Ioan Slavici | Nuvele | Mara | Zbuciumare

Publicat deMadalina Marcu

— Ce stai aşa smerit ca Sfântul Ion de Nepomuc în capul podului? Ori du-te de te culcă, ori bea dac-ai venit la birt!

— De mine să nu vă doară capul! răspunse Naţl. Mă uit la voi, vă văd voioşi şi-mi trece timpul bine… Aş vrea şi eu să beau, că vinul nue prost, dar dacă nu pot? dacă firea nu mi-l primeşte? Beţi numaiînainte, că eu plătesc! Are Hubăr de la Lipova şi are şi Hubăroaie,adause el cu jumătate de gură, aşa, mai mult pentru sine.

Păcat că nu erau pe aci prin apropiere şi lăutari. I-ar fi chemat, ca veselia să fie deplină. Nu e lucru mai frumos decât să stai şi să priveşticum oamenii se veselesc. Şi atât e de uşor să-i faci pe oameni veseli!… Un pahar şi încă unul… câteva sunt destule.

Păcat că nu ţine nici asta cât lumea. De la un timp unul se moaie, altul începe să plângă, iar altul se face hărţăgos şi răstoarnă mese…Înspre miezul nopţii Naţl nu mai putea să stea, dar nu-i venea nici săse ducă, precum îi zise prietenul, să se culce.

Păcat de aşa noapte liniştită, păcat de cerul cu stele şi de luna plină, păcat de tinereţile lui să le petreacă dormind! Era un atât dedulce neastâmpăr în inima lui, şi-l pierdea dormind, iar mâine, poate,nu-l mai putea găsi.

Prea era mult frumoasă noaptea.

Şi câte s-au schimbat în lume!Atunci, în ziua de nuntă, noaptea era tot frumoasă, dar sufletul lui se zbuciuma în dureri grele. Se cutremura şi acum când îşi aduceaaminte de ele. Prostii! Închipuiri de copil nepriceput!

Atât îi părea dânsa de frumoasă, şi de ademenitoare, inimii lui atât de dorită, încât se-nţepenise-n mintea lui gândul că nu e pentrudânsul cu putinţă repaosul sufletesc decât în apropierea ei, şi ştiindcă nu poate să fie mereu aproape de dânsa, că trebuie să-şi rupă gândul de la dânsa, s-a siluit pe sine şi s-a dus departe, ca să n-o maivadă, să se piardă prin lumea cea mare şi s-o uite.

Sărac de sufletul lui! cât s-a mistuit el însuşi din sine.Inima i se încleşta de câte ori se gândea la condica lui de călătorie.Îl vedea pe Bocioacă, înalt şi uscat, stând cu condica în mână şi zicându-i cu asprime părintească: “Să nu umbli hoinar! să păzeşti cinstea breslei!”

De! altfel era scris în condica lui. A stat mai mult aşa în plimbare decât pe la stăpân.

Degeaba! N-a fost el născut să fie măcelar. Şi nici n-ar avea, dacă e vorba, nevoie să fie. Are el şi altfel din ce să trăiască. Mare nedreptate i-au făcut când l-au luat de la şcoală: ce ar fi el acum!

Săraca de mama lui!A vrut, ce-i drept, de dragul ei, să meargă pe la rude, dar n-a putut să-şi calce pe inimă. Ce are el cu ele? Ce să se mai lege de oameni, când e atât de bine să fii singur tu, de capul tău?

Greu de tot a fost, şi atât era acum de bine.În turnul de la biserica minoriţilor şi dincolo peste Murăş, în cetate, sunase de mult un ceas, şi el se plimba înainte pe ţărmulMurăşului, mergând cu apa, care, scăldată valuri-vălurele în revărsatulluminii de lună, pleoşcăia mereu în liniştea nopţii.

Mult era frumos şi bine!”Da! îşi zise el, e mai frumoasă chiar de cum fusese, mai matură, mai altfel, nu ştiu cum, dar nu e, la urma urmelor, decât o femeiecare-ţi place fiindcă e făcută ca să-ţi placă.”

Îi era parcă nu mai poate să înţeleagă cum a putut s-o urgisească.”Tu m-ai nenorocit! Tu m-ai făcut din om neom!” De câte ori, umblând răzleţ prin lume, i le-a zis în gândul lui aceste. Nu! ea nu! Dânsa era duioasă şi se uita la el cu ochii scăldaţi în lacrimi şi cu buzelepe jumătate deschise: era întâmplarea nenorocită la mijloc!

