Ioan Slavici | Nuvele | Mara | Cine ce poate

Mare lucru târgul de toamnă de la Arad!Timp de câteva săptămâni drumurile de ţară toate sunt pline de care încărcate, care aduc bogăţiile din şapte ţinuturi, ca să le desfăşureprin pieţele şi prin uliţele Aradului şi pe câmpia de dimprejurul lui,unde s-adună care cu poame de pe Crişuri şi din valea Murăşului, culemnărie din munţii Abrudului şi cu bucate de pe câmpia mănoasă,se-nşiră butoaiele cu vin din Podgorie ori cu rachiu de pe Murăş şi seîngrămădesc turme de oi venite din Ardeal, ciurde de porci aduse depe lunci, herghelii de cai crescuţi pe poienele munţilor şi cirezi devite mânate de jelepari umblaţi prin lume.
Ce mulţime de oameni şi ce amestecătură de tipuri şi de porturi şi de limbi! E parcă aici e mijlocul pământului, unde se întâlnesctoate neamurile. Pe-nserate s-aprind împrejurul oraşului mii de focuri, la care stau de vorbă ori îşi petrec cântând aici români, colounguri, mai departe şvabi ori sârbi, iar printre aceştia slovaci, bapână chiar şi bulgari.
Dar tot românul, săracul, e şi aici cel mai de frunte, căci vine iarna geroasă şi ajunge la preţ cojocul călduros, la care nimeni atât demult ca românul nu ţine.
Şi nu e numai că tot românul vrea să-şi aibă cojocul, dar ţine să-i mai fie şi frumos împodobit cu flori tăiate de carmajin ori cusute-nfire de ibrişin. Nu-i cojocul, ci podoaba de pe el ceea ce-i aduce câştigcojocarului: atât se plăteşte, dacă e frumoasă, cu mâna largă şi peîntrecute.
Nici că se poate pentru un cunoscător mai mare mulţumire decât să treacă printre şatrele cojocarilor din Arad, ca să vadă unul câteunul cojoacele de probă. Frumosul e frumos, nu-i vorbă, pretutindenea, dar cojoace frumoase ca la Arad nicăieri nu se găsesc, fiindcămai rar găseşti aiurea oameni care pot să le plătească.
Trică-şi împlinise de mult anul, dar tot mai rămăsese la Claici, fiindcă îi era greu să plece ca să-şi înceapă cei doi ani de călătorie.
Nici că intră însă calfele de cojocari la stăpân decât de două ori pe an: fie la Sf. Gheorghe, fie mai ales la Sf. Dimitrie, pe când cojocariiau mult de lucru. Apoi o calfă trebuie, mai nainte de a ieşi în lume,să-şi arate destoinicia, pentru ca stăpânii să ştie ce poate şi cum ausă-l plătească. El s-a învoit dar cu Claici ca să coase pentru târgul detoamnă o bundă, adică o blană de miel, lungă până la pământ, albăşi împodobită cu flori cusute-n ibrişin. A lucrat patru luni de zile laea, dar şi era frumoasă, încât Claici n-o lăsa mai jos de două sute deflorini şi li se lăuda tuturora că el l-a scos calfă pe Trică.
Iar Trică stătea ruşinos în dosul bundei de probă, ca să fie la îndemână când vin stăpânii care caută calfe. Era tot lung şi deşirat, totmotolog şi gură-cască, dar mai nespălat şi mai nepieptănat decât odinioară. Se împlinise aproape un an de când plecase soră-sa de la Arad,şi de atunci pierduse obiceiul de a se pieptăna când merge la masă.
Deoarece breasla cojocarilor din Arad ţinuse morţiş ca cojocarii din alte părţi să nu-şi poată scoate marfa la vânzare decât în ziua atreia, Bocioacă-şi avea şi el, ziua-ntâi şi ziua a doua, lăzile-nchise şise plimba printre şatrele cojocarilor din Arad, ca să vadă ce lucrurifrumoase au mai scos în târg.
— Cine a făcut bunda asta? întrebă el uitându-se cu de-amănuntul la cusături.
— Eu! răspunse Trică, făcând un pas înainte.Bocioacă, tot înalt şi subţire şi el, se uită de jos până sus la Trică. Îi era parcă nu se poate ca acele mâini mari să fi cusut florile celeatât de curat scoase.
— Ei bine, băiete! zise el. Când ai ieşit calfă?
— De Sf. Gheorghe.
— Vrei să vii la Lipova? Eu sunt Bocioacă, starostele.
— Ştiu, că şi eu sunt de pe acolo.
— De unde?
— De la Radna.Bocioacă se uită din nou în faţa lui.
— Doară nu eşti fratele Persidei? grăi el. Parcă-mi semeni şi tu cu mă-ta.
— Asta e! răspunse Trică râzând.
— Ce-a avut mă-ta cu neamţul? întrebă starostele, schimbând vorba.
— Care neamţ?
— Hubăr. Care altul?
