Ioan Slavici | Nuvele | Mara | Greul vieţii

Publicat deMadalina Marcu

Mara nu mai avea astâmpăr.În luna mai oamenii n-au de lucru nici în câmp, nici la vii, şi ziua de lucru e mai ieftină decât alte dăţi: acum era timpul să mai coboare din pădure o parte din stânjenii tăiaţi peste iarnă, să-i încarcepe plutele sosite după sărbătorile Paştilor şi să-i ducă în magazia dela Arad. Ea alerga dar de la datornic la datornic, ca să-i scoată cucarele lor la pădurea înmugurită, şi la Sărărie, ca să cumpere plute şisă se învoiască cu plutaşii, şi din jos de pod, ca să încarce stânjenii şisă-i pornească la vale. Alerga biata femeie greoaie de-ţi părea uşurică,şi unde n-o căutai, acolo o găseai, acum ici, apoi colo, şi iar dincolo,şi pretutindenea răsuna glasul ei înăsprit de vremuri, căci fără desupărare, fără de vorbă, fără de ceartă cu oamenii treabă nu se face.
“Procletă muiere!” ziceau oamenii uitându-se după dânsa, dar intrau în voile ei, puneau mâna şi lucrurile mergeau strună.
Cui i-ar fi trecut prin minte gândul că ea nici că-şi mai dădea seama despre ceea ce face?!
Aiurea era inima şi mintea, aiurea tot sufletul ei cel veşnic treaz.Nu ştia Mara nimic, dar era mamă şi simţea că se petrece ceva grozav în casa ei, ba dădea cu socoteală ce anume se petrece, şipământul îi ardea sub picioare, inima îi era mereu strânsă şi adeseoriputerile o părăseau, încât o cuprindeau ameţelile.
Sfinte Doamne! cât a alergat şi a ostenit, cât s-a zbuciumat, cât s-a pierdut ea însăşi pe sine în gânduri despre viitor, şi toate erau zadarnice: de ce atât de mult s-a temut nu putea să scape! Când gândulacesta o stăpânea, îi venea să se trântească la pământ şi să stea aşanepăsătoare, amorţită, fără de simţiri.
Dimpreună cu iubirea, însă, Dumnezeu i-a dat omului şi credinţa, şi nădejdea, şi nimic nu putea să covârşească iubirea Marei către copiiiei, nimic dar nici credinţa ei în soarta lor cea bună, şi atunci cândtemerea îi era mai mare, se ivea în inima ei şi simţământul că Dumnezeu, care toate le vede, are să-i treacă prin toate încercările şisă-i scape de toate ispitirile. Mai era încă multă viaţă în trupul ei celgreu trăit, şi ea nu putea să trăiască fără de gândul că toate au săiasă bine în cele din urmă.
Bine, fără îndoială bine, dar inima îi sângera când vedea că copiii ei nu mai au inimă deschisă către dânsa şi se-ntâlnesc în taină, vorbescpe şoptite, se-nţeleg din ochi: ăsta era un greu păcat, pe care Dumnezeu nu putea să-l treacă nepedepsit cu vederea, iar spăşirea tot pedânsa o durea mai tare decât pe dânşii.
Alergând dar în treburile ei, ea se ruga în gândul ei mereu la Dumnezeu, ca omul ce trece prin mii de primejdii. Persidei însă nu-izicea nimic: ce ar fi putut să-i zică ea, femeie neştiutoare?!
A treia zi după ce Trică umblase pe la Sân-Miclăuş, întorcându-se pe-nserate acasă, Mara şi-a găsit fata cu totul schimbată: era liniştită,aproape voioasă, ca omul care, după multe frământări sufleteşti, aînvins, în sfârşit, să se hotărască într-un fel şi să pornească cu gândulîn o singură direcţiune.
Mara se linişti şi ea: orişicum ar fi fost să fie, tot era mai bună hotărârea decât neîncetata zbuciumare. Ea însă nu ţinea să ştie ce s-apetrecut în sufletul fiicei sale. Se temea să afle adevărul.
Ţinea însă Persida să mai facă o încercare şi era voioasă, fiindcă firea ei o împingea să creadă că nu va fi zadarnică încercarea.
— Mamă, zise ea, eu nu mai pot s-o duc aşa.Mara se uită lung şi cu drag la ea. O înţelegea deplin şi parcă se despărţea pe toată viaţa de dânsa.
— Ai mai zis tu că nu mai poţi, şi tot ai putut, răspunse ea. Să nu-i deie Dumnezeu omului cât poate suferi, când vrea. Trebuie să poţi!
— Era cu totul altfel atunci, grăi Persida. Am obosit, mi s-au istovit puterile, nu mai am voinţă în mine.
— Tu fă ce ştii, mergi cum te mână inima şi cum te povăţuieşte mintea ta, întâmpină Mara. Eu nu te pot silui, iar sfaturi nu sunt înstare să-ţi dau. Tu ştii mai bine cum te simţi şi cum te mână gândul;orişice ţi-aş zice eu, tu tot nu faci decât ceea ce tu însăţi eşti pornită a face. De ce să-mi mai dau silinţa de a te opri, când ştiu c-ai fi mâhnită când ai vedea că nu mă poţi asculta? De ce să intru în voile talecând simt că bine n-au să iasă lucrurile? Nu! eu la rău nu am să teîmping! Fă cum ţi-e ursita şi cum vrea Dumnezeu, care ştie mai bineunde are să te scoată şi cum are să ne ispitească!