Asta trebuia să i-o spună ei.Mumă-sa i-a trimis, ce-i drept, banii, ca să treacă pe la Sighidin la Timişoara, dar dacă s-a nimerit să treacă pe aici, mai putea să steacâteva zile, aşa, în călătorie. Trebuia neapărat s-o mai vadă. Cum şicând? Asta numai dânsa putea s-o spună.

Pe la două ceasuri el se plimba prin faţa casei lui Claici şi era-n aer atât de nespusă dulceaţă, încât nu-i mai venea să se depărteze.Parcă dânsa ştia că el se află pe aici prin apropiere şi se zbate înculcuşul ei ca pasărea prinsă în vâsc.

Nu! Persida dormea liniştită, pierdută în visuri văratice.Şi bine i-ar fi fost să doarmă mereu aşa şi să nu se mai deştepte decât după ce vor fi trecut toate.

Nu că era nenorocită, ci era o nenorocire pentru alţii, asta o muncea pe dânsa când îşi dădea seama cum s-a pomenit deodată între doioameni, care ar trece voioşi prin lume dacă ea nu le-ar fi ieşit în cale.

Îi venea să fugă, să se ascundă, ca să i se piardă urma, şi iar vedea pe Naţl cu părul lung, cu subţirele, creţele şi-ncâlcitele fire de păr înbarbă, îmbrăcat în haine soioase, şi inima ei sângera.

Ştia ce trebuie să facă, fiindcă ştia ce voieşte Mara, muma ei!Îi venea dar să intre în pământ când vedea că Anca a simţit, a-nţeles parcă slăbiciunea ei şi se uita cu ochii scrutători şi miloşi la dânsa; unfior rece o cuprindea când se gândea că de la Anca vor afla toţi ceeace nimeni în lumea aceasta n-ar trebui să ştie.

Şi cu cât mai mult se silea să se ascundă, cu atât mai vârtos se dădea de gol!

— Ce e cu tine, Persido? Ce s-a întâmplat? întrebă Trică cam mirat.
— Ce să fie? Nimic! răspunse ea speriată.El se uită lung în ochii ei.

— Tu ai văzut pe Naţl, Persido, ai vorbit cu el, îi zise apoi încet.Ea se îndreptă şi-şi ridică capul.
— Da, răspunse, l-am văzut şi am vorbit cu el, dar asta nu e nimic!
— Lasă-l dracului pe neamţul acela! grăi Trică îndârjit. Tu o ştii pe mama! Să nu-l văd pe aici, că dau de păcat.

— Nu fi nebun! zise ea. Ce am eu cu el?! Lasă-l să se plimbe; fă-te că nu-l vezi. O să vie o dată, de două ori, şi n-o să mai vie dacă vavedea că nu-l bagă nimeni în seamă.

Aşa trebuia să fie, şi aşa era şi-n gândul ei. Cu o singură vorbă Trică îi luminase mintea şi-i întărise inima; putea să doarmă liniştităcând atât de bine ştia că fratele ei şi mama ei priveghează şi n-o lasăsă iasă din căile cele bune.

Ziua următoare era cu toate aceste neliniştită. Tot ar fi voit să ştie dacă el trece ori nu, şi o adâncă întristare o cuprindea când se ivea înmintea ei gândul că el ar putea să plece mai departe fără ca să treacăpe aici. Era îndărătnic, un adevărat măcelar, care e în stare să taie-ncarnea sa şi să se laude că nu-l doare. Cum s-ar fi putut să nu-l bageîn seamă, când atât de mare era mulţumirea de a-l vedea trecândprin faţa casei?! Da, să vie, să treacă, dar fără ca Anca, fără ca Tricăsă-l zărească şi fără ca el să vadă că ea îl vede.

A şi trecut.Dimineaţa, pe la nouă ceasuri, a venit şi s-a dus mergând liniştit, cu ţigara-n gură, cu pălăria turtită-n cap, uitându-se drept înainte, caşi când n-ar fi ştiut că trece pe lângă casa în care se afla ea.

Iar peste vreun ceas s-a întors tot aşa.Apoi nu s-a mai ivit decât abia pe la trei după-prânz şi s-a întors pe înserate.