— Eu nu ştiu nimic, răspunse Trică, cu atât mai mirat cu cât mumăsa era şi ea aici în târg şi nu-i spusese nimic.
— Bine, grăi Bocioacă, a luat podul de la dânsa şi pare-mi-se c-a înşelat-o şi cu pădurea de la Cladova.
— Eu, zise Trică râzând, nu cred că poate cineva să-nşele pe mama.Bocioacă iar se uită la băiat. Era parcă ceva foarte deştept în ochii lui.
— Ei! vii? întrebă el din nou.
— Vin.
— Ce ceri?
— Nu mai cer nimic, răspunse Trică. Nu mi-e destul că stau la casa d-tale?! O să-mi dai ce-i socoti.
Bocioacă era încântat.
— Când vii?
— Chiar acum, după târg!
— Vorbă încheiată! grăi Bocioacă şi-i strânse mâna, apoi se duse mai departe.
Iar Trică nu mai avea astâmpăr. Voia să vadă pe mumă-sa, ca să afle ce s-a întâmplat cu Hubăr şi să-i spună că s-a-nvoit cu Bocioacă,acelaşi Bocioacă în casa căruia nu fusese primit ucenic.
— Auzi vorbă! striga Mara, punându-şi mâinile în şolduri.Se bucura cum de mult nu s-a mai bucurat. Lasă că-i părea bine că Trică a intrat calfă tocmai la Bocioacă, dar avea şi mare trebuinţăsă-i fie feciorul prin apropiere.
De când aflase că Codreanu s-a-nsurat şi s-a popit, ea îşi pusese de gând să n-o mai lase pe Persida la călugăriţe. Nu era însă chip s-oscoţi din mănăstire. Ea zicea, nu-i vorbă, că nu mai stă, dar potrivea mereu lucrurile aşa ca să mai rămâie, şi nu mai ştiai ce să-i facica s-o scoţi.
Duminicile şi zilele de sărbători Mara o lua şi-o ducea la biserica de la Lipova. Foarte adeseori însă Mara era dusă pe la târguri, şi atunciPersida lua pe vreuna din fetele de român ce se aflau la călugăriţe şitot se ducea. Le părea foarte rău călugăriţelor, căci era, dacă-i vorba,chiar mai frumoasă biserică acolea în mănăstire, dar Persida ţinea sămeargă la biserica ei şi nu putea nimeni s-o oprească. Ba s-a făcutîncetul cu încetul obicei că Persida lua toate fetele de român cu dânsa,încât era o frumuseţe să le vezi, şi lipovenii ţineau mult la fata Marei.
— Minunat lucru! grăi dar muma. O să te duci duminicile şi zilele de sărbători s-o iei pe Persida, ca s-o duci la biserică. Nu le prea placecălugăriţelor că duce fete cu dânsa. Apoi să facem ce-om face ca s-oscoatem de acolo.
— Da! răspunse Trică voios. Dar cu Hubăr ce-ai avut?
— Ce să am? grăi Mara. Nu cumva sunt proastă ca să alerg şi să muncesc, apoi să împart câştigul cu dânşii? Nu câştig nimic şi n-amnimic de împărţit!
— Bine, dar aud că ţi-a luat Hubăr podul.
— Nu-mi mai trebuie mie podul acela! Stau toată ziua pentru câţiva creiţari, când am atâta treabă în altă parte.
Lui Trică îi părea cu toate aceste foarte rău. Nu se putea împăca cu gândul că mumă-sa nu mai e podăriţă, când toată lumea îi zicea”Podăriţa”. Apoi îi era parcă i-ar fi venit lui să ia podul în arândă,fiindcă grozav îi plăcea să vadă creiţarii adunaţi grămadă şi nu seputea împăca cu gândul că o să dea şi el creiţari când va trece de aiciînainte podul.
— Şi, uite, zise el, mie îmi venise gândul să stau acasă cu voi, să mă duc dimineţile şi să mă întorc serile.
— Să stai, dragul mamii! grăi Mara înduioşată, ca să fim odată oameni adunaţi şi noi.
— Dar o să dau prea mulţi creiţari.
— De asta să nu-ţi pese, zise ea încet, căci tot ai noştri sunt creiţarii. Gheorghe a luat podul în tovărăşie cu mine.
Pe drum apoi, de la Arad până la Radna, le-a mai înţeles Trică şi celelalte.
Se plângea Mara că-i merg treburile rău de tot. Ar fi fost în stare să jure că pierde cu pădurea şi ar ajunge în sapă de lemn dacă nus-ar ajuta cu plutele, pe care le vinde cu preţ bun după ce descarcăstânjenii.