Grăind vorbele aceste, ea se ridică înaltă şi greoaie şi ieşi din casă.Persida, rămasă singură, începu să plângă cu lacrimi line ca vărsarea ploii de toamnă.
Da! mama ei avea dreptate: nu vedea nici un bine în faţa ei, dară soarta nu putea să şi-o schimbe şi nu-i rămânea decât să facă perăspunderea ei ceea ce făcea şi să meargă cu inima întreagă înainte.
Mara, singură şi ea, nici nu plângea, nici nu era mâhnită. Nu putea să intre în mintea ei gândul că Persida se va arunca orbiş învalurile vieţii.
“Orişicum ar fi ispitită, orişicare i-ar fi hotărârile, îşi zicea muma, ea nu e în stare să facă ceea ce prea bine ştie că eu nu voiesc, ci vasta pe gânduri şi se va zbuciuma până ce-i va trece.”
De aceea a ieşit din casă şi era hotărâtă să nu mai vorbească cu dânsa, ci s-o lase să se lămurească ea însăşi din sine.
Se înşela însă Mara. Nu e pentru tinereţe nimic mai ademenitor decât gândul unei vieţi noi şi încă necunoscute. Gândindu-se la viaţaaceasta, ea se simţea atrasă de suferinţele pe care le vedea în faţa ei, şiîn timp de câteva zile întregul ei fel de a vedea lucrurile se schimbaseatât de mult, încât maica Aegidia s-ar fi înspăimântat dacă ar fi auzit-ovorbind. Tot ceea ce mai nainte îi părea sfânt, acum era o prostie pentru dânsa: hotărâtă odată într-un fel, ea nu mai putea să-şi schimbehotărârea, îşi schimbase deci vederile, ca să poată fi împăcată cu sine.
La asta nu se gândise Mara; ea vedea în faţa ei numai pe Persida cea înţeleaptă şi mândră; ea s-a culcat dar liniştită, dimineaţa zileiurmătoare liniştită s-a sculat şi a ieşit în treburile ei, ba nu şi-a pierdut liniştea nici seara, când n-a găsit pe Persida acasă.
Nu era încuiată nici portiţa, nici uşa casei: ăsta era, aşa dădea Mara cu socoteală, un semn că Persida se afla pe aici prin apropiere, dusănumai pe o clipă.
Clipele treceau însă, şi ea nu se mai întorcea.Muma începu să stea la îndoială şi să se uite prin casă.Hainele Persidei nu erau, nu erau nicăieri!Era peste putinţă, dar hainele ei nu mai erau aci.O vedea acum desculţă, nespălată şi nepieptănată, umblând printre picioarele oamenilor din piaţă, răsturnând mese şi bătându-se cu copiiivecinilor; o vedea cu fratele ei în luntriţă, dusă de valurile iuţi aleMurăşului umflat: era fata ei cea îndărătnică şi pornită spre nebunii;zadarnice au fost toate, căci tot fata ei a rămas!
Da! da, fata ei era în stare să fugă, dacă aşa o poartă pe ea firea, să fugă cu cel mai nemernic om.
Bandi nu era nici el nicăieri.Mara stete o clipă nehotărâtă şi parcă-i venea să râdă.O clipă însă numai. Clipa următoare sângele îi năvăli în obraji, de ruşine şi de mânie, că copiii ei au putut s-o înşele.
Ea-şi aruncă-n cap cârpa, încuie uşa casei şi plecă cu paşi întinşi spre Lipova, ca să dea ochi cu Trică.
Sosită la casa lui Bocioacă, ea nu intră, ci aşteptă până ce zări pe unul dintre ucenici, prin care-l chemă pe Trică la dânsa.
— Unde e Persida? întrebă ea răstită.Trică ştia că i se va pune întrebarea aceasta şi-şi chibzuise de mai nainte răspunsul.
— S-a dus, îi răspunse el.
— Unde s-a dus?
— Asta nu pot să ţi-o spun, grăi Trică rece şi hotărât; să mă tai în bucăţi, şi tot nu pot să ţi-o spun.
Mara se uită lung la el şi începu să râdă.Tot n-avea nimeni copii ca dânsa: dacă şi-au pus ei odată ceva în cap, nu-i mai scoate nimeni din ale lor.
— Carevasăzică, nu v-aţi temut voi de mânia lui Dumnezeu, grăi dânsa amărâtă; mi-aţi făcut ruşinea aceasta! m-aţi înşelat pe mine!mi-aţi stricat toată viaţa!
Nemaiştiind ce să zică şi ce să facă şi temându-se ca nu cumva să-şi piardă în amărăciunea ei sărita şi să-i blesteme, ea se întoarse şi plecăspre pod.
— Mamă! grăi Trică plecând după dânsa, mamă, stai, linişteştete, ca să vorbim ca oamenii cuminte! Uite! n-ai decât să vrei pentruca să mergem după dânşii. Am găsit popă, care-i cunună, dacă-ţi daişi d-ta învoirea. Pleacă-te şi scap-o pe biata noastră Persida: n-o lăsasă se ducă-n lume cu ruşinea în cap, că e ruşine şi pentru noi.
Mara se opri, se-ntoarse spre el şi dete cu îndărătnicie din cap.
