— Oamenii sunt mulþi ºi de multe feluri, grãi cârciumarul în ziua urmãtoare, privind când la nevastã, când la soacrã-sa. Îþi închipuieºte cã unul se duce sã cumpere ceva, bunãoarã ca Licã Sãmãdãul, care se ducea sã vadã pãdurile. Asta e treaba lui, ºi cine ºtie dacã nu l-aº supãra, dacã nu l-aº pãgubi, poate, spunându-le altora c-a trecut pe aici. El se duce sã târguiascã, ºi dacã vine un urma lui altul, care din întâmplare voieºte sã cumpere tot acele pãduri, ºi eu spun cã Licã a trecut pe aici, acest al doilea cumpãrãtor grãbeºte, soseºte la vreme ºi poate sã-i strice târgul. Voi înþelegeþi?
— Aºa e, rãspunse bãtrâna.
— Ori poate sã vie unul care are ºi el pãduri de dat ºi umblã dupã Licã pentru ca sã se înþeleagã cu el: dacã-i spun cã Licã a trecut pe aici, îl folosesc poate pe el ºi pe Licã, dar îl pãgubesc pe acela la care Licã plecase, iarã eu n-am sã folosesc, nici sã pãgubesc pe nimeni.
— Aºa e, zise iar bãtrâna. Ai toatã dreptatea, noi nu suntem puºi aici pentru ca sã le dãm drumeþilor ºtire despre cei ce vin ºi cei ce trec.
— Noi nu ºtim nimic ºi ne cãutãm de treaba noastrã! adause Ghiþã scurt ºi hotãrât.
De aici înainte, cârciumarul, cârciumãriþa ºi soacra cârciumarului nu-ºi mai aduceau aminte de oamenii ce treceau pe drum, iar altfel lucrurile se petreceau tot ca mai nainte.
Dar încã în acea zi Ghiþã se duse cu treabã la Arad, cumpãrã douã pistoale ºi îºi luã o a doua slugã, pe Marþi, un ungur înalt ca un brad. Peste câteva zile se duse apoi la Fundureni ºi se întoarse cu doi cãþei flocoºi. Mai avea el un câine la casã, dar acesta era leneº, se deprinsese cu oamenii ºi nu lãtra pe nimeni. El puse dar cãþeii de mici în lanþ ºi nu le dãdea drumul decât atunci când nu erau oameni la cârciumã, apoi slobozea ºi porcii ºi asmuþea cãþeii asupra lor. Îi râdea inima când vedea cum cãþeii prind ºi cum scot sânge din urechile grãsunilor, ºi voind sã-ºi deprindã câinii la asmuþat, se deprinsese ºi el atât de mult, încât aºtepta cu oarecare nerãbdare zilele în care nu erau oameni la cârciumã, ºi atunci petrecea ceasuri întregi cu câinii sãi.
Ana nu-i putea suferi pe aceºti câini ºi se supãra cu atât mai mult când bãtrâna zicea cã e bun câinele la casã, fiindcã omul poate sã doarmã mai liniºtit când se ºtie pãzit de niºte câini buni. Aºa era; însã Ana simþea cã de câtva timp bãrbatul ei s-a schimbat ºi îi pãrea cã, de când are câini, þine mai puþin la nevastã ºi la copii.
Ca om harnic ºi sârguitor, Ghiþã era mereu aºezat ºi pus pe gânduri, dar el se bucura când o vedea pe dânsa veselã: acum el se fãcuse mai de tot ursuz, se aprindea pentru oriºice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai nainte, ci râdea cu hohot, încât îþi venea sã te sperii de el, iar când se mai hârjonea câteodatã cu dânsa, îºi pierdea lesne cumpãtul ºi-i lãsa urme vinete pe braþe. Adeseori Ana ar fi voit sã-l întrebe: “Ghiþã! ce-i cu tine?”, însã ea nu mai îndrãznea sã-i vorbeascã dezgheþat ca mai nainte, cãci se temea ca nu cumva el sã se mânie ºi pe dânsa, ceea ce nu fãcuse încã pânã atunci.
Aºa sosirã zilele de toamnã.
Într-o zi de joi, când locul de dinaintea cârciumii era plin de oameni, sosi o turmã de grãsuni mari ºi frumoºi, tot unu ca unu.