— Numai eu ştiu, dragul mamii, zicea dânsa suspinând, cât mă frământ ca s-o scot la capăt. Mi-au scos vorba că am adunat bani mulţişi toţi mă fură, toţi umblă să mă înşele. Ba mai vine şi popa Isai de laŞoimoş şi zice cui numai vrea să-l creadă că sunt zgârcită şi că numaieu sunt de vină dacă n-a luat Codreanu pe Persida. Drăguţa mamii!Las’ c-o să găsească ea altul şi mai şi decât dânsul. Voia să scoatăsufletul din mine şi să-mi ia cel din urmă ban. N-am, dragul mamii:de unde să dau mai mult decât ceea ce pot? Tu ştii că puţin a mairămas de la fie iertat tatăl vostru: las’ că nu m-am atins de al vostru,dar am mai şi adăugat puţin câte puţin, cum biet am putut, ca săaveţi şi voi câte ceva. Aveţi! Ai şi tu, are şi Persida; popa cerea însămarea cu sarea!
Spunea Mara, spunea mereu şi nu mai sfârşea, iar Trică nu putea decât să le creadă toate. Când vorba era însă de Codreanu, trebuia săzică şi el o vorbă, căci îl cunoştea mai bine şi ţinea mult la el.
— Să crezi, mamă, gândi dânsul, că Codreanu nu cerea nimic.
— Ferit-a Sfântul! răspunse Mara. El nu, dar s-a vârât la mijloc popa Isai şi le-a stricat toate. E însă mai bine aşa! N-a fost să fie!Fiecare cu norocul lui! Nici nu era el om pentru fată ca Persida; peunul ca dânsul l-ar bate Persida în fiecare zi de două ori.
Cam aşa gândea şi Trică.Nu-i vorbă, acum, după un an, se făcuse mai înaltă şi părea mai subţire soră-sa; ţi-ar fi venit să-i zici c-o clatină vântul; călca însăţeapăn şi mărunt ca maica econoamă, încât parcă se scutura pământulsub picioarele ei, şi era în căutătura ei şi împrejurul buzelor ei cevaîndărătnic, aspru şi nemilos, parc-ar fi voit în toată clipa să strige:”Trebuie!”
Era cu toate aceste foarte voioasă şi ar fi voit s-adune toată lumea, ca să-i spună că fratele ei a venit s-o ia la biserică şi are să rămâie aici.
— Dar, zise el, mergem la noi la biserică.Ea stete puţin pe gânduri.
— Nu, grăi apoi, rămânem tot la Lipova şi ne ducem după biserică acasă.
În zadar, femeia tot femeie! Se uita la fratele ei cel înalt şi lat în umeri, care îşi pusese hainele negre şi trecuse pe la bărbier mai naintede a fi venit la dânsa. Ea-i potrivi legătoarea la gât şi-i scutură pe ici,pe colo haina atingând-o uşurel cu vârful degetelor; voia să meargăcu el la biserica de aci, unde toţi o cunoşteau.
Iară el voia numai ceea ce vrea dânsa.O luară dar, tot ca odinioară, la dreapta, ca să treacă prin faţa măcelăriei.
Ce deosebire însă!Atunci ea ştia că Naţl are s-o vadă trecând, şi totuşi era cuprinsă de un fel de leşin; acum nici prin gând nu-i trecea că are să dea ochii cu el, şi totuşi n-a tresărit când l-a zărit la uşa măcelăriei, ci s-a uitatlung şi fără de sfială la el.
Ce schimbare într-un timp atât de scurt! Nu-i vorbă, şorţul îi era şi acum curat şi cărarea i se vedea, ca odinioară, prin părul netedpieptănat, dar era măcelar adevărat: om cu faţa plină şi mai multroşie decât rumenă, cu braţele puternice strânse de mâneca suflecatăşi cu pieptul ieşit înainte.
Şi se uita şi el tot lung şi fără de sfială la dânsa şi la fratele ei, care nu voia, parcă, să-l vadă şi ar fi dat mult dacă soră-sa nu l-ar vedeanici ea.
Un lucru nu-i era nici Persidei cu putinţă: să treacă uliţa, ca să apuce pe la colţ. Ea clătină zâmbind voioasă din cap, dar îşi urmădrumul înainte, rămânând în partea despre mănăstire a uliţei, încâtNaţl se uită dezamăgit în urma ei şi răspunse la salutare abia după ceea trecuse.
Lucrurile veniseră fără de veste şi s-au petrecut atât de iute, încât el stătea buimăcit şi nu-şi dădea seama decât că mai nainte ea avusepe frunte şi mai ales pe tâmple fire de păr creţ şi răzleţ, iar acumapărul îi şedea neted pe frunte.
— Când s-a întors Naţl acasă? întrebă Persida după ce se mai depărtară.
— Tu trebuie să ştii mai bine decât mine, răspunse Trică îndârjit.
— De ce să ştiu?
— Eşti mai de mult aici.
— Duminica trecută nu era acasă, grăi dânsa. L-ai mai văzut tu la Arad după ce am plecat eu?
— Nu ştiu, răspunse Trică mai îndârjit. Nu-mi mai aduc aminte. Nu, nu l-am mai văzut. Dar ce ai tu cu el?
Persida se uită râzând la fratele ei.Un lungan, ce-i drept, dar un băiat care abia peste două luni împlineşte şasesprezece ani: ce putea el să înţeleagă?