— Nu, zise ea, mişelia aceasta n-am s-o fac când văd bine că o să se sature foarte în curând de el; n-am să leg eu pe fata mea de un omcare n-a putut s-o scoată la capăt nici chiar cu tatăl său. S-a dus: dusăsă fie! Cu cât rău s-a dus, cu atât mai curând are să-şi vie în fire şi cuatât mai căită se va întoarce. Ruşinea tot nu mai poate nimeni s-ospele; viaţa mea tot e stricată: n-am eu să fac păcat din nenorocire!
Ea-şi urmă drumul spre casă mai potolită şi oarecum împăcată cu cele petrecute.
În zadar, fata ei tot copilul ei rămânea, şi inima ei de mumă nu putea s-o urgisească.
Erau duse, pierdute pentru totdeauna gândurile frumoase pe care şi le făcuse despre viaţa fiicei sale, asupra căreia priviseră toţi cumirare; auzea, parcă, gurile rele şi vedea privirile dispreţuitoare alecelor pizmătareţi; resimţea suferinţele de tot felul care o aşteptau penenorocita ei fiică; era, cu toate acestea, împăcată şi din ce în ce maiînfiptă în gândul că altfel nu se putea, că aşa trebuia să fie, ba adeseori era parcă mândră de fiica ei, căci nu e nimic mai frumos decât cafemeia să se dea întreagă bărbatului pe care-l iubeşte şi să ieie asupra ei, cu ochii închişi, sarcina vieţii grele.
Nu-i vorbă, plângea Mara, mereu plângea, atât acasă, când se afla singură, cât şi umblând în treburile ei, când scăpa de privirile altora,plângea şi umbla răzleaţă prin lumea acum pustie, dar ea-şi ştergealacrimile şi nu se plângea, nu-şi învinovăţea fata şi nu se mânia, nicinu se tulbura măcar când trecătorii se uitau cu milă după dânsa orivreun nesocotit o întreba unde-i este fata.
— Nu ştiu, răspundea şi cu asta îi tăia vorba.După vreo patru săptămâni a venit Trică să-i spună c-a primit scrisoare de la Persida din Viena şi o roagă de mii de ori s-o ierte şi sănu-i poarte gând rău.
— Să-i scrii, zise Mara ştergându-şi lacrimile, că n-o învinovăţesc, ci o plâng şi mă rog mereu lui Dumnezeu s-o aibă în paza lui şi să-ideie tărie; să-i scrii că n-are să-i pese de gura lumii şi c-o aştept să viecând îi va fi prea greu; să-i scrii, urmă înecată de lacrimi, că tot mumăîi sunt şi că nimeni în lumea aceasta nu poate să aibă pentru dânsaatâta durere ca mine.
Aşa i-a şi scris Trică, şi rău i-a făcut.Mult s-a zbuciumat Persida până ce s-a hotărât într-un fel; tocmai de aceea, însă, hotărâtă odată, ea se simţea foarte uşurată şi a pornitcu toată inima pe calea ce-şi croise. Trăia într-un fel de beţie, dincare nu se mai putea dezmetici, şi atâta dulceaţă era în sufletul ei,încât nu-i intra în minte gândul că va putea în viaţa ei vrodată să-ipară rău de ceea ce a făcut.
— Nu! zicea dânsa uitându-se cu inima deschisă la Naţl, orişice mi-ai face, mi-e destul să-mi aduc aminte de viaţa mea de acum, pentru ca să nu mă plâng.
Pe drum până la Viena şi în Viena, oraşul cel mare şi zgomotos, ea nu vedea decât pe Naţl, care nu mai ştia ce să-i facă. Totdeauna els-a uitat la ea ca la soarele de pe cer, iar acum mai era cuprins şi desimţământul că nu este el în stare să răsplătească îndeajuns jertfape care dânsa i-o adusese, şi în toată clipa-şi dădea silinţa să-i aratecă înţelege şi cuprinde în toată întinderea ei jertfa aceasta.
N-avea să-şi deie nici o silinţă: Persidei îi era destul să-l vadă mereu voios şi să-şi aducă aminte în ce stare l-a găsit pentru că să simtă căea l-a scăpat, l-a ridicat, i-a luminat viaţa şi să se uite la el parcă ea l-arfi făcut. Al ei era întreg acest om minunat, şi nimeni, afară de dânsa,nu mai avea nici un drept asupra lui.
Înainte de plecare Naţl se mai împrumutase de la Griner cu opt sute de florini. Gândul lui era să intre în tovărăşie cu vreunul dintre măcelarii mai tineri şi mai săraci. Deocamdată şi-au închiriat o locuinţă cu două încăperi, şi-au cumpărat ceea ce era de neapărată trebuinţă pentru mobilarea acestei locuinţe, şi Persida avea toate bucuriile stăpânei de casă care e ferită de grijile zilei de mâine. Ieşeau înfiecare zi să vadă frumuseţile oraşului şi mai ales bisericile cele mari,în care Persida se simţea atât de bine, mâncau la birt, iar serile lepetreceau fie la muzică, fie la teatru, un lucru pe care Persida mainainte numai din auzite îl ştiuse. Şi nicăieri Persida nu putea să treacănebăgată-n seamă. În casa cea mare unde-şi aveau locuinţa în curândtoţi o ştiau pe Frau Huber, femeia tânără, înaltă şi cam slăbită, cudeosebire frumoasă şi totdeauna aşezată şi plină de o plăcută cuviinţă. Pe uliţă, prin grădini, prin localuri publice Naţl îşi purta capulsus, înălţat în gândul lui când vedea cum toţi se uită la nevasta lui.Umblând aşa fără de nici o treabă, Persida se oprea când întâlnea încalea ei vreo măcelărie, şi nimic în oraşul cel mare şi frumos nu-iplăcea atât de mult ca măcelăriile curate, cu cărnuri frumos tăiate şipuse în vederea trecătorilor. Inima îi râdea când se gândea că-l vavedea în curând pe soţul ei, cu şorţ curat, în dosul butucului, ca odinioară în faţa mănăstirii şi că nu va mai mânca la birt, ci-şi va găti eaînsăşi într-o bucătărie curată ca cea de la călugăriţe. Îl mâna deci mereu înainte pe Naţl, şi săptămâna a doua ei au şi intrat în vorbă cudoi măcelari, amândoi încă necăsătoriţi, ca să ieie împreună o măcelărie mai mare din apropierea barierei de la Lerchenfeld, o poziţiunefoarte bună, unde se făcea vânzare de 100–150 florini pe zi.
