Ioan Slavici | Nuvele | Moara cu noroc | Partea VII

Publicat deMadalina Marcu

De când drumurile erau mai umblate, se vorbea mereu despre nenorociri întâmplate mai ici, mai colo, prin partea locului; cotitura de la Moara cu noroc, altădată vestită de rea, era însă în anul acesta scutită, şi drumeţii scoseseră vorba că, de când Ghiţă a venit la Moara cu noroc, locurile nu mai sunt primejdioase cale de o zi jur împrejur. Jandarmii de la Ineu se ţineau cu toate acestea mereu pe drumuri şi abia trecea zi dată de la Dumnezeu fără ca ei să dea pe la cârciuma lui Ghiţă.

Ghiţă se bucura când veneau jandarmii şi îşi dădea toată silinţa să se pună bine cu dânşii: le dădea mâncare şi băutură, fără ca să primească banii când ei voiau să plătească, îi ţinea de vorbă şi umbla mereu în voile lor.

Era însă între dânşii unul, Pintea căprarul, un om scurt şi îndesat, cu ochii mari, cu umerii obrajilor ieşiţi şi cu fălcile late, cu mustaţa tunsă şi cu o tăietură în frunte, dar mai presus de toate om aşezat şi tăcut la fire, cu care Ghiţă se făcuse prieten bun. Ce-i drept, el nu vorbise încă între patru ochi cu Pintea; dar aşa sunt oamenii: e câte unul pentru care simţi din clipa ce l-ai văzut tragere de inimă, fără ca să-ţi dai seama pentru ce. Aşa era şi Pintea. Când venea pe la Moara cu noroc, se vedea că se simte bine la cârciumă şi pleca totdeauna cam anevoie; apoi el ţinea la Ana, la copii, netezea câinii lui Ghiţă şi-ar fi fost orişicând gata să dea cu ciomagul dacă cineva, chiar la drept vorbind, ar fi îndrăznit să-l grăiască de rău pe Ghiţă. De aceea simţea şi Ghiţă că Pintea e oarecum singurul om cu care ar putea să vorbească mai pe faţă, şi acum, când se văzu peste noapte sub acelaşi acoperământ cu Lică, ar fi dorit să-l aibă şi pe Pintea în apropiere.

Toate gândurile rele se grămădiseră deodată în capul lui şi-l cuprinsese o nelinişte ca niciodată mai nainte.

Sufletul i se pusese în tulburare când Lică îi spusese că are o vorbă cu arândaşul. Tulburarea îi crescu când Lică îi sărută nevasta şi îi aruncă vorba despre slujnică. În sfârşit, Ghiţă-l cunoştea destul de bine pe Lică, pentru ca să ştie că el nu se teme de oamenii răi şi de locurile rele, şi aşa se întreba mereu: “Pentru ce a rămas el la cârciumă? Pentru ce le-a spus drumeţilor că are bani la sine? Ce avea de gând să facă? Pentru ce a vorbit, pentru ce a vorbit!?”

“Pentru ce?! pentru ce?! îşi zise el în cele din urmă deznădăjduit. Cine ştie?! Le va fi zis aşa din întâmplare, fără ca să fi gândit la ceva, iară eu mă fierb în mine pentru ele.”

El uitase încetul cu încetul învoiala făcută cu Lică, şi numai din când în când îşi mai aducea aminte de banii pe care îi pierduse atunci. Acum se gândea la toate, şi la învoială, şi la bani, şi la porcii cu semn străin, pe care îi primise de la Lică, şi la urmările ce puteau să aibă acestea, şi un glas tainic parcă-i şoptea mereu: “A venit vremea să te răfuieşti”.

Nu trecuse nici jumătate de an de zile de când se afla la Moara cu noroc, şi trebile îi mergeau din ce în ce mai bine: avea porci la îngrăşare, două vaci cu lapte, căruţă pe răzoare, doi cai buni, avea bani în ladă, nu prea mulţi, dară destui pentru ca să poată trăi un an, doi dintr-înşii. Dar acum, când trebile mergeau mai bine, Lică voia să-i vorbească arândaşului, fără îndoială pentru ca să-şi facă rând de vreun alt om la Moara cu noroc.