— Fii băiat cuminte, Trică, zise ea; tu ştii că nu am nimic cu el şi nici nu pot avea. Tocmai de aceea îmi pare însă bine că i-au ieşit prostiile din cap.
— De unde ştii că i-au ieşit?!
— Văd eu, răspunse ea.Aşa şi credea fata Marei, deşi nu era tocmai aşa.El n-a alergat, ce-i drept, nici la biserică, nici la Radna după dânsa, dar munte cu munte nu se întâlneşte, însă om cu om da — maiales acum toamna, în timpul culesului de vii.
De la Radna înainte, spre apus, se întinde podgoria cea vestită a Aradului, un lung şir de dealuri acoperite cu vii. Cale de o zi bună,până la Măderat, la poalele dealurilor, sat se înşiră de sat, iar printrevii sunt risipite cramele, pe care nimeni n-a încercat încă să le numere.
Ce-i aci în timpul culesului, pe la începutul lui octombrie, aceasta nu poate s-o ştie decât cel ce a văzut cu ochii lui.
Serile, venind despre Arad pe şesul neted, vezi în faţa ta parcă un alt cer, un fel de negreaţă întinsă în faţa ta şi nenumărate lumini risipite pe ea — focurile ce ard la crame, prin paghini şi pe fâneţeleacum cosite şi lăsate de păşune. Din când în când răsună prelungcâte o puşcă descărcată ori se ridică pe ici, pe colo câte o rachetă,încât simţi pe nevăzute că e lume, lume, multă lume risipită pe colope dealuri şi prin văi.
Săptămâni de zile de-a rândul vin mereu şi de la deal, şi de pe şes, unii ca să lucreze, alţii ca să petreacă câteva zile bune, toţi veseli, toţi gata de a se bucura de viaţă.
O dată numai pe an e culesul viilor, şi păcat ar fi să petreci şi astă singură dată dormind nopţile când ele sunt atât de liniştite şi derăcoroase, iar luna niciodată şi nicăieri nu-şi revarsă lumina aşa dinplin ca acum şi aici, unde razele ei se răsfrâng oarecum din coasteledealurilor spre şesul întins ca o mare.
Ici fluier, colo cimpoi, mai departe o chitară, o vioară, o harmonică şi iar un taraf de lăutari, pretutindenea câte o descărcătură depuşcă, o rachetă ori cel puţin câte un chiot de fiecare vadră turnatăîn butoi, şi toţi stau la poveşti, cântă, joacă, petrec în zburdalnicăînvălmăşeală.
S-alergi cale de două zile pe nemâncate, ca să iei parte, iar Naţl nu era decât aci la Lipova: cum ar fi putut să stea acasă când aveau şiei vie la Păuliş şi venise anume de cules acasă?
Luni dimineaţa el ştia că Persida nu s-a întros la călugăriţe şi nu se mai îndoia c-a rămas şi ea de cules acasă.
Celelalte veneau de la sine.Pleci în timpul culesului de cu seară cu un prieten aşa la un noroc, treci din cramă în cramă, şi numai bunul Dumnezeu ştie unde şicu cine te pomeneşti în zori de zi, căci oriunde soseşti, oamenii suntbucuroşi de oaspeţi şi cu plin te primesc, oriunde ajungi, găseşti oriîţi faci prieteni.
Luni după-amiazăzi el ştia că Mara e şi ea cu ai săi la vie, cale de vreo jumătate de ceas mai spre Radna; iar pe înserate el a luat puşcape umăr şi a urcat voios şi căpreşte spre culmea de unde putea săvadă când şi încotro pleacă fata Marei.
O vedea, şi ce n-ar fi dat ca şi ea să-l zărească pe el sus în culme!El descărcă deodată amândouă ţevile puştii; însă era sus în deal şi descărcătura pierdută în vânt suna ca în sec.
Persida şi Mara, care se aflau în faţa cramei acoperite cu trestie, cu toate aceste se întoarseră spre culme.
Era departe pân-acolo, încât abia se mai vedea omul care descărcase. Persida însă tot îl recunoscu şi, în semn că-l cunoaşte, ridicămâna în sus.
— Cine-i acolo? întrebă Mara mirată că fiica ei îl cunoaşte.Persida se uită râzând la ea. Ştia că e certată muma ei cu Hubăr, dar acum era culesul viilor.
— Cine să fie? răspunse ea. Nebunul de Naţl!Mara rămase câtva timp buiguită. Naţl? Iar Naţl? Parcă-i venea şi tot nu-i venea să se supere. În zadar! era femeie şi mamă, şi mare lucru ar fi ca o mamă să se supere când vede că fata ei ia minţile flăcăilor.
— Curat nebun! zise ea uitându-se cu ochii scrutători la fiica ei.
— I-a mai trecut, mamă, grăi Persida, care-i înţelese gândul, şi o să-i treacă de tot când va vedea ce e şi cum.
Mara era cea mai fericită din toate mumele: nu vorbele Persidei, ci felul în care ele fuseseră rostite o încredinţau că fata ei e cea maicuminte din toate fetele.
