Ioan Slavici | Nuvele | Mara | Două porunci

Publicat deMadalina Marcu

Nu poate, aşa zicea rânduiala breslelor, să intre în rândul stăpânilor decât acela care, pe lângă toate celelalte, a mai făcut şi doi ani decălătorie. Aşa e bine! Numai încetul cu încetul, sub bună pază, prinmulte ispitiri, numai după ce s-a lovit cu capul de toate zidurile şi adat destule dovezi că e destoinic de a se povăţui însuşi pe sine, ares-ajungă omul stăpân de capul său şi povăţuitor pentru alţii.
O ştia şi Hubăr aceasta şi ţinea ca feciorul lui să treacă şi el prin toate ispitirile.
Hubăroaie însă nu mai putea să aştepte.Lasă că atâta om avea şi ea pe lumea aceasta şi viaţa îi era numai o tânjire fără de dânsul, dar vedea cu ochii că i s-a stricat băiatul decând umblă răzleţ prin lume. Nu mai era ca mai nainte, parcă l-aiscos din cutie, îşi pierduse voia bună, petrecea nopţile numai el ştiape unde, şi le făcea pe toate cu de-a sila. Apoi feciorul ei nici n-aveanevoie să-şi risipească zilele vieţii lucrând pentru alţii când putea sălucreze într-al său şi să-i fie mumei sale de ajutor. Gaură-n cer nu sefăcea dacă Bocioacă, starostele, închidea un ochi şi nu băga de seamăcă mai lipsesc vreo şase luni din cei doi ani de călătorie. Legile, dacă evorba, oamenii le fac şi tot ei le împlinesc, după cum le vine la socoteală, şi mai presus de porunca împărătească e porunca lui Dumnezeu,care rânduieşte ca copilul să-i vie la nevoie părintelui într-ajutor.
Era destul o vorbă pusă de Hubăr, pentru ca dorinţa ei să se împlinească; Hubăr însă nu voia să pună vorba aceasta.
Nu-i şedea lui bine şi nu-l ierta firea să se umilească cerând de la Bocioacă un lucru pe care acesta era dator să nu-l facă. Apoi el nuputea să se uite cu ochi buni la feciorul său. Nu-l mulţumea deloc, baîi era adeseori ruşine că are asemenea fecior. Cu totul altfel şi-l doreaşi şi-l închipuise. Lasă că nu mai era bun de nimic în măcelărie, dar îivenea, când i-a văzut cartea de călătorie, s-o arunce-n foc, ca să n-o mai vadă şi alţii. Timp de un an şi jumătate, cât a călătorit, n-a lucratdecât vreo opt luni; de aici înainte a umblat hoinar, trăind din baniipe care îi trimisese mumă-sa. Cum putea el să-şi dea măcelăria pemâna unui asemenea om? Trebuia să mai umble, să se mai frece prinlume, să-şi stâmpere valurile tinereţilor, ca să-şi vie în fire şi să sefacă om aşezat.
Şi totuşi părintele e părinte! Era voinic băiatul şi deştept, fusese atâta timp chiar prea cuminte: poate că rămânând acasă, între ai săi,iar se făcea cum a fost.
Nu voia Hubăr să se umilească, dar, vrând-nevrând, era mai prietenos decât mai nainte cu cojocarii, ba o rumpea pe româneşte cândse întâlnea cu Bocioacă, deşi Bocioacă ştia nemţeşte mai bine decâtel româneşte.
N-ar fi fost Bocioacă vrednic de starostie dacă n-ar fi înţeles unde bate gândul neamţului şi n-ar fi ştiut ce trebuie să facă.
Hubăr era bine cu toţi beamterii şi putea, când voia, să facă mult bine, dar şi mult rău: de ce adică cojocarii din Lipova să nu se punăbine cu el?
Dac-ar fi fost vorba de vreun altul, ar mai fi stat, poate, pe gânduri; fiind însă vorba de feciorul lui Hubăr, nu băgau nici beamterii,nici cojocarii de seamă că nu s-au împlinit încă cei doi ani.
— Ţi-am văzut feciorul, îi zise dar într-un rând lui Hubăr. Voinic om şi bun băiat! Când îl scoatem stăpân?
— Mai are încă vreo şase luni, răspunse Hubăr.