Lucrurile erau ca puse la cale când a sosit scrisoarea lui Trică.Citind scrisoarea, Persida nu-şi putu stăpâni lacrimile. Dar de ce să şi le stăpânească? Era aici, în mijlocul acestei lumi străine, primaştire de la fratele ei şi de la muma ei, şi era atâta dragoste în scrisoare! De ce să-şi stăpânească lacrimile când Naţl era şi el înduioşat?
— Draga mea, mama mea cea bună! grăi Persida după ce sfârşi scrisoarea şi o puse pe masă.
Naţl tăcu. Îi venea parcă şi lui să plângă. Lasă că avea şi el mamă, care era nu numai dragă şi bună, ci totodată şi nenorocită, dar în scrisoare nu era nici o vorbă despre dânsul, şi, cu toate acestea, era ogrea lovitură pentru dânsul.
Era grozavă lovitura ce i se dăduse prin acele câteva vorbe şi el tremura în tot timpul când îşi dădea seama că Mara avea dreptate şinu putea să vorbească decât cum trebuia să gândească.
Persida şi Naţl vorbeau totdeauna nemţeşte. Aşa o porniseră de la început şi Persida ţinea ca aşa să şi rămâie.
— Grozav o să-ţi fiu eu ţie odată de urât, îi zise el acum în româneşte.
Persida se uită lung la el. Înţelegea gândurile lui; simţise şi ea durerea de care era cuprins el.
— Nu fi prost, îi zise ea tot în româneşte. Mama vorbeşte după cum vede ea lucrurile, şi o să vie şi timpul când le va vedea altfel. Tuştii prea bine că eu n-am făcut ceea ce am făcut într-o clipă de avântuşuratic, ci după multă zbuciumare, după multă chibzuire, după cem-am întărit cu desăvârşire în gândul că aşa şi numai aşa pot să fac:nu mai e în lumea aceasta nimic ce m-ar putea face să şovăi; orişices-ar întâmpla, tu îmi eşti mai presus de toţi.
— Ei! o să treacă şi asta! zise el. Dacă muma ta se pune între tine şi mine, o să te saturi în cele din urmă de mine.
— Nu! îi răspunse ea ridicând degetul. Asta puteai s-o zici mai nainte de a-ţi fi fost nevastă; acum însă tu-mi eşti toate şi pentru tinepe toţi am să-i părăsesc. Îmi voi da toată silinţa să-ţi câştig şi inimamamei mele, dar dacă nu voi putea, îmi voi face datoria; de tine numă lepăd niciodată, nici chiar dacă tu te-ai lepăda de mine. Lasă-o, terog, pe mama: eu o cunosc mai bine decât tine şi-ţi spun eu că n-avemdecât să fim fericiţi pentru ca ea să te iubească ca pe copilul ei, şi edestul să ne ştie ajunşi în grea strâmtoare ca să ne sară într-ajutor. Emâhnită astăzi, dar o să-i treacă mâhnirea. Noi să fim oameni cumsecade, şi toate vor ieşi bine.
Naţl nu mai avea ce să zică. Simţea şi el că de la dânsul atârnă toate şi se îmbărbăta însuşi pe sine să meargă cu hărnicia înainte, casă dea de ruşine pe cei ce-l socoteau om slab.
Încă în ziua aceea el s-a învoit cu Ladmann şi cu Gubacek, care era maistru şi avea o mică măcelărie, ca fiecare dintre dânşii să punăacum câte cinci sute şi peste trei luni, la 1 septembrie, alte cincisute de florini, iar din câştig Gubacek să ia 40 şi ceilalţi doi câte 30la sută.
La 1 iunie ei au închiriat măcelăria şi, oameni tineri toţi trei, s-au pus cu hărnicie pe lucru. Naţl şi Gubacek tăiau carne în măcelărie, iarLadmann cumpăra vitele, lucra la tăietorie şi le aducea carnea tăiată.
Persida purta socotelile şi ţinea rânduiala casei.Deoarece la măcelărie nu era şi locuinţă, au luat în apropiere o locuinţă mai încăpătoare, şi era împlinită şi dorinţa Persidei.
Dimineţile ea punea servitoarea să facă rânduială în iatacurile celor doi tovarăşi, în vreme ce ea însăşi făcea rânduială în locuinţa ei,apoi se duceau împreună în piaţă, ca să cumpere cele de trebuinţăpentru prânz.
După ce se întorcea din piaţă, Persida punea la foc, apoi, lăsând servitoarea în bucătărie, mai ştergea o dată praful şi iar se-ntorcea lamaşina de bucate, iar de prânz masa era curată în casă curată, bucatele gustoase şi bine alese.