Unul dintre boitari, un bãietan ca de ºaptesprezece ani, intrã în cârciumã ºi cãutã pe Ghiþã.
— Sãnãtate ºi voie bunã de la Licã Sãmãdãul! zise el îndrãzneþ. Þi-a lãsat vorbã sã ne dai sã mâncãm ºi sã bem; au sã vie ºi celelalte turme în urmã ºi ne-a spus ca sã-þi lãsãm cinci grãsuni din turmã ºi sã þi-i alegi dupã plac.
— Bine plãteºte Licã! zise unul din drumeþi.
— Are de unde! adause altul.
— Mai ºtii!? întâmpinã al treilea. Are turme multe, ºi porcarii beau ºi mãnâncã mult.
Ghiþã-ºi încreþi fruntea. Vorbele boitarului ºi apoi vorbele drumeþilor erau parcã sã-l scoatã din sãrite. El simþea cã, dacã nu primeºte, se trage în degete cu Licã; dar aici, faþã cu oamenii, nu putea sã primeascã.
— Bine, zise el, cãlcându-ºi pe inimã. Lãsaþi, cã mã înþeleg eu cu Licã. Mâncaþi numai ºi beþi; grija mea de platã.
Bãietanul ieºi, iar Ghiþã se întoarse spre oameni ºi mai adause:
— Ce ºtiu eu cât vor fi mâncând oamenii lui? Eu vreau sã am socotealã curatã.
— Aºa-i! ziserã oamenii.
— Bine, Ghiþã, de ce n-ai primit grãsunii? întrebã în urmã bãtrâna.
— Ce sã fac eu cu grãsunii lui? rãspunse el cam necãjit.
— Sã-i tai, sã-i vinzi, sã-i îngraºi. Ghiþã, ia grãsunii, cã rãmâi fãrã bani. Dac-ar avea omul bani gata, n-ar plãti în grãsuni. Trebuie sã primeºti ce-þi dau oamenii, fiindcã nimeni nu-þi poate da ceea ce nu are. Omul e cinstit ºi te plãteºte cinstit: de ce sã-l superi fãrã nici un folos? Acum îþi dã, acum ia, cãci nu ºtii ce are sã fie mâine.
— Lasã, cã mai vin ºi alte turme… grãi Ghiþã cam cu jumãtate de gurã. Sã mã mai gândesc, sã mai vãd ce cheltuialã fac oamenii.
— Gând bun sã-þi dea Dumnezeu!
Nici Ghiþã n-ar fi cerut decât un gând bun de la Dumnezeu, dar îi era greu sã se opreascã asupra unui gând, fie el bun, fie rãu.
Turmele treceau una câte una pe dinaintea cârciumii; când una se vedea din depãrtare, cealaltã pornea mai departe, ºi locul se deºerta, dar peste puþin iar se umplea. ªi cum turmele plecau una câte una, Ghiþã întreba mereu câte mai sunt, ºi pe cât numãrul turmelor rãmase în urmã scãdea, pe atât el prindea poftã de a-ºi opri cei cinci grãsuni.
— A zis Licã sã-mi opresc cinci grãsuni, îi zise în cele din urmã unuia dintre porcari.
— Noi nu ºtim nimic, rãspunse acesta.
— Apoi, adause altul cam în glumã, noi plãtim înainte, ori nu plãtim deloc.
Peste puþin sosi ºi Licã, ceru un pahar de vin, îºi întrebã de turme, apoi zise “noroc bun!” ºi plecã mai departe fãrã sã fi descãlecat mãcar.
Ghiþã rãmase cuprins de gândurile omului pãgubaº. El era om cu minte ºi înþelegea cele ce se petrec. Aci, la Moara cu noroc, nu putea sã stea nimeni fãrã voia lui Licã: afarã de arândaº ºi afarã de stãpânire mai era ºi dânsul care stãpânea drumurile, ºi în zadar te înþelegi cu arândaºul, în zadar te pui bine cu stãpânirea, cãci, pentru ca sã poþi sta la Moara cu noroc, mai trebuie sã te faci ºi om al lui Licã.
Iar Ghiþã voia cu tot dinadinsul sã rãmâie la Moara cu noroc, pentru cã-i mergea bine.
“Trei ani, numai trei ani sã pot sta aici, îºi zicea el, sã mã pun în picioare, încât sã pot sã lucrez cu zece calfe ºi sã le dau altora de cârpit.”