— Aş! Parcă-i mai ţine cineva socoteala? Rânduiala asta e făcută pentru hoinari fără de căpătâi, iar nu pentru oameni ca feciorul d-tale.Nici ruşine n-o să ne facă, nici pâinea de la gură nu o să ne-o ia:punem pecetea cu inima liniştită.
— Nu! întâmpină Hubăr. Să-şi facă şi el rândul, ca orişicare altul.
— Ţi-e uşor d-tale, grăi Bocioacă; bătrâna o duce însă greu de tot fără de dânsul. Am să vorbesc cu ai noştri, şi-l scoatem, vrei ori nuvrei, stăpân, chiar acum, de vinul nou.
Aşa a rămas vorba, şi Bocioacă s-a şi înţeles cu Gherghiţă, care era cel mai colţos dintre cojocari, ca duminica viitoare, când aveausă se adune oamenii de încredere ai breslei, să pună tot lucrul la cale,ba i-a mai şoptit şi Hubăroaiei o vorbă, ceea ce era de prisos.
Bocioacă nu era însă numai staroste al cojocarilor, ci totodată şi vestit cântăreţ de strană, care ştia să facă deosebire între oameni.
Joi seara, întorcându-se din plimbarea făcută până la via părintelui Ioan, Marta îi spuse, ca de obicei, pe unde a umblat, ce-a văzut şi cucine ce-a vorbit.
— Ştii că e grozavă muiere Persida Marei, grăi dânsa. Când o vezi aşa, îţi vine să crezi că e sfântă, nu alta; aleargă însă după bărbaţi deţi-e greu s-o vezi.
Bocioacă îşi cunoştea nevasta şi nu prea punea mult temei pe vorbele ei. Era femeie şi-i plăcea să vorbească despre altele mai mult răudecât bine. N-aveai ce să-i faci! Din firea lui nu poţi să scoţi pe nimeni. De astă dată însă el se uită cam aspru la nevastă-sa. Ţinea,lucru mare, la Persida. Lasă că era o mulţumire să te uiţi la ea cât decuvioasă stătea în fundul bisericii, dar îi şedea bine să iasă dinmănăstire şi să vină la biserică, după ce lumea atâta timp zisese că şi-avândut Mara fata.
— Mie poţi să-mi spui ce-ţi trece prin minte, zise el aşezat, te rog însă ca-n faţa altora să n-o spui aceasta.
— Parcă sunt oarbă şi proastă ca să nu văd şi să nu înţeleg, răspunse Marta necăjită. Se vedea cât de colo că e încurcată cu feciorul luiHubăr. De unde s-or fi cunoscând, nu ştiu, dar sunt încurcaţi, nu-imai poţi despărţi.
— Lasă-i să fie! ce-ţi pasă? grăi el şi trecu înainte. Fă ca şi când n-ai fi văzut şi n-ai fi înţeles nimic.
Nu credea Bocioacă. Îi părea peste putinţă ca gândul unei fete ca Persida să nu se înalţe mai sus decât până la feciorul lui Hubăr. Cutotul altfel şi-o închipuia dânsul pe Persida.
Şi totuşi peste putinţă nu era lucrul: Naţl era băiat curăţel, voinic şi bine făcut, deştept şi umblat pe la şcoli, iar Hubăr era om bogat şi n-avea alt copil. Minune n-ar fi fost dacă fata Marei şi mai ales Maras-ar fi oprit cu gândul la averea cea frumoasă a lui Hubăr.
Cu desăvârşire peste putinţă nu era lucru acesta.Sâmbătă dimineaţa el află de la nevastă-sa c-a fost multă şi frumoasă lume la via lui Corbu, că Naţl a trecut şi el pe acolo, dar Persida nu venise şi ea. Se întorsese iar la mănăstire.
Acum Bocioacă simţea că e parcă ceva la mijloc şi nu-şi mai ţinea locul. Om era şi el, şi nu-i ierta firea să stea nepăsător când te miri cuce mari nevoi se luptă sărmana aceea de văduvă. Cine adică să-i vieîn ajutor dacă nu el, starostele cojocarilor şi totodată stăpânul fiuluiei? El era cel mai apropiat: era în drept, ba chiar dator să cerceteze şisă facă ce poate pentru ca femeia aceea să vadă că nu e nici ea singură în lume.