După prânz Persida-şi făcea însemnările în condica de socoteli, apoi, în vreme ce slujnica spăla vasele, ea lucra cu acul până pe-nserate, când Naţl se întorcea, ca s-o scoată la plimbare şi să petreacăseara în vreo grădină.
Era bine, de tot bine; măcelăria le mergea mai presus de toate aşteptările, iar în casă era pace şi bună înţelegere.
În inima lui Naţl a rămas însă simţămâmtul că s-a pus cineva între el şi Persida, că Persida ţine prea mult la muma ei, şi adeseori era cuprins de temerea că are s-o piardă pe Persida, că nu poate să fiedăinuitoare o fericire ca a lui. Atunci el o iubea fără de cumpăt, o temea din senin, nu mai era în stare să stea departe de dânsa, se întorcea fără de vreme acasă, îi vorbea, ca s-o îndulcească, în limba ei.
Persida ştia, ce-i drept, să-l potolească; de câte ori însă el o da pe româneşte, ea se neliniştea, se simţea adânc jignită de neîncrederea lui. Viaţa ei nu mai era atât de senină ca mai nainte, şi nu o datăcând se afla singură ochii i se umpleau de lacrimi.
N-avea de ce să plângă, dar se ivea în sufletul ei un fel de presimţire că triste zile, grele încercări o aşteaptă.
— Dac-ai şti tu ce adâncă e durerea ce mă cuprinde când te văd aşa, îi zise ea într-una din zile, te-ai stăpâni şi nu ţi-ai mai da pe faţătemerile venite din chiar senin.
— Cum să mă stăpânesc? răspunse el, uitându-se lung la ea. Când mă uit, când mă gândesc la tine, mi-e ca şi când ai fi prea mult pentru mine şi mă tem c-o s-o simţi şi tu în cele din urmă aceasta şi sămă părăseşti.
— Cum să te părăsesc? grăi dânsa. Mai pot eu să te părăsesc? Nu sunt oare legată de tine prin cel mai sfânt jurământ? Nu am oare faţăde tine cele mai grele datorii? Ce mă socoteşti tu pe mine? Sunt eufemeie uşuratică? Nu vezi tu cât dispreţ e în aceste temeri lipsite deorişice temei?
— O, Doamne! răspunse el nerăbdător. Eşti femeie frumoasă, deşteaptă şi plină de nuri; şi câţi dintre cei ce privesc cu ochi doritorila tine sunt oameni mai şi mai decât mine? Ceea ce mi-ai făcut mie aiputea să-i faci altuia; ceea ce de dragul meu i-ai făcut mamei tale, aiputea să-mi faci şi mie de dragul vreunui mai norocos.
Persida se simţea ca lovită de moarte. Ce putea să facă? Aşa era cum zicea el; aşa trebuia el să vorbească; temerile lui erau urmareafirească a faptei pe care dânsa o săvârşise. A păcătuit, şi nu-i rămâneadecât să-şi ispăşească păcatul.
Ea stătea albă la faţă şi răcită în tot trupul înaintea lui şi nu putea să zică nimic, nu mai putea să-l vadă în ochi. O cuprinsese deodatăsimţământul că e peste putinţă ca ea să trăiască cu un om care poatesă fie atât de nemilos, şi ar fi voit să plece fără de întârziere şi să seducă-n lume.
Vorbele din scrisoarea lui Trică îi răsunau în urechi, şi ea vedea parcă pe muma ei chemând-o la sine.
Dar trebuia să stea: mai bine moartă!
— O să vezi tu odată ce mare e nedreptatea ce-mi faci, zise ea, apoi trecu în odaia de alături şi încuie uşa în urma ei.
Naţl stete câtva timp zăpăcit, apoi puse mâna ca să deschidă uşa.
— De ce ai încuiat uşa? întrebă el neliniştit.
— Voiesc să fiu singură, îi răspunse ea.
— Descuie-o, c-o sparg! strigă el stăruitor.Persida rămase nemişcată în mijlocul odăii.
— Descuie! strigă el iar.Ea nu se mişcă.El apucă clanţa cu mâna dreaptă şi se opinti să împingă uşa, apoi, când văzu că uşa stă ţeapănă, puse umărul, împinse o dată cu toatăputerea lui şi uşa se deschise, crâcnind de răsună toată casa.
Persida stătea şi acum în mijlocul odăii, ţeapănă, îngrozită şi dispreţuită de dânsul.
— Bine, îi zise ea, eşti tu în toată firea?!
— Nu sunt, răspunse el. Nu acum, nici de ieri, ori alaltăieri, ci din clipa în care te-am văzut pe tine mi-am ieşit din fire, mi s-a schimbattot rostul vieţii, m-am făcut om nesuferit şi pentru mine, şi pentrualţii. Sunt un nemernic care nu mai ştie ce face: fac ce nu vreau şi nupot să fac ceea ce voiesc. Nu vezi tu că nu este cu putinţă să nu tecuprindă în cele din urmă scârba de mine?! Ai să fugi, Persido, demine, să te ascunzi, să blestemi ceasul în care m-ai văzut!
Ea dete din cap.