Dară Ghiţă nu voia să plece; nu-l lăsa inima să părăsească locul la care în scurt timp putea să se facă om cu stare.

Şi iar se gândea la învoiala pe care o făcuse în strâmtoarea sa, la banii săi, la primejdiile ce-l împresurau, la iarna ce se apropia şi la zilele bune pe care le avusese când nu avea nici porci la îngrăşare, nici vaci cu lapte, nici căruţă pe răzoare, nici cai sprinteni, nici bani bine număraţi în ladă. Şi când se gândea la aceste, îi venea oarecum să se bucure că Lică îl scoate fără de voie de la Moara cu noroc şi-l scapă aşa zicând de toate nevoile. Dar Ghiţă era om cu minte şi simţea că are să-i pară toată viaţa rău dacă va pleca de la Moara cu noroc. De aceea, de câte ori îşi aducea aminte că Lică se afla sub acelaşi acoperământ cu dânsul, îl cuprindea o vie îngrijare. Ar fi voit să meargă la el şi să-l întrebe: “Omule, ce vrei să faci, ce vrei să ceri de la mine? Vorbeşte-mi verde-n faţă, ca să ne înţelegem.” Şi iar îi venea să-şi zică: “Ce-mi pasă!? Eu nu dau nimic; sunt gata să ţin piept cu el. Şi dacă pier, atâta pagubă!” Şi mai ales acesta era gândul care-l stăpânea pe Ghiţă: nimic nu era în el mai tare decât pornirea de a se pune împotriva lui Lică şi de a nu da nici cât e negru sub unghie îndărăt.

Dar pe când se întărea în această hotărâre, el era singur şi părăsit. Ana, pe care o privea cu atâta drag mai nainte, încetul cu încetul se înstrăinase de dânsul şi nu mai era veselă ca mai nainte, când se afla singură cu dânsul. El însuşi se înstrăinase de dânsa. Din clipa în care ea şi-a arătat bănuielile pe faţă, se stinsese orice tragere de inimă pentru dânsa din sufletul lui. Şi-ar fi dat adesea toată viaţa pentru ca să mai poată simţi, fie chiar pe o singură clipă, bucuria pe care o simţea odinioară când privea la dânsa; dar în zadar: ea nu mai era pentru dânsul ceea ce fusese; chipul ei frumos, trupul ei fraged, firea ei dulce nu mai putea să străbată până la inima lui plină de amărăciune. Din dragoste către dânsa şi către copii venise la Moara cu noroc; din dragoste pentru dânsa şi pentru copii se băgase în strâmtoarea în care se afla; şi acum tocmai ea era cea dintâi din rândul acelora care nu ţin seamă de strâmtoarea lui şi de greutăţile cu care se luptă, chiar şi ea îl credea rău, când nu putea să-i înţeleagă purtarea.

De aceea acum, când simţea trebuinţa de un suflet în care să-şi caute sprijinire, Ghiţă nu se gândea la Ana, care dormea liniştită lângă dânsul, ci la Pintea, care-l mângâiase adeseori cu privirile sale pline de încredere. La început ar fi fost în stare să-şi pună caii la căruţă şi să plece acu în vreme de noapte la Ineu, ca să-l caute pe Pintea; încetul cu încetul, însă, gândurile s-au lămurit în sufletul lui, şi în cele din urmă simţindu-se mai tare, el îşi zise: “Adică de ce să pun eu mai multă încredere într-un om străin decât în nevasta mea!?”

De abia se înnoptase, toţi dormeau la cârciumă, şi chiar Ghiţă, mai împăcat cu gândurile sale, aţipise, când câinii începură să latre şi o luară din ce în ce mai neastâmpăraţi pe vale în sus.

Ghiţă tresări speriat din somn, sări din pat, se apropie de fereastră şi privi afară în noaptea întunecată.