— Te pomeneşti că nebunul acela, zise ea, o să ne stea până la miezul nopţii în vârful dealului.
De asta se temea şi Persida.Se înşelau însă amândouă.Naţl descărcase, ce-i drept, puşca pentru ca Persida să se uite spre dânsul. Când a văzut, însă, că ea se uită, îi face semn, ba se mai uităşi Mara, el ştia că ele vorbesc despre dânsul, simţea că de bine nu potsă-l grăiască şi-i era ruşine.
“Ce fleac de om! îşi zise el necăjit pe sine, îşi aruncă puşca iar pe umăr şi porni mai departe. Îndrăcită femeie!” adăugă apoi într-untârziu.
Iară Persida se uită lung după dânsul şi se bucura în gândul ei.Nici că l-a mai văzut trei zile de-a rândul, deşi fetele ca dânsa multă lume văd în timpul culesului de vii.
Joi pe înserate ea a plecat cu nevasta lui Bocioacă, cu vărul lui Bocioacă, Andrei, care era scriitor la notarul din Miniş, cu notarul dela Şoimoş şi cu domnişoarele Emilia şi Nina, nepoatele părintelui Isai,ca să meargă la crama părintelui Ioan de la Miniş.
Trecând aşa, printre crame, s-au mai oprit ici, s-au mai oprit colo, încât au petrecut peste două ceasuri pe drum şi s-au sporit la patrusprezece inşi pe când au sosit.
Să vezi apoi părere de bine şi chiote de veselie şi tuş dat de lăutarii fără de care părintele Ioan n-ar fi putut să-şi facă culesul.
Şi ce mare era mirarea Persidei când s-a pomenit că iese din învălmăşeala aceasta la iveală Naţl şi vine la dânsa cu mâna întinsă şirâzând ştrengăreşte.
— Dar d-ta cum ai ajuns aici?
— Mare lucru! Parcă n-ai nici un prieten care are un prieten ca să te aducă aici? Nu cumva credeai c-o să scapi de mine?
— Nici nu voiam să scap; îmi pare bine că te văd şi mai de aproape.
— De!… o să vedem!… grăi el cu îndoială şi rupse vorba fiindcă se puseră alţii la mijloc.
Lucru neînţeles de mintea omenească!Persida era fată cuminte şi pusese în gândul ei toate lucrurile la cale: ochii ei însă erau duşi mereu după dânsul şi râdeau când seîntâlneau cu ai lui. Parcă-i era frate, parcă-i era copil, parcă-i era ruptdin suflet, atât de mult se bucura când îl vedea voios, vorbăreţ, şiinima i se strânse când el veni s-o poftească la joc. El juca atât defrumos, iară ea nu ştia să joace valsul.
Nu era făcută bătătura din faţa cramei pentru vals şi nu erau nici jucătorii deprinşi a juca nemţeşte, dar la cules de vii joacă lumea şipe iarbă verde, şi cele opt perechi zburau cum da Dumnezeu, ca pepodele lucii.
— Tare eşti uşoară! grăi Naţl peste câtva timp.Persida învăţase, când cu nunta, să joace valsul, dar era de mult de atunci.
— D-ta vezi că nu ştiu să joc, răspunse ea.
— Deloc nu ştii, zise el, dar eşti uşoară şi merge bine.
— Mă duci d-ta, întâmpină ea.
— Vorbă să fie! şopti el încet. Te-aş duce eu dacă te-ai lăsa… Am ce să prind în braţe. Să te iau pe sus şi să te duc, încât să ni se piardăurma!
Persida ar fi voit să se desfacă din braţele lui şi să-i dea brânci, ca să-l arunce cât colo. Era de necrezut îndrăzneala lui.
El însă o ţinea ca-n cleşte de fier şi o ducea din ce în ce mai zburiş, încât era o frumuseţe să-i vezi şi, încetul cu încetul, privirile tuturorse îndreptară asupra lor.
— Mă oboseşti de-mi scoţi sufletul, şopti ea supărată acum şi de privirile îndreptate asupra ei.
— Nu-i adevărat, răspunse el, d-ta nu oboseşti nici până mâine dimineaţă, dar ţi-e greu că lumea te vede jucând cu mine.
Apoi el o lăsă de unde o luase, îi mulţumi frumos şi îşi căută altă pereche.
Persida, roşie ca floarea de mac, ar fi voit să fugă, să se ascundă, să scape fără de veste din această societate neînfrânată, dar în clipacând el se depărtă, alţi trei săriră s-o poftească la joc.
Aşa e la joc: cine a intrat o dată e bine prins, şi cu cât mai mult joacă, cu atât mai vârtos se simte pornit a da înainte. Era cuprinsă deun fel de beţie şi, deşi ar fi voit mai înainte să plece, peste puţin oneliniştea gândul că seca Marta, nevasta lui Bocioacă, ar putea s-o iaca s-o ducă iar înapoi.