Pe la amiazăzi el trecu aşa, ca din întâmplare, pe la via Marei.Mara alegea strugurii, îi lega perechi cu fire de tei şi-i atârna pe prăjinile întinse în cramă.
Era destul s-o vezi pentru ca să simţi că e frământată de ceva. Nu ştia, ce-i drept, ce s-a petrecut, că fata ei s-a hotărât aşa deodată săse întoarcă iar la călugăriţe; n-a mai stăruit ca Persida să-i spună.Bănuia însă că Naţl n-o lăsa nici acuma în pace, şi era mulţumităcă-şi vede fata atât de hotărâtă şi de înţeleaptă.
Că i-o fi greu? Să-i fie! N-ai ce să-i faci. Trebuia să treacă şi prin asta! Dacă e vorba, mai bine să piară decât să se facă de batjocura lumii!
Şi totuşi… din când în când ea se oprea în loc, cu capul ridicat, şi-şi sufleca mânecile.
Îi era parcă fiica ei suferă de o grea boală, pe care numai timpul şi firea cea trainică pot s-o lecuiască, încât nu-ţi rămâne decât să suferişi să aştepţi. Dumnezeu însă n-o făcuse pe Mara să aştepte: firea ei omâna mereu înainte; ea trebuia să urnească din loc, să facă ceva.
Cum adică? Fata ei să stea toată viaţa în mănăstire, ca să scape de neamţul acela? Nu e alt chip de scăpare?! Nu poate ea să-l apuce peneamţul acela de piept şi să-l înveţe minte? Nu poate ea să-l ia peHubăr de scurt, ca să-şi pună la rânduială feciorul?!
Dar strugurii întinşi pe rogojină nu puteau să aştepte, şi Mara iar se punea să-i lege perechi şi să-i atârne pe prăjină.
— Bun lucru, grăi Bocioacă, şi spor! Dar cum? Aşa singură? Unde ţi-e fata cea harnică?
A ţinut Mara totdeauna la Bocioacă, pe care-l socotea cel mai chibzuit om în valea Murăşului; acum însă, de când el luase pe Trică lacasa lui, ea se uita la el parcă i-ar fi şi ei stăpân. Cu toate aceste, desprePersida n-avea nici el să-i facă întrebări la care nu putea să-i dea răspuns.
— De! răspunse ea punându-şi hainele în rânduială, au şi ele de lucru acolo în mănăstire, şi nu putea s-o lase pe maica econoamă singură tocmai acum, când i s-au îngrămădit toate pe cap.
Simţind că Mara nu vrea să intre în vorbă despre fata ei, Bocioacă o apucă mai pe departe.
— Mai ai mulţi atât de frumoşi? întrebă el arătând la struguri.
— Sunt, răspunse Mara, s-au copt bine anul acesta, şi abia pe ici, pe colo e câte-o boabă stricată. Apoi am mai cumpărat, aşa pe ales, şide pe la vecini. O s-adun vro două mii de perechi, şi dacă dă Dumnezeu, o să scot cea mai mare parte din iarnă.
— Dar cu pădurea cum stai?Nici asta nu era întrebare la care Mara putea să răspundă desluşit.
— Cam greu, grăi dânsa. Biată de femeie ce sunt, m-am apucat de prea mare treabă.
— Sunteţi, aşa se zice, în tovărăşie cu măcelarul, urmă Bocioacă, apăsând vorbele.
— Ferit-a Dumnezeu! răspunse Mara. Fiindcă nu prea aveam bani ca să intru într-o neguţătorie atât de mare, m-am împrumutat de lael cu zece la sută pe trei luni de zile. S-a supărat d-lui acum că amplătit rata fără ca să mă mai împrumut; ar fi voit ca eu să alerg, eu săport paguba dacă lucrurile nu ies bine, iar la câştig să fie şi el părtaş.
— Ei! cam tot acolo vine! grăi Bocioacă în glumă. Mai ştii ce se poate-ntâmpla? d-ta ai fată şi el are fecior.
Mara se uită speriată la el, apoi se plecă iar spre rogojină, ca să ia struguri şi să-i lege cu tei.