Aşa azi, aşa mâine şi pomâine ca ieri, într-o zi ca în alta: Persida ştia când şi dincotro vine şi când şi dincotro se întoarce, ştia că el,sărac sufletul lui, numai la ea se gândeşte, numai de dragul ei trăieşteşi rabdă zi şi noapte ca să poată trece în patru rânduri pe zi prin faţacasei în care se află ea.

Până când aşa?! Cum, Doamne, să n-ajungă din om neom? Cum să nu se prăpădească?

Joi era joi, şi vineri în zori de zi Mara avea, ca de obicei, să sosească la târg.

“Trică, dragă, ieşi, te rog, şi spune-i ca să nu mai vie pe aici, mai ales mâine să nu treacă!”

Aşa ar fi voit Persida să-i zică fratelui său joi după-prânz, dar băiatul avea de lucru, fiindcă aşeza în lăzi marfa pentru ziua de mâine, şi nuputea să-l apuce singur, iar când l-a apucat singur, n-a mai putut să-izică nimic.

Pe înserate, ca nealte dăţi, a sosit şi Mara, foarte voioasă, foarte ţanţoşă, cu nasul, cum se zice, pe sus. Se vedea cât de colo că i s-auîntâmplat lucruri cu care poate să se fălească.

Nu-i vorbă, de fete se cam ferea, dar seca Lena putea, trebuia chiar să ştie că e în târg cu protopopul şi că nu mai e mult la mijloc ca săs-ajungă cu vorba. Popa, ce-i drept, nu vrea odată cu capul, dar maipune ea o mie, două şi se dă şi popa învins, când toţi ceilalţi suntînvoiţi. Chiar ieri fusese pe la dânsa părintele Isai, preotul de la Şoimoş,care e prieten din tinereţe al protopopului.

O! tare îi era Marei dragă fata ei!Fata ei, săraca!Vineri dimineaţa Mara, Claici şi Trică, cu alte două calfe, au ieşit la târg. Puţin în urmă a ieşit şi seca Lena cu Anca şi cu doi dintreucenici, ca să cumpere varză şi verdeţuri pentru iarnă.

Persida rămase singură, nepăzită, neajutată de nimeni, părăsită ca vai de ea, şi se plimba prin casă şi-şi făcea de lucru şi se zbuciuma,şi inima îi bătea din ce în ce mai tare, sângele îi zvâcnea din ce în cemai des prin vine.

Erau opt ceasuri, opt şi un pătrar, opt şi jumătate, opt şi trei pătrare…

“Doamne! zise ea ridicând amândouă mâinile, dar oameni suntem cu toţii. Aceleaşi ne sunt durerile: cum să n-avem milă unii de alţii?!”

Ea îşi luă cârpa cea mare şi-o aruncă în cap, apoi, liniştită şi cu pas neşovăitor, ieşi din casă, din curte şi apucă la stânga, de undeştia că are el să vie, ca să-i iasă în cale.

Sosind la colţ, ea îl zări în depărtare venind despre stânga, pe uliţa Morarilor, care taie pe cea din care dânsa venise şi trece la dreaptaînainte, spre Murăş.

Zărind-o, el se înveseli şi îşi iuţi pasul, iară dânsa o luă în pas lin spre Murăş ca să-l scoată în răchitişul de la capul uliţei, de unde seauzea tocănirea morilor.

Paşii lui răsunau tot mai cu apropiere în dosul ei, căci tot mai încet mergea dânsa şi tot mai zburiş venea el.

La marginea răchitişului el o ajunse, o luă de mână şi, aşa ţinându-se de mână, înaintară în crângul desfrunzit.

— Eu nu mai pot! zise ea frântă.
— Ce nu mai poţi? întrebă el voios.Persida se uită lung la el.
— De ce te-ai făcut atât de jerpelit? îl întrebă ea, cuprinsă de un fel de frică.

— Hmh! răspunse el râzând din toată inima. Ştii că e bine?! Jerpelit! Asta nu mi-a mai zis-o nimeni.

— Fiindcă altora nu le pasă!
— Apoi tocmai asta e, grăi dânsul. Ce-mi pasă mie de toată lumea aceasta, căreia nu-i pasă de mine?!

— Dar, zise ea mâhnită, omul trebuie să ţie la sine.
— Nu ţiu deloc! îi răspunse el uşuratic. N-am la ce să ţiu! De mine însumi îmi pasă chiar mai puţin decât de alţii. Umblu aşa răzleţ prinlume, şi oamenii, văzându-mă cum sunt, trec pe lângă mine fără casă mă bage-n seamă.