Marta nu era însă din cele ce grăbesc acasă.Avea, ce-i drept, trei copii, dar era frumoasă, durdulie şi tânără încă şi nu venise ca să stea. Cu Bocioacă al ei, care era om bogat şifoarte cumsecade, dar cu vreo doisprezece ani mai bătrân decât dânsa şi prea de tot sfătos, stătea dânsa în toate zilele; mai rar însă cuscriitorul, care era mai tânăr şi mai spornic la vorbă, ştia să-i toarneglumele pe plac şi să-i şoptească din când în când câte ceva la ureche. Era, nu-i vorbă, cea mai cumsecade femeie, dar n-ai fi zis-o aceasta dac-ai fi văzut-o: prea mult îi plăcea să stea, ba chiar să se şi hârjonească cu oamenii tineri. Păcat ar fi să nu intre şi ea în joc, deşi nuprea ştia nici ea cum merge valsul.
“Păcat!” zicea în gândul ei Persida, care era, la urma urmelor, fată tânără şi plină de viaţă. Nu-i vorbă, jocul nu mergea ca mai nainte,dar capul îi era ameţit şi ochii ei se furişau din când în când spreNaţl, care era tot voios, tot neobosit, dar nu se mai uita la dânsa, nuse uita şi nu se uita…
Lucru firesc! El avea, în cele din urmă, dreptate; ea se purtase ca o copilă răsfăţată, rău-crescută.
După ce jocul s-a curmat, ea ar fi voit să se apropie ca din întâmplare de dânsul şi să facă ca şi când nimic n-ar fi fost; pe când însă eanu putea să scape de dl Brădeanu, un tânăr avocat, el avea de lucruîn altă parte.
Dl Bogyó Feri, pădurarul împărătesc, făcuse prinsoare cu părintele Ioan că are să ridice el singur butoiaşul cu must de boabe alese, care se afla sub streaşină, şi să-l aşeze în car. L-a şi aşezat, spre mareamirare a tuturora.
— Puţină treabă! grăi Ignat, vecinul părintelui, apoi luă butoiaşul din car şi îl ridică pe umărul său, spre mai marea uimire a celor defaţă, care se adunaseră împrejurul lor.
Naţl nu era nici el dintre cei ce nu se miră. De! uşor nu era butoiaşul acela.
El se plecă, puse mâna, ca să-ncerce, ridică butoiaşul o dată până spre genunchi, încă o dată până spre mijloc, apoi îşi încordă puterileşi-l puse şi el, întocmai ca Ignat, pe umărul său.
Obrajii îi erau, ce-i drept, înroşiţi de sânge, ochii îi ieşeau mai tare din cap, picioarele îi stăteau ca înfipte în pământ şi partea de sus atrupului tremura sub povara cea grea, dar el ridicase butoiaşul şi-lţinea pe umăr.
Persida tresări cuprinsă de frică, făcu un pas spre dânsul, apoi se opri cu inima încleştată.
— Ce glumă proastă! zise ea aşa pentru dânsa, dar nu destul dencet ca să n-audă şi cei de prin apropierea ei, care se uitară fără devoie la dânsa.
El luă butoiaşul de pe umăr, îl lăsă încetul cu încetul spre pământ, apoi îl duse la picioarele ei.
— Pune, te rog, mâna, îi zise, şi vei vedea că nu e atât de greu ca să te temi că-l voi scăpa. Dau rămăşag că-l ridici şi d-ta de o palmă dela pământ.
Persida ar fi voit iar să fugă: se dăduse de gol, şi privirile celorlalţi o ardeau oarecum.
— Ce-mi pasă mie dacă e ori nu greu! răspunse ea înţepată.El se uită râzând la ceilalţi.
— Auzi?! grăi. Zice că nu-i pasă! De ce spui lucruri care nu sunt adevărate? Zi mai bine că nu vrei să-l ridici!
Persidei îi venea să plângă. El era grozav de îndrăzneţ, dar avea dreptate, şi ea era umilită.
— Te-nşeli, zise ea cu îndărătnicie, apoi se plecă, apucă butoiaşul cu amândouă mâinile şi-şi încordă toate puterile, ca să-l ridice. Multar fi dat acum să-l poată lua şi dânsa pe umăr.
Nu l-a putut, dar l-a ridicat până în preajma genunchilor, ba l-a mai şi dus trei paşi.
— Bravo! strigară ceilalţi.
— Dar tot e foarte greu, le răspunse Persida.
— Pentru d-ta, întâmpină Naţl, nu însă pentru noi, ceilalţi, care punem umărul şi la poveri mai grele.
Nu era nimic în această cumpănire a puterilor, şi totuşi ceilalţi, şi mai ales celelalte, simţeau că e ceva între feciorul lui Hubăr şi fataMarei, care era foarte strâmtorată.
Lăutarii începură să cânte “Mărunţeaua”, jocul pentru care podgorenii au o deosebită slăbiciune, şi dl Brădeanu sări iute, ca să nu vieprea târziu, şi o luă pe Persida la joc.