Îi era grozav de greu şi nu ştia ce să-i răspundă.Dacă vreun alt om i-ar fi zis aceste vorbe, ea l-ar fi ocărât de şi-ar fi adus aminte toată viaţa lui; Bocioacă însă avea, parcă, un fel dedrept de a se amesteca în treburile ei, şi ea se bucura că dânsul se şifoloseşte de dreptul acesta şi n-o lasă singură la nevoie. O durea însăcă poate chiar şi el să creadă aşa ceva. Şi totuşi ea nu putea să zică ba!
— Îmi pare foarte rău, grăi dânsa mâhnită, că mă socoteşti atât de slabă de înger. Dumnezeu el singur ştie cum vrea să ne mângâie şicum să ne certe, şi voinţa lui are să se împlinească. Eu mi-am trasseama cu mine: dac-ar fi pe voia mea, mai bucuros i-aş suci gâtul caunui pui de vrabie; dar nu mi se cuvine, deşi-i sunt mamă, s-ostăpânesc, fiindcă e mai cuminte decât mine.
— Carevasăzică, ea-l voieşte? întrebă Bocioacă cu îndoială.Mara dete din cap.
— Nu! zise ea hotărâtă şi mândră, deloc nu-l voieşte, dar umblă el după ea, şi nu ştii niciodată când îi vine femeii clipa de slăbiciune.Eu stau, săraca de mine, adăugă ea suspinând, pe gânduri, mă tem şimă tem şi nu ştiu ce să fac!
— Apoi nu-i aşa, grăi Bocioacă aşezat. Ai să ştii ce trebuie să faci. Tinereţile sunt năvalnice şi slabe şi trebuie să fie păzite şi ferite deispitiri. Las’ că-l mătur eu de aici. El n-are ce să caute la Lipova: ori seduce să-şi facă rândul de călătorie, ori rămâne toată viaţa lui calfăproastă!
— Vai de mine! să nu faci lucrul acesta, strigă Mara, c-o să fie şi mai rău!
— N-am eu s-ascult de d-ta, răspunse el. Sunt staroste şi am să-mi fac datoria. Era, urmă apoi mai mult aşa pentru dânsul, să închid unochi fiindcă o vedeam strâmtorată pe muma lui; dar când e la mijlocşi altă poruncă mai tare, la asta mă supun. Are să se ducă, iar grijanoastră e s-o găsească pe Persida măritată când se întoarce. Îi găsesceu bărbat, zece la fiecare deget.
Nu dorea nici dânsa ca altfel să fie.Duminică apoi, când oamenii de încredere ai breslei s-au adunat, starostele a tăcut, iar în urmă, când Gherghiţă a adus vorba de băiatullui Hubăr, el a zis numai:
— S-o lăsăm asta! Mai are vreme! Să se mai coacă.Şi tot cam aşa se gândea şi Naţl el însuşi.Nu mai avea el ce să căute aici.Atunci noaptea, după ce s-a despărţit de Persida, el a alergat pe dealuri, uşor, parcă n-ar fi având pământul sub picioare. Îi venea săse ducă şi tot să se ducă, încât să i se piardă urma şi toată lumea să-luite, numai ea singură să-şi aducă în toată clipa aminte că el a voit şia putut, dar s-a stăpânit fiindcă atât de mult a iubit-o, încât s-a duspribeag în lume, numai ca dânsa să poată trăi nesupărată.
Atât simţea, atât ştia, atât îi era gândul!După grele şi îndelungate frământări, sufletul îi era ajuns, în sfârşit, la o hotărâre, care-l înălţa la o senină linişte, căci nimic nu-l ridică peom mai sus decât gândul că poate însuşi să se biruiască pe sine şi sălepede de la sine ceea ce îi este mai dorit în viaţă.
De aceea ziua următoare, când a dat faţă cu Burdea, îi era ca şi când un demon ispititor i-ar fi ieşit în cale.
— Nu! strigă el scrâşnind din dinţi. Lasă-mă în pace! Ştiu, nu mă îndoiesc că ea are să se ducă, dar eu nu mă duc!
— Ai să te duci şi tu! răspunse Burdea râzând. Am văzut-o acum eu însumi cu ochii mei, am vorbit cu ea şi ştiu că ai să te duci. Vineaşa deodată o clipă în care ţi-o aduci aminte parc-ai fi văzut-o aievea,şi atunci nu mai poţi. Sunt om şi eu, şi nu poţi nici tu să fii mai altfeldecât mine, iară eu aş da tot ceea ce îmi este mai scump şi sfânt pelume pentru o clipă în care aş putea să cred, nu să ştiu, ci să crednumai că o femeie ca dânsa mă iubeşte. Mă cutremur, îmi dau seamace-nfricoşat fior trebuie să te cuprindă pe tine când îţi zici în gândultău: Şi tot mă iubeşte!