Persida iar se uită lung la el.
— De ce vorbeşti aşa! grăi dânsa înduioşată. Uite! pe mine mă doare când te văd aşa, şi-o mai fi-n lumea aceasta încă cineva pecare-l doare!

— Draga mea! grăi dânsul mişcat, apoi începu să se joace cu mâna ei, în vreme ce ea-şi stăpânea plânsul.

Doamne! atât de multe erau în mintea lor gândurile, pe care nu puteau să şi le spună unul altuia.

— E de mult, urmă el într-un târziu, abia-mi mai aduc aminte, de când am plecat de acasă, şi tot n-a trecut încă decât abia jumătate dean. Un an şi jumătate mai am încă să umblu aşa degeaba prin lume,numai şi numai pentru că aşa vor tata şi mama, săraca, dacă maivrea şi ea ceva. I-am scris că trec la Timişoara prin Sighidin, fiindcăştiam că vine să mă întâlnească dacă-i spun că am să trec prin Arad.Iar acum mi-e frică să mă duc la Timişoara, fiindcă ştiu că vine şiacolo să mă vadă.

— Eu te rog să te duci cât mai curând, îl rugă ea stăruitor. Uite! urmă apoi deznădăjduită, eu nu mai pot; dacă te văd mereu trecând,nu mai pot s-o duc aşa… şi nu e bine!… e o nenorocire pentru noi toţi!

— Am să mă duc, zise el grăbit, dar nu la Timişoara, ci undeva mai departe, fie la Vârşeţ, fie la Sighidin. N-are asta să ţie tot aşa, nuse poate să ţie, căci ar trebui să mă prăpădesc. Are să treacă, şi atuncio să mă întorc la Timişoara.

Persida începu să tremure în tot trupul.
— Eu trebuie să mă întorc acasă, zise ea, şi te rog să mă laşi să merg singură.

Naţl era om de stat mijlociu; acum însă el se îndreptă în faţa ei şi părea cu un cap mai mare decât dânsa.

— Poftim! pleacă! grăi dânsul rece şi aspru, arătându-i drumul.
— Nu! nu! zise ea gemând, nu aşa! Vino, dacă vrei, cu mine, căci mie nu-mi pasă de nimeni!

— Nu! Te rog să pleci!
— Aşa nu pot pleca, grăi dânsa deschis.
— Ştiam eu că nu poţi pleca, zise el râzând.Persida simţi ca şi când i s-ar fi oprit deodată şi bătăile inimii, şi curgerea sângelui prin vine şi i s-ar fi înseninat toată firea.

— Ştiai?! grăi dânsa cu glas limpede. Te-nşeli! Adică ce crezi d-ta şi ce vrei cu mine? Că am slăbiciune pentru d-ta, asta o ştii: ai pututs-o vezi şi ţi-o spun şi eu, fiindcă nu e vina mea. A venit aşa fără de veste, cum vin toate nenorocirile. Atât e însă tot, şi mai mult nu poţisă ştii. Mi-a fost milă de d-ta; dar dacă d-tale nu ţi-e milă de mine, făce vrei, că şi eu tot numai ceea ce eu voiesc am să fac!

Grăind aceste, ea a plecat, tot cum ieşise de acasă, cu pas liniştit şi neşovăitor, iară el a rămas drept, cu capul ridicat, cu ochii ţintă-nurma ei, dar nemişcat din loc.

Şi mergând înainte, ea nu se uita înapoi, dar urechea ei era aţintită îndărăt, că doară va prinde paşii ce se apropie şi tot mai mult seapropie.

“Grozavă femeie!” zise el venindu-şi într-un târziu în fire.”Urât om!” zise ea după ce sosi acasă, apoi îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile şi lacrimile o năpădiră, plânsul o înecă.

“Doamne! strigă ea încleştându-şi mâinile, ajută-mă, că eu singură nu mai pot!”

Apoi se îmbrăcă în pripă şi ieşi din nou, ca să meargă în târg, la mama şi la fratele ei.

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...

Antonio Machado: Poesías

HE ANDADO MUCHOS CAMINOS He andado muchos caminos,he abierto muchas veredas;he navegado en cien maresy atracado en cien riberas.En todas partes he vistocaravanas de tristeza,soberbios y melancólicosborrachos de sombra negra,y pedantones al pañoque miran, callan, y...

S-ar putea sa iti placa…

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...