El nu zări nimic, dar simţi că se apropie vreun om cunoscut, deoarece câinii se întorceau scheunând înapoi.

Peste vreun sfert de ceas el văzu, în sfârşit, trecând pe sub fereastră şi înaintând spre uşa cârciumii un om şi o femeie înaltă şi lată în umeri.

Asta era adică! Acum înţelegea pentru ce a rămas Lică la Moara cu noroc, şi-i era ruşine de gândurile rele ce-şi făcuse.

“Parcă-i un voinic de codru!” zise el retrăgându-se de la fereastră.

— Cine-i? strigă în clipa aceea unul dintre slugi, Marţi, ungurul.

— Oameni buni! răspunse un glas bărbătesc. Ghiţă se tulbură din nou. Precum văzuse prin întuneric, îi părea că omul ce venea cu femeia nu era Răuţ; acum, când îi auzi glasul, nu mai putea să se îndoiască despre aceasta; era un om cu desăvârşire necunoscut. Atunci cum de-l cunoşteau câinii? Cum de-l lăsa sluga să treacă? De ce nu venise Răuţ însuşi?

“De ce? de ce?” îşi zise el necăjit. E grozav când omul îşi face spaimă din toate nimicurile.

Cu toate aceste, îi veni gândul să se ducă să vadă cine a venit.

— Ce-i, Ghiţă? întrebă Ana, care se deşteptase din somn şi se ridicase din pat.

— Ce să fie! îi răspunse bărbatul. Nimic! Răuţ se întoarce. Cine ştie, va fi uitat ceva; va fi având să-i spună ceva lui Lică.

— Nu era glasul lui Răuţ, Ghiţă, grăi nevasta. Te rog, du-te şi vezi. Ce fel de oameni sunt aceia care umblă-n vreme de noapte?

Acum nici vorbă nu mai putea fi ca el să se ducă, căci o ar fi neliniştit pe ea şi mai tare.

— Fii pe pace! îi zise el. I-am văzut eu cu ochii, şi dacă n-ar fi oameni cunoscuţi, nu i-ar fi lăsat Marţi să treacă.

— Marţi!! întâmpină nevasta. Mie nu-mi place Marţi deloc.

— Ei, apoi tu bănuieşti pe toată lumea, grăi Ghiţă. Fii cuminte şi te linişteşte.

Ana se linişti, deşi tremura în tot trupul. Pe când aţipise din nou, câinii începură iar să bată.

— Ce-i asta!? strigă cârciumarul. Ca din senin îl cuprinse spaima şi parcă-i venea să se îndoiască dacă a văzut bine când a văzut acea femeie înaltă şi lată în umeri ca un voinic de codru. El sări dar din nou jos şi iar se duse la fereastră.

Omul şi femeia se duceau cu paşi grăbiţi. Însă parcă era alt om, parcă era Lică, el însuşi. Dac-ar fi ştiut că Ana doarme, Ghiţă ar fi plecat să se încredinţeze.

— Se duc, grăi el, dar încet.

— Bine, Ghiţă, răspunse Ana. Să dormim.

— Să dormim. Însă ea nu putea să doarmă. Fusese trezită din somnul cel dintâi, tulburată de gânduri grele, şi în cele din urmă o apucară nişte fierbinţeli care n-o mai lăsau să se astâmpere. Ghiţă fu peste puţin cuprins de un somn adânc; afară începu să bată vântul, iar ea era frământată de muncile nopţilor petrecute pe nedormite în culcuşul învrăjmăşit.

Târziu după miezul nopţii câinii se mişcară de a treia oară.

Ana îşi opri răsuflarea, se dete tiptil din pat şi se apropie de fereastră.

Lică se întorcea singur despre Fundureni la cârciumă. Acuma ea le înţelegea toate: el a fost undeva şi a făcut ceva cu ştirea lui Ghiţă.

— Doamne! zise ea îngrozită. Ce-a căzut pe capul meu! Dar Ghiţă era bărbatul ei: ar fi dorit să-i fi secat lumina ochilor în clipa când a ajuns la fereastră, pentru ca să nu vadă şi să nu ştie nimic, şi i se răci tot sângele când se gândi că vor fi aflat şi alţii.