— Nu, zise apoi înduioşată, n-am niciodată să fac aşa. Orişice s-ar întâmpla, tu eşti soţul meu, şi dac-ai fugi tu de mine, eu aş alerga, ţi-ospun din nou, cu toată inima, după tine, dacă te-ai ascunde, te-aş căuta,dacă m-ai blestema, eu mi-aş da silinţa şi aş ruga pe Dumnezeu să măajute să te potolesc, ca să-ţi vii în fire şi să binecuvântezi ceasul în carem-ai văzut. Mă cuprinde un fel de deznădăjduire când te văd astfelacum, dar am să le port toate cu răbdare, numai să nu dai în mine, sănu mă baţi, Naţl, căci asta nu mă simt destul de tare să o rabd.
El se uită lung la dânsa, apoi ochii i se umplură de lacrimi şi, ruşinat de slăbiciunea sa, se întoarse, îşi luă pălăria şi se depărtă.
Rămasă singură, Persida se uită câtva timp la zăvorul ieşit din cuie, apoi îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile. Ah! ce ruşine! Era pesteputinţă ca servitoarea să nu fi înţeles cum s-au întâmplat lucrurile şisă nu le spună celorlalţi chiriaşi ce s-a întâmplat, când toţi au auzitcrâcnitura uşii… Dar ea n-avea timp să stea ca să dreagă uşa, maiales să plângă nu: se apropia timpul prânzului şi trebuia să alerge casă vadă de rândul mesei.
Era în gândul ei lucru de sine înţeles că Naţl s-a dus şi el la măcelărie, de unde nici n-ar fi trebuit să plece fără de vreme. Cu atâtmai greu a fost atinsă când Gubacek, întorcându-se singur şi camsupărat, a întrebat-o ce s-a făcut Naţl.
Îi venea să plece fără întârziere ca să-l caute; dar unde putea să-l găsească în oraşul cel mare şi zgomotos?! Îi venea să meargă la poliţie,dar nu putea. Nu-i rămânea decât să-şi înăbuşe neliniştea, să se prefacă voioasă şi să spună un neadevăr — că soţul ei a primit de acasăo scrisoare şi a trebuit să se ducă în grabă ca să caute pe un prieten.
După ce a venit şi cellalt tovarăş, s-au aşezat la masă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, iar după masă Persida a făcut rânduială încasă şi în bucătărie şi abia târziu după-amiază a ajuns să rămâie singură şi să-şi dea seama despre starea deznădăjduită în care se afla.
Nu e în viaţa căsnică lucru mai urât decât ca unul din soţi să plece fără ca să-i spună celuilalt unde se duce; iar Naţl plecase supărat, cuochii plini de lacrimi, în urma unei certe venite ca din senin, şi olăsase pe dânsa singură în mijlocul acestei lumi străine, unde ea nuputea să găsească pe nimeni ca să-şi împărtăşească durerile şi săceară sprijin.
Nu! Era peste putinţă ca ea să mai trăiască aşa: aici, în lumea aceasta, singură cu dânsul ea nu mai putea trăi.
Cam acelaşi simţământ îl făcuse şi pe Naţl să plece.Prea erau singuri el şi ea, şi el avea aici la Viena un prieten, pe Burdea. De câte ori şi-a adus însă aminte de el, îl vedea parcă râzândîn bătaie de joc şi nu-i mai venea să-l caute. Acum nu s-a mai pututstăpâni. Deşi simţea că e un fel de duh rău de care se apropia, s-a dus la Universitate ca să-i dea de urmă, apoi, după ce i-a aflat adresa, l-acăutat acasă şi pe la cafenelele unde umblau studenţii.
Astfel a colindat toată după-amiazăzi, cu gândul acasă, cu inima încleştată, cuprins mereu de simţământul că rău face de nu se întoarcela soţia lui.
Târziu după-amiazăzi, când a dat de el, era obosit trupeşte şi istovit sufleteşte, îi părea rău că l-a căutat şi l-a găsit şi n-a schimbatdecât puţine vorbe cu el.
— Cum?! întrebă Burdea uitându-se ţintă la el cu ochii ageri, Persida a venit cu tine?
— Îţi spun: suntem amândoi de trei luni de zile aici, răspunse Naţl strâmtorat.
Lui Burdea nu-i venea să creadă. Nu putea să înţeleagă cum femeia care atunci seara n-a venit la via lui Corbu a putut să vie la Viena.
— Bine, sunteţi cununaţi? întrebă el cu îndoială.
— Ce-ţi pasă?! răspunse Naţl. Suntem soţ şi soţie.
— Pot s-o văd şi eu? întrebă iar Burdea, gata de plecare.Naţl rămase câtva timp strâmtorat. Nu, mai ales acum nu ar fi voit să-l ducă pe Burdea la Persida.
— Eu nu mă duc acum acasă; am să mai fac şi alte drumuri, dar am să te caut mâine ori poimâine, zise el, apoi îi întinse mâna şi plecăfără să se mai uite înapoi.
Îl căutase ca să-i vorbească şi nu i-a vorbit nimic; umblase după el şi acum era muncit de gândul cum ar putea să scape de el.
Întors acasă muiat şi umilit, el a găsit pe Persida şezând liniştită la fereastră, cu lucrul ei de mână. La intrarea lui ea şi-a ridicat capul şis-a uitat la el înveselită, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Sunt un nemernic, zise el după ce-şi aruncă pălăria şi se lăsă istovit pe un scaun.
Ea ridică din nou capul şi se uită aşezată la el.