— Dar nu mă iubeşte! strigă Naţl. Nu poate, nu are de ce să mă iubească!
— Minţi! îi zise Burdea liniştit. Atât de bine ştii că te iubeşte, încât te minţi tu însuţi pe tine, numai ca să nu-mi mărturiseşti mie adevărul. E o prostie nemaipomenită! urmă el râzând. Eu am văzut-o, am vorbit cu ea şi ştiu că te iubeşte. Toţi care v-au văzut împreună ştiu şi ei,dacă au ochi, că vă iubiţi. Şi vrei ca eu să cred că voi singuri, anumevoi nu ştiţi nimic, staţi la îndoială, nici nu credeţi măcar că vă iubiţiunul pe altul? Vezi, dânsa e mai cinstită decât tine: ştie şi nu se sfieştesă mărturisească! Dar de ce vă iubiţi? Asta nu se întreabă! Au în lumeaaceasta toate lucrurile câte un “pentru că”: iubirea e din altă lume şise iveşte din senin, fără ca să ştii de ce, se dă pe faţă, fără ca să ştiicum, şi te duce, fără ca să ştii unde. Ai să vii astă-seară cu mine, ai sămă rogi să te duc cu mine la via lui Corbu! Ai! Uite!! vine aşa deodată, când nici cu gândul nu te gândeşti.
— Simt şi eu, răspunse Naţl, că e un fel de soartă ne-ndurată la mijloc. Mi-e adeseori parcă stau la marginea unei prăpăstii şi ştiu căam să mă prăpădesc dacă nu mă duc înapoi, dar adâncimea măademeneşte, capul mi-e ameţit şi sunt în toată clipa gata să închidochii şi să mă arunc — fie ce-o fi! Nu e pentru mine femeia aceea; nusunt eu pentru dânsa; e o nenorocire că ne-am văzut, şi singura noastrăscăpare e să nu ne mai vedem!
— Parcă de la bunul vostru plac atârnă! grăi Burdea râzând iar în bătaie de joc. V-aţi văzut pentru că trebuie să suferiţi şi vă veţi maivedea câtă vreme nu s-a împlinit măsura suferinţelor!
Naţl dete cu îndărătnicie din cap.
— Ar trebui, zise el cuprins de adâncă amărăciune, pentru ca să poţi judeca, să ştii ce fel de om e tatăl meu şi ce fel de femeie e mumaei! Nu! urmă luându-şi avânt, însoţirea noastră n-ar putea să ducă decâtla moarte de om: prea mult a suferit sărmana mea mumă, şi n-aş putea să văd ca încă mai mult să sufere. Uite! vine o clipă că nu mai ştiice să faci, şi ai barda în mână şi-i dai în cap cu ea. N-ar fi trebuit, dacăn-ar fi fost el cum este, să părăsesc şcoala, şi aş fi azi om de dânsa.
— Eşti un nebun! îl întrerupse Burdea. Ce-ţi pasă?! Parcă însoţire omenească e ceea ce căutaţi voi? Parcă popa şi părinţii au să-şi maivâre şi ei nasul în treburile voastre? Ai s-o prinzi odată într-un colţ, şioameni sunteţi amândoi.
Naţl se cutremură în tot trupul; îi venea să-l apuce de piept şi să-l scuture, încât să-i clănţănească oasele.
— Icoană sfântă din altar! strigă el ridicând mâna. Mai bine îmi rup carnea de pe oase decât ca să sfărâm idolul la care mă închin.
— Aşa ziceţi voi cu toţii până ce nu vă săturaţi de a vă închina, apoi luaţi icoana şi o terfeliţi pentru ca să scăpaţi, grăi Burdea, învreme ce Naţl făcea mereu semn cu degetul că nu şi nu şi nu!
Seara, el, cu toate aceste, s-a dus la via lui Corbu, şi-i era parcă nu mai e om pe lume când a aflat că dânsa n-a venit, nici n-are să vie, căs-a întros iar în mănăstire.
— Mai zici şi acum că nu te iubeşte?! îl întrebă Burdea cu răutate. Ai să faci pe dracu în patru ca s-o scoţi din mănăstire.