Dar aceºti trei ani atârnau de Licã. Dacã se punea bine cu dânsul, putea sã-i meargã de minune, cãci oamenii ca Licã sunt darnici. E numai vorba ce va fi cerând Licã pentru ceea ce dã.
Ghiþã întâia oarã în viaþa lui ar fi voit sã n-aibã nevastã ºi copii, pentru ca sã poatã zice: “Prea puþin îmi pasã!” Se gândea la câºtigul pe care l-ar putea face în tovãrãºie cu Licã, vedea banii grãmadã înaintea sa ºi i se împãienjeneau parcã ochii: de dragul acestui câºtig ar fi fost gata sã-ºi punã pe un an, doi capul în primejdie. Avea însã nevastã ºi copii ºi nu putea sã facã ce-i plãcea.
“Sã vedem! îºi zise el în cele din urmã, voind sã-ºi alunge gândurile rele. Deocamdatã, e mai bine ca el sã-mi fie dator mie.”
Aºa zicea el, însã de cu searã, când îºi strânse banii ca sã-i punã în ladã, el simþi cã nu are dreptate.
Ghiþã nu era omul care se ºtie bucuros dator, dar cu atât mai puþin omul care dã bucuros de la sine, ºi aºa îi venea parcã sã zicã: “Am sã mã pun frumos pe lângã dânsul, ca sã-mi plãteascã”.
Era legat, ºi omul când se simte legat e supãrãcios. Chiar atunci seara Ghiþã îºi bãtu sluga, pe ungurul, fãrã a-ºi da seama pentru ce, iar când Ana îl mustrã, fãrã de voie, pentru aceasta, el îi aruncã vorbele:
— Ei! frate, dã-mi pace! Parcã nu tot pentru voi îmi mistuiesc viaþa!? Ana tãcu, dar ochii i se umplurã de lacrimi, fiindcã vorbele îi pãreau grele.
— Ei! ºi tu te mâhneºti numaidecât, zise el amãrât. Ar fi voit sã meargã la ea, sã-i cearã iertare, ºi sã o împace, dar nu putea; era în el ceva ce nu-l lãsa, ºi aºa ieºi afarã, ca sã fie singur cu gândurile sale.
ªi dacã ar fi ºtiut Ana ce gândea ºi ce simþea el, când stãtea aºa singur ºi posomorât, ea s-ar fi dus la el ºi l-ar fi mângâiat, dar el tãcea, ºi aºa ea nu îndrãznea sã-l supere, ci se întreba mereu ce o fi având soþul ei.
Duminicã, dupã ce bãtrâna plecase la bisericã, Ghiþã-ºi rãsuflã veninul asupra lui Laie, apoi se fãcuse mai vesel decât de obicei. El petrecea cu Ana ºi cu copiii în umbra arinilor, luase de zgardã pe Cula, câinele cel mare ºi leneº, îºi pusese bãiatul pe el ºi-l învãþa sã cãlãreascã, ºi-l învãþa mereu, cu toate cã Ana se necãjea, temându-se ca nu cumva copilul sã cadã ori câinele sã-l muºte.
Deodatã, ceilalþi câini, care erau slobozi, începurã sã latre, iar Cula, auzind lãtratul lor, se repezi ºi el lãtrând în partea despre deal, încotro îi auzea pe dânºii lãtrând.
Ana þipã înspãimântatã, deoarece copilul era sã cadã; însã Ghiþã nici nu þinu seama de dânsa, ci, strângând zgarda, se îndreptã ºi privi îngrijat în toate pãrþile.
Nu zãri nimic.
— Se vede c-au dat de cãþelul-pãmântului, ori au simþit vreo vulpe prin împrejur, zise el, lãsându-i sã latre mai departe.
— Ghiþã! grãi Ana jeluindu-se. Eu nu ºtiu cum te-ai fãcut tu de la o bucatã de vreme: vezi cã-mi vine rãu când vãd copilul pe câine, ºi parcã în ciuda mea îl þii mereu.
— Sãracul de mine! rãspunse el cam rãstit. Când e vorba sã-mi fac ºi eu o poftã, proastã, bunã, cum ar fi, þop! cã mi se supãrã nevasta! Haid’! adause apoi, luând copilul în braþe ºi dând cu piciorul în câine.