— Nu mai încape nici o îndoială că eşti, zise ea cu blândeţe, şi e un semn bun c-o recunoşti şi tu aceasta; nu e însă destul s-o recunoşti,ci trebuie să-ţi mai şi dai silinţa de a nu fi. Nemernic e omul care lucrează fie sub impulsiunile momentane, fie împins de alţii, şi facelucruri de care îi pare rău în urmă: e dar destul să voieşti pentru casă nu fii nemernic.
— Dacă n-am tărie de voinţă?! întâmpină el mâhnit.
— Ai destulă, zise dânsa, dar eşti rău deprins. Tu vezi acum cât de rău e ceea ce ai făcut, cât de mult m-ai mâhnit pe mine şi cum te-aimuncit tu însuţi. Trage cuvenita învăţătură din această experienţă şifă-ţi regula de viaţă: n-am niciodată să plec supărat de acasă, nici săadorm supărat. Supărarea, orişicât de mare ar fi ea, n-are nici să iasădin casă, nici să treacă de azi pe mâine. Dă-ţi seama, urmă ea după opauză, cum te-ai fi simţit şi ce-ai fi făcut dacă eu aş fi fost tot atât deslabă ca tine şi aş fi plecat, ca la întoarcerea ta să nu mă găseşti acasă.Mi-a venit şi mie să plec, dar ştiam că acesta e un lucru pe care nutrebuie să-l fac şi m-am stăpânit. Stăpâneşte-te, că eşti bărbat.
El se uită lung şi cu ochii împăienjeniţi la dânsa. Atâta bunătate, atâta blândeţe, atâta înţelepciune era în vorbele, în tonul, în toatăpurtarea ei, încât ea îi părea o fiinţă mai presus de om, de care nucuteza să se apropie şi la care numai cu sfială îşi ridica ochii.
— Ţi-e uşor ţie să-mi spui ce trebuie să fac, zise el, dar mi-e greu mie că nu pot să fac. Eu nu sunt ca tine.
Ea se uită cu drag la el. Căit şi umilit din sine, el îi părea cel mai bun om din lume. Ar fi voit să se uite în ochii lui; el însă stătea cuochii în pământ. Dânsa puse deci lucrul la o parte, se ridică şi se dusela dânsul, ca să-l mângâie şi să-i sărute fruntea.
— Ai să fii şi tu ca mine, îi zise apoi. Ştiu că ai, de aceea nu pot să mă supăr pe tine.
El îi sărută mâna, şi timp îndelungat ei steteră tăcuţi şi fericiţi.
— Ei, spune-mi acum, grăi dânsa în cele din urmă glumind, unde ai fost şi ce prostii ai făcut?
— La dracu am fost, răspunse el mânios. M-am întâlnit cu Burdea.Persida, atinsă neplăcut, tresări şi se depărtă puţin de el.
— I-ai spus? întrebă ea îngrijorată.
— Nu! zise el. I-am spus numai că eşti şi tu aici.
Ah! ce n-ar fi dat Persida să nu-i fi spus nici atât. Se temea de ochii scrutători ai acelui om, de gura lui cea rea şi îi era nesuferitgândul că mai curând ori mai târziu ar putea să se întâlnească cu el.
Nici n-a trecut mult până ce s-a întâlnit.Burdea a aşteptat o zi, două ca Naţl să vie să-l ia; văzând apoi că Naţl nu vine, s-a pus să-l caute.
Era după-prânz şi Persida şedea, ca de obicei, cu lucrul de mână la fereastră, când servitoarea a venit să-i spună că un domn, care senumeşte Burdea, doreşte s-o vadă.
— Să-i spui că nu sunt acasă, grăi Persida strâmtorată.
— I-am spus, zise servitoarea, că eşti acasă.
— Atunci să mergi cu el la bărbatul meu, urmă Persida. Spune-i că nu mi-e bine, că sunt dezbrăcată.
Ea nu grăise încă vorbele acestea, când uşa se deschise şi Burdea se ivi în pragul ei.
— Eu te văd rumenă şi voinică şi foarte bine gătită, zise el zâmbind cu răutate, şi-mi pare foarte bine că te pot vedea.
Persida se roşi, nu însă de ruşine, ci de mânie. Ar fi fost în stare să-l apuce de piept şi să-l dea pe scări.
— Şi mie mi-ar fi părut bine, zise ea înţepată, dacă ai fi venit cu Naţl.
— De ce, mă rog? Nu cumva te temi să stai singură cu un cavaler ca mine?!
Persida îşi adună puterile.Vedea că nu e chip să scape de dânsul. Sunt în lume o mulţime de lucruri pe care oameni ca Burdea nu sunt în stare să le înţeleagă, şi elera neruşinat fără ca să-şi dea seama că este. Nu-i rămânea deci decâtsă-l ia cum era şi să vorbească cu el în felul lui.
Servitoarea, deşi nu înţelegea ceea ce dânşii vorbeau, vedea că stăpâna ei e strâmtorată, vedea zâmbetul batjocoritor în faţa lui Burdea şi numai cu anevoie îşi mai stăpânea râsul. Persida îi făcu semnsă iasă.
— Pofteşte să şezi, îi zise apoi lui Burdea. Ştiu că ai venit ca să ai mulţumirea de a-ţi bate joc de mine. Poţi s-o faci!
— Nu, răspunse el. Mulţumirea mea e, din contra, că ai intrat în vederile mele şi ai făcut, ca orişicare om cuminte, precum te trăgeainima.