Naţl, crescut între români, vorbea româneşte tot atât de bine ca nemţeşte, dar la “Mărunţeaua” nu se pricepea, fiindcă pe acolo pe undeumblase el în timpul celor din urmă doi ani nu se juca “Mărunţeaua”.
El se trase deci deoparte, ca să privească. Îi era parcă “Mărunţeaua” aceasta nici nu e joc, ci un fel de ţopăială; din ce în ce însă jucătoriise înfierbântară şi era o frumuseţe să vezi pe Brădeanu cu Persida. Pecând el, om scurt şi cam gros, juca uşor, dar piţigăiat, dânsa, înaltă şimlădioasă, sălta ca o codobatură, ţinându-se drept şi cu capul datpuţin înapoi.
Era minunat şi jocul acesta, şi el începu să mişte din ce în ce mai neastâmpărat din picioare.
Îi părea rău că n-a luat-o el pe Persida la joc şi-i venea să-l apuce de urechi pe Brădeanu, care nu se mai depărta de dânsa.
— Apoi, zise el plecându-se puţin când ei trecură prin faţa lui, să mă-nveţi şi d-ta pe mine.
I-au scăpat vorbele aceste fără de veste şi-i venea să-şi tragă palme după ce le-a grăit, deoarece Persida, roşită iar ca floarea de mac, s-auitat cu ochii ei rotunzi atât de aspru la dânsul, încât el începu sătremure din picioare.
Şi totuşi Persida, întorcându-şi capul spre Brădeanu, iar zâmbea. Auzise şi Brădeanu acele vorbe îndrăzneţe, şi el nu trebuia să afleadevăratul lor înţeles.
— M-a învăţat, grăi dânsa, valsul lor; i-am făgăduit c-o să-l învăţ şi eu “Mărunţeaua” noastră.
— Atunci, răspunse Brădeanu, voind s-o ducă la Naţl, m-am prea grăbit eu.
— Aş! zise ea. Mai avem timp şi astăzi, şi altă dată.Ei jucară mai departe, nu însă ca mai înainte. Persida, deşi zâmbea, era foarte supărată şi tare hotărâtă de a se feri de aci înainte cade foc să nu mai ajungă la acelaşi loc cu Naţl. Era grozav de năvalnicşi de nechibzuit omul acesta, se temea de dânsul, nu mai cuteza să ise pună împotrivă, şi Brădeanu simţea că dânsa e strâmtorată. Pestepuţin dar, ajungând la locul de unde o luase, el îi mulţumi şi se depărtă.
Ea se duse drept la Naţl.
— Bine, domnişoară, grăi acesta ruşinat, dar eu am glumit.
— Iau gluma în serios, răspunse ea luându-l de mână ca pe un copil şi intrând cu el în rândul jucătorilor.
— Sunt un măgar! şopti el peste puţin pe nemţeşte, un mare măgar, un măgar de frunte!
Persida, muiată ca ceara lăsată-n bătaia soarelui, se uită cu duioşie la el.
— Nu, zise ea tot pe nemţeşte, eşti numai un copil răsfăţat şi nechibzuit.
— Tot d-ta eşti de vină, urmă el peste puţin. Dracul s-ar face şi el blând cu oaia dacă te-ai iuta la el cum te uitaşi acum la mine: de cenu te uiţi totdeauna aşa? Mă faci să turbez când te uiţi aspru la mine.
Persida iar se simţea stăpână pe sine şi pe el: ea-i strânse mâna şi se uită stăruitor în ochii lui, rugându-l să tacă.
— Măgar de frunte! zise el iar şi începu să se frământe-n joc, în vreme ce Persida sălta ca pe spini.
După ce jocul se curmă, ea rugă pe Marta să plece-napoi, fiindcă era târziu.
Naţl se legă şi el de ele. Persida nu zisese, ce-i drept, să vie, dar el se uitase în ochii ei şi ştia că dânsa are să-i spună ceva.
Fetele o luară cu Brădeanu înainte, iar Marta rămase cu scriitorul şi cu Naţl în urmă. Marta ştia însă că Naţl nu de dragul ei a plecat cuele şi o chemă peste puţin pe Persida, ca să-i spună ceva. Au mersapoi câtva timp aşa patru împreună. Printre vii însă drumul e pe ici,pe colo îngust, încât patru inşi nu pot să meargă pe el alături.
— Tinerii să poftească înainte! grăi Marta în cele din urmă. Văd eu că după asta umblaţi voi. Băgaţi numai de seamă ca nu cumva săvă sărutaţi pe la cotituri, căci eu tot vă văd!
Persidei îi venea să leşine, dar nu putea să răspundă nimic! Aşa era! voia în adevăr să fie singură cu el. Îi era parcă se avântă în oprăpastie adâncă şi întunecoasă, dar îşi iuţea pasul, ca Marta să rămâiedin ce în ce mai departe în urmă.
Iar Naţl mergea ameţit alăturea cu dânsa şi nu ştia ce să-i zică şi ce să-i facă.