— Nu, Ghiþã! Nu vreau! strigã Ana speriatã, apoi fugi dupã câine, îl luã de zgardã, îl aduse la locul unde fusese ºi începu sã-l roage pe Ghiþã cu stãruinþã ca sã-ºi punã iar bãiatul cãlare pe el.
— Uite, era o prostie! grãi Ghiþã muiat ºi se lãsã pe iarbã. Ana luã ea însãºi copilul, îl puse cãlare pe Cula ºi-l purtã fricoasã la dreapta ºi la stânga, privind mereu la soþul sãu, ca sã vadã dacã el nu zâmbeºte.
Ghiþã nu zâmbea. Privind la copilul ce þipa rãsfãþat ºi privind la soþia sa, îl apucã o înduioºare din ce în ce mai adâncã: îi era parcã n-a vãzut-o de mult ºi parcã era sã se despartã de dânsa.
— Ano, zise el în cele din urmã alene, ia vino, ºezi lângã mine! Dupã ce ea se aºezã lângã dânsul, el o privi lung ºi întristat, îi netezi pãrul de pe frunte, apoi grãi încet:
— Ce zici tu! n-ar fi bine sã plecãm noi la St. Dimitrie de aici?
— Pentru ce? întrebã nevasta uimitã.
— Nu þi se urãºte þie în singurãtatea asta?
— Mie? nu!
— Nu þi-e fricã?
— De ce?
— De ce? De toate! Tu auzi cum latrã câinii; au dat de vreo urmã, de vreun gândac, de vreun vierme ºi latrã, fiindcã n-au altã treabã: mie însã mi se rãceºte mãduva în oase când îi aud lãtrând. E grozavã viaþa asta, Ano, e grozavã; stai aici în pustietate, ºi te sperii de nimic, ºi-þi mistuieºti viaþa cu nãluciri deºerte.
— Ce ai, Ghiþã? strigã nevasta cuprinsã de îngrijare.
— Ce am? rãspunse el cu amãrãciune. Am o nenorocire; pierd ziua de astãzi pentru cea de mâine. Eu nu þi-am vorbit niciodatã despre lucruri de aceste, dar trebuie sã fii ºi tu om, Ano, ºi sã te gândeºti la viaþã, cãci nu pot sã-þi vie mereu toate de-a gata. Astãzi stau aici ºi nu mã supãrã nimic, dar îmi fac eu însumi gânduri rele despre ziua de mâine, ºi aceste gânduri nu-mi lasã tihnã sã mã bucur de ziua de astãzi. ªi poate cã gândurile mele sunt deºerte, poate cã ziua de mâine are sã fie tot bunã, dar o voi pierde temându-mã de cea de poimâine. ªi cât vom sta aici, nu mai scap de nevoia aceasta.
— Atunci sã plecãm, Ghiþã.
— Da, sã plecãm, dar întreabã-mã dacã mã pot hotãrî sã plec. Vezi tu, aºa cum sunt, îmi vine greu sã plec.
— Atunci sã rãmânem aici. Tu ºtii mai bine cum are sã fie bine.
— Poate cã ºtiu, Ano, dar nu pot, zise el cu amrãciune. Ar trebui sã mã sileascã cineva, sã mã împingã. Mi-e greu sã-i vorbesc maichii, pentru cã ea ne-a zis sã nu venim aici; mi-e ruºine; iarã tu eºti bunã, Ano, ºi blândã, dar eºti uºoarã la minte ºi nu înþelegi nimic: sunt cu tine ca fãrã de tine; în loc de a-mi alunga gândurile cele rele, mã laºi sã mã mistuiesc cu ele, ºi când nu mai ºtiu ce sã fac, tu te uiþi la mine cu milã, ºi atâta tot.
— Ce sã fac, zise ea mâhnitã, dacã aºa m-a lãsat Dumnezeu!? Ghiþã se lãsã pe coate ºi rãmase aºa întins pe pãmânt ºi cu privirea pierdutã în depãrtare.
Într-un târziu, Ana îºi ridicã capul ºi privi îndrãzneaþã la el.
— Fiindcã tu le fierbi toate în tine ºi mie nu-mi spui nimic, zise ea. Apoi tot eu sunt de vinã dacã nu ºtiu ce te pune pe gânduri…