— Aşa e, grăi dânsa dezgheţată; legea supremă sunt pornirile propriei noastre inimi. E nebun acela care le înăbuşă, tiran, care lestăpâneşte şi se martirizează el însuşi pe sine. Mi-a plăcut Hubăr şiam fugit cu el aici, unde nimeni nu ne cunoaşte şi toţi cred că suntemdupă lege soţ şi soţie. Acasă proştii s-ar fi uitat chiorâş la noi. Deaceea nu-mi pare bine că te-am întâlnit aici pe d-ta, care o să spui latoată lumea că nu sunt soţia legiuită a lui Hubăr.
— Ce-ţi pasă?! îi răspunse el convins. Îţi place, te simţi fericită: de ce să mai minţi lumea?! Las-o să se încredinţeze că numai aşa poateomul să se fericească. Când ţi se va urî de el, eşti frumoasă şi n-aidecât să alegi pe vreun altul.
Persidei îi venea să plângă. Îi era ca şi când ar fi căzut la pământ şi el ar călca-o în picioare.
— Da, zise ea râzând a plânge, aşa am să fac, fără îndoială aşa. Deocamdată însă tot mai ţin la Hubăr… şi mă vei ierta dacă te rog săplecăm, căci avem să facem un drum împreună.
Nu mai putea să stea cu Burdea şi, ca şi când ar fi singură în casă, ea luă o cutie de pălării de pe unul din dulapuri, îşi puse pălăria încap şi ieşiră amândoi.
“Nu, îşi zise dânsa coborând scările, aici nu mai rămân, nu mai pot rămânea. Trebuie să am un reazem în lumea aceasta, o inimăapropiată de mine.”
Lumea se învârtea parcă împrejurul ei şi zgomotul marelui oraş o-năbuşea.
Apropiindu-se de Naţl, ea a început, cu toate acestea, să zâmbească; n-o ierta firea să-l mai supere şi pe el dându-şi pe faţă supărarea.
Ei au petrecut seara cu Burdea, şi pe la zece ceasuri, când s-au întors acasă, Persida nu mai avea simţământul că e nesuferită viaţa laViena. Timpul îi trecuse fără de veste; n-avuse în viaţa ei ore atât deplăcute ca cele petrecute astă dată.
Era om sucit Burdea, dar era deştept şi ştia multă carte, vorbea frumos şi-şi susţinea părerile cu multă căldură. Şi abia acum, stândde vorbă cu vechiul lui prieten, s-a dat pe faţă şi Naţl. Nu, Persida nu-şiînchipuise că soţul ei e atât de deştept, nu, mai ales că ştia atât demulte. Un om ei cu totul nou ieşise într-însul la iveală şi ceea ce oatingea cu deosebire plăcut era căldura şi chibzuiala cu care el susţineapărerile atât de deosebite de ale lui Burdea. Ştia acum de ce îl iubeştecu tot dinadinsul; numai în culcuşul ei, mai nainte de a adormi, aînceput să-şi dea seama despre contrazicerea care era între părerilelui Naţl şi faptele lui şi să se întrebe cum se face că un om care vedelucrurile atât de bine să aibă o viaţă atât de neorânduită ca a lui.
A adormit fără ca să se dumerească, iar ziua următoare s-a deşteptat din somn cu simţământul ei predomnitor în suflet.
Se visase toată noaptea acasă, cu muma ei, cu Trică, cu toţi cei ce o ştiau şi pe care dânsa îi ştia din copilăria ei. A venit aici ca să scapede mustrările lor, iar acum îi era mai grea nepăsarea străinilor decâtmustrarea ce-ar fi aşteptat-o acasă, şi ivită odată în inimă dorinţa dea se întoarce acasă, ea nu mai trăia cu gândul aici, unde se afla.
Nu se putea, cu toate aceste, îmbărbăta să-i vorbească lui Naţl despre aceasta. Lasă că-i era greu să strice rostul lui cu măcelăria, caremergea peste toate aşteptările bine, dar el se înstrăina din zi în zi totmai mult de dânsa, şi ea nu mai putea să-i vorbească tot atât de deschis şi fără de sfială ca mai nainte.
Avea ceva pe sufletul lui: era dus mereu pe gânduri, nu mai venea la ora obişnuită acasă, ba a ajuns în cele din urmă s-o lase serile singură acasă. El, care nu de mult o temea fără de nici un cuvânt, umblaacum parcă dinadins s-o alunge de la sine, s-o înstrăineze, să scapede ea.
— Bine, îi zise ea, în sfârşit, când el se întorsese după miezul nopţii acasă, ce e cu tine?
El se uită lung la dânsa.
— Mi s-a urât, răspunse apoi, de viaţa aceasta: eu nu mai pot să stau aici.
— Să ne întoarcem acasă, grăi dânsa înviorată.
— Nu se poate! strigă el cuprins de mânie… Eu cu tine nu mă pot întoarce; nu mă simt destul de tare ca să nu omor pe acela care s-aruita chiorâş la tine, fie el chiar şi tatăl meu. Dacă mă duc, trebuie săle spun tuturora că-mi eşti soţie legiuită.
Persida se îndreptă cuprinsă de spaimă şi cu mâinile încleştate spre el.
— Te rog… te rog, grăi dânsa, mi-ai jurat că asta n-o s-o faci: sufăr mai bucuros dispreţul lumii decât ca să arunc în primejdie pe un omcare ne-a făcut cel mai mare bine în viaţa noastră. Ce ne pasă nouă deoameni dacă ne ştim curaţi în faţa lui Dumnezeu?! Să rămânem aici!

S-ar putea sa iti placa…

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...