Naţl nu-i răspunse nimic; un singur gând îl stăpânea; să fie singur şi să meargă, s-alerge, să cutreiere văi şi dealuri.
Şi o vedea mereu pe mumă-sa stând singură în măcelărie, şi inima-i sângera, încât îi venea să răcnească tare, ca să răsune toate văile,şi să se cutremure tot ceea ce are viaţă şi simte durere.
Nu! El nu putea să plece, nu putea şi nu putea!Sărmana lui mumă! atât mai rămânea în lume, atâta reazăm, atâta mângâiere, şi lumea i se lumina când se gândea că poate să îndulcească viaţa ei.
“Celelalte vin, îşi zise el, şi trec în cele din urmă, încât numai din când în când îţi mai aduci ca prin vis aminte de ele.”
Zilele veneau însă şi treceau una după alta, şi nici o ştire bună de la Bocioacă.
Şi cum zilele treceau, Hubăr se făcea tot mai posac, iar nevastă-sa tot mai neliniştită.
Om trăit în lume, Hubăr ştia prea bine cum trebuie să fi venit lucrurile că Bocioacă nu mai vine, şi ar fi voit mai bucuros să fie pălmuitîn faţa lumii decât să pată ruşinea de care se temea. Şi totuşi el nuera supărat pe Bocioacă, nici pe cojocari: ei aveau dreptate; ei făceaunumai ceea ce erau datori a face. Nevasta lui însă l-a pus să seumilească, iar fecioru-său l-a făcut de batjocura lumii.
— Ai vorbit tu cu Bocioacă, întrebă în cele din urmă Hubăroaia, ori mi-ai zis numai, ca să mă amăgeşti, că ai vorbit?
Hubăr se uită lung la dânsa.
— Ba în adevăr am făcut prostia aceasta, îi răspunse el. Ca să scap de gura ta, adause apoi peste puţin, cu amărăciune.
— Nu ştiu cum vei fi vorbit, dar văd că n-o să iasă nimic din toată treaba.
— Adică ce vrei să iasă?! grăi el. Tu vezi că de câteva zile nu mai dă pe acasă: numai el ştie pe unde o fi umblând şi cum şi-o fi petrecând nopţile. Şi dacă vezi tu, nu sunt nici alţii orbi. Cum să scoatăei stăpân pe un asemenea nemernic? Mare ruşine!
— Dacă îi eşti tată şi nu-i porţi de grijă! întâmpină dânsa necăjită. Le ştii toate, dar nu te-am văzut şi pe tine o dată să faci ca alţi părinţi,să-l iei de scurt şi să-l întorci în calea cea bună. N-a fost el aşa! Tu ştiiprea bine că n-a fost; dar ce poate o femeie ca mine dacă…
— Tu să taci! o întrerupse el cu asprime. Tu şi numai tu l-ai stricat, îndopându-l cu bani! Nu aşa m-am făcut eu om; uite aşa cum oifi, cu toate păcatele mele, stau pe amândouă picioarele, fiindcă n-amaşteptat ca alţii să îmi aştearnă culcuşul: trebuie să-l laşi şi pe el să selupte cu nevoile vieţii. Cum l-ai făcut, aşa să-l ai: eu nu mai vreau săştiu de el, nici să-l văd în ochi!
Nu mai voi Hubăr, dar tot tată îi era feciorului său şi nu mai avea astâmpăr, nu îşi mai găsea tihna obişnuită şi clocotea parcă ceva însufletul lui; şi chiar nevrând trecea mai des decât de obicei pe lamăcelărie.
Duminică, în sfârşit, ştiind că lumea se îngrămădeşte, Naţl era la locul lui şi cântărea carne pentru o slujnică când tatăl său intră tăcutşi se aşeză pe un scaun din fund, lângă nevastă-sa.
— Dar tu ce te-ai făcut? întrebă el după ce slujnica plecă în urmă cu carnea.
Era pe sfârşite. Nu sunase încă peste drum de intrare, dar lumea începuse să vie la biserică, şi Naţl luă măturişca şi începu să adune fărâmăturile de pe butuc, ca să le arunce, ca de obicei, în coşul de lepădături.
— Unde ai fost de n-am mai putut de câteva zile să punem ochii pe tine? întrebă iar Hubăr.