La o cotitură el apucă mâna ei.Ea-şi lăsă mâna în a lui şi se duseră câtva timp aşa ţinându-se de mână ca doi copii.
— Ce vrei d-ta cu mine? întrebă ea în cele din urmă.
— Ce vor toţi oamenii când le place o femeie! răspunse el dezgheţat.
— Crezi d-ta că poţi să mă iei de nevastă? urmă ea uitându-se aspru în ochii lui.
El dete din umeri.
— Puţin îmi pasă! grăi apoi. De iubit ne putem iubi şi fără ca să ne luăm, ba ne iubim şi fără ca să voim.
— Şi ce-ar putea să iasă din iubirea aceasta?
— Nu-mi pasă, grăi el. Mă lepăd cu ea şi de mama, şi de tata, şi chiar de Dumnezeu.
— Eu nu mă lepăd, zise Persida hotărâtă, şi n-am să mă arunc cu ochii închişi în braţele nenorocirii!
— Pentru că nu mă iubeşti cum te iubesc eu!
Persida se uită iar aspru-n ochii lui.Îl iubea, dar nu-i spusese niciodată că-l iubeşte şi n-avea, în gândul ei, de ce să-l iubească.
— Cine ţi-a spus, grăi dânsa, că te iubesc? Am slăbiciune pentru d-ta fiindcă te văd zbuciumându-te pentru nimic. Cum aş putea săiubesc pe un om fără de minte, de care trebuie să mă tem în toatăclipa? Chiar acuma-mi spuseşi că te lepezi de mamă, de tată, ba chiarşi de Dumnezeu: ar trebui să fiu foarte proastă ca să cred că de minen-ai să te lepezi!… D-ta nu eşti om; mi-e milă de d-ta!
El îi lăsă mâna.
— Te-nşeli, zise cu îndărătnicie; pot şi eu să mă stăpânesc dacă vreau, dar e o prostie să voiesc când ştiu că o singură viaţă am şi n-amîn viaţa aceasta să mai iubesc pe nimeni cum te iubesc pe d-ta.
Apucară iar pe la o cotitură, încât nu putea să-i vadă nimeni.
— Nu mă stăpânesc au acum? urmă el. Uite, suntem singuri, nu ne vede nimeni, şi eu tot nu fac nimic. Îmi vine să te ridic în braţe şi să fugcu d-ta. Puţin îmi pasă ce are să fie mai departe. Cine ştie dacă voi maiajunge vreodată în viaţa mea să te apuc aşa ca acum! Tot nu fac nimic!
Persida se opri în loc şi rămase ca-nfiptă în pământ. Intrase, parcă, în cuşca unui leu, dar nu se temea şi o cuprinsese un fel de pornirenebunească.
Ea-l apucă de mână şi-l duse la dreapta, pe un răzor din vie, apoi, după ce Marta trecu cu scriitorul înainte, ea se opri cu mâinile înşolduri înaintea lui.
— Iată-mă, îi zise liniştită; vezi că nu mă tem de d-ta: vezi că nu-mi pasă de nimeni: poţi să mă iei, să mă duci şi să faci ce vrei cu mine.Haid’! ia-mă în braţe!
El stătea buiguit în faţa ei.
— Nu-i adevărat că d-ta te stăpâneşti, urmă ea liniştită; ştii că eu nu vreau şi nu cutezi să te apropii de mine. Ştii că mi-ai fi urgisit, căm-ai nenoroci, că te-aş blestema viaţa mea toată, că te-ar bate Dumnezeu dacă mi-ai face silă, şi ştii că am să mă gândesc totdeauna cu drag şi cu durere la d-ta dacă vei înţelege că n-a voit Dumnezeu săfim unul pentru altul şi mă vei lăsa în pace.
— Ce să fac eu, domnişoară?! grăi el muiat şi umilit.
— Să te porţi aşa ca să ne putem întâlni între oameni, răspunse ea; să nu-mi fie frică de d-ta, să nu mă mai dai pe gura oamenilor, că-mistrici norocul, şi am mamă, ale cărei zile nu trebuie să le amărăsc.
El tăcu; iară ea-l apucă de braţ şi porni cu pas grăbit pe răzoare, ca să iasă iar înaintea Martei, apoi să le ajungă pe fete.
— Domnişoară, domnişoară! zise el într-un târziu, suspinând din greu, aş putea eu să mor, dar tare mă tem că n-o să se poată aşa cumzici d-ta.
— Ia noapte bună şi părăseşte-ne! îi răspunse ea când se apropiară de fete şi de Brădeanu.
Şi totuşi îi era foarte greu, şi când el s-a depărtat, se simţea foarte nenorocită şi stătea la îndoială dacă nu cumva el e mai cuminte decâtdânsa.
“O viaţă, zicea dânsa în gândul ei, una singură are omul, şi e nespusă durerea ce te cuprinde când îţi dai seama că o petreci şi peaceasta chinuindu-te tu însuţi pe tine. Ah, sărac de sufletul meu!”