Naţl dete fărâmăturile în coş, apoi luă cârpa şi începu să şteargă cuţitele unul câte unul şi să pună apoi pe fiecare la locul lui.
— M-ai auzit tu pe mine? strigă Hubăr răstit.Naţl lăsă pe butuc barda pe care o ştergea şi se întoarse cu o cârpă-n mână şi râzând spre tatăl său.
— D-ta ştii foarte bine că te aud, răspunse el, dar nu-ţi răspund fiindcă nu pot să-ţi spun unde am fost şi ce am făcut.
— E foarte rău!
— Nici eu nu zic că e bine! răspunse Naţl şi se întoarse iar, ca să şteargă barda şi s-o pună la locul ei.
E foarte greu să cerţi pe un om care-şi mărturiseşte vinovăţia; Hubăr însă ţinea să-şi certe feciorul, şi nepăsarea acestuia îl scoteadin răbdare.
— Nemernicule! zise el cam tare, să nu mă iei în bătaie de joc, că de ţi-ar fi barba de un cot, tot îţi trag palme şi te dau afară. Aici eusunt stăpân!
Naţl aşeză barda ştearsă la locul ei şi se întoarse iar spre părinţii săi.
— Drepturile de părinte şi de stăpân nu poate, zise el, nimeni să ţi le ia; dar te rog să nu te foloseşti de ele aici, fiindcă trec oameni şiruşinea nu cade numai asupra mea!
— Ruşinea mi-ai făcut-o tu cu prisos, grăi Hubăr încet, aproape şoptind.
— Tocmai fiindcă ţi-am făcut-o eu, nu mai adăuga şi d-ta la ea.
— Nu! urmă Hubăr tot încet. Vreau să ştie lumea că ştiu ticăloşiile tale şi nu le trec.
— Tată, grăi Naţl aşezat. Ştiu ce te mâhneşte şi-ţi dau dreptate. Am să plec mâine dacă vrei, chiar astăzi, şi n-aş voi să ne despărţim certaţi.
— Eu vreau să ştii, răspunse tatăl său cu asprime, că n-ai ce să mai cauţi la casa mea dacă nu te faci om cumsecade.
— Fă ce vrei, răspunse Naţl, întorcându-se iar la cuţitele lui. Nemţii beţivi, adăugă apoi peste puţin pe româneşte, se ceartă ca nişte orbeţi. Da! urmă apoi iar pe nemţeşte, ei au dreptate dacă ne iau înbătaie de joc!
Asta a prins. Hubăr se ridică şi se uită mânios la feciorul său, dar nu mai urmă înainte, ci se depărtă fără ca să se mai uite-napoi.
Hubăroaie, care stătuse tot timpul cu inima încleştată, rămânând acum singură cu feciorul ei, începu să şteargă lacrimile ivite una câteuna în ochii ei, în vreme ce el îşi făcea de lucru cu închiderea măcelăriei.
El n-o vedea plângând, dar ştia că plânge ori are să plângă şi-i era foarte greu să se întoarcă spre dânsa. După ce încuie dar uşa despreuliţă, el se aşeză, tot cu spatele spre dânsa, pe scaunul de lângă butuc şi rămase cu mâinile pe genunchi, cu ochii-nchişi, şi cu capul plecat în jos. Nu mai simţea, nu mai gândea nimic: era istovit şi toate îipăreau a pustiu.
Ea începu să plângă pe-năbuşite.
— Mamă! zise el în cele din urmă, întorcându-se spre ea. Nu plânge, că o să ai de aici înainte de ce să plângi. Pe mine nu mă maivezi! Nu plânge, că se-ntâmplă o nenorocire îngrozitoare! Eu nu ştiuce fac dacă mai dau ochii cu el!
Ea-şi şterse lacrimile, apoi se ridică şi se uită cu un fel de frică la el.
— Nu e lucru curat, zise ea, şi Dumnezeu ştie dacă nu e cineva care s-a vârât la mijloc, ca să tulbure liniştea casei mele… ştie, urmăea, cu asprime, şi nu iartă, fiindcă e mare păcatul!
Naţl se uită câtva timp tremurând la ea, apoi îşi luă pălăria şi se depărtă, cuprins de simţământul că de aici înainte el stă singur în lume.

S-ar putea sa iti placa…

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...