Era târziu, marţi dimineaţă, când Lică ieşi cam nedormit la lumina zilei.

Ploua, şi le spunea oamenilor că avuse dreptate când zicea că are să se schimbe vremea şi că tot era mai bine dacă pleca ieri, pentru că nu era silit să umble pe ploaie.

Ghiţă luase hotărârea să nu aştepte decât plecarea lui Lică, apoi să-şi pună caii la căruţă şi să se ducă la Ineu, ca să-l caute pe Pintea. Însă el dormise bine peste noapte, şi mai ales acum, după ce-l văzu pe Lică, îşi schimbă gândul. La urma urmelor, nici nu prea ştia ce-ar fi având să vorbească cu Pintea. Gândurile pe care le avuse în seara trecută se strecuraseră toate, încât parcă le visase numai, şi de când ştia că şi Lică are o slăbiciune, el îi părea un om mai bun în felul lui decât cum îl crezuse şi îi era greu de bănuielile pe care şi le făcuse în nedumerirea sa asupra lui.

Iară Ana întâia oară în viaţa ea simţi tragere de inimă pentru Lică şi-i zise la plecare, din toată inima, “noroc bun!”, căci soarta soţului său era acum legată de a lui.

După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiţă la o parte şi-i grăi:

— Am o vorbă cu tine: nu acum, dar când îţi prinzi vreme.

— Bine, răspunse el pus pe gânduri. Spune-mi acum.

— Nu acum, Ghiţă, îi zise ea, ci când vom putea vorbi în tihnă. Caută-ţi de rând cu oamenii; precum vezi, voiesc să plece.

Făcându-şi socoteala cu drumeţii, Ghiţă se întreba mereu ce va fi având nevasta să-i spună, şi grăbea mai mult decât de obicei, dar pe când drumeţii erau gata de plecare, iată că sosi şi Pintea, însoţit de alţi doi jandarmi, la cârciumă.

El venea mai iute şi era mai tăcut decât de obicei.

— Ce fel de oameni, aşa, mai însemnaţi, au trecut ieri pe aici? întrebă el, după ce intră cu tovarăşii săi în odaia de lângă cârciumă şi trase uşa după sine.

— Nu-i mai ţin minte, răspunse cârciumarul rece.

— Ei, trebuie să aflu! grăi Pintea scurt şi hotărât. Ghiţă privi lung la el, apoi la ceilalţi doi şi grăi dezgheţat:

— Dacă voi aţi sta mereu aici, atunci aş putea vorbi cum îmi place mie; dar voi veniţi numai din când în când, şi aşa, trebuie să fiţi oameni cu minte şi să nu cereţi să-mi bag capul în primejdie ori să vă spun minciuni. Eu nu ştiu de ce mă întrebaţi, dar pot să vă spun că la asemenea întrebări n-am să răspund niciodată. Dacă nu vă este destul atât, luaţi-mă strâns legat şi duceţi-mă cu voi.

— La nevoie aşa o să facem, răspunse Pintea, deşi ai şi tu toată dreptatea.

De aci înainte ei vorbiră despre altele, în vreme ce Pintea le făcu tovarăşilor săi semn să iasă.

Rămânând singur cu Ghiţă, el privi câtva timp jos, ţintă înaintea sa, apoi grăi:

— Lui Lică îi spui tot şi mie nu-mi spui nimic!

— Nu i-am spus lui Lică până acum nimic. Va fi ştiind, răspunse Ghiţă, dar de la mine nu.

Pintea privi lung şi aspru în faţa cârciumarului, ca şi când ar voi să afle adevărul din ochii lui.

— Atunci, zise el într-un târziu, poate că ai vreo slugă. Ghiţă dete din umeri.

— Nu-mi vine să cred; dar va să fiu cu ochii în patru. Deodată el tresări ca deşteptat printr-un gând, care-i luminează tot capul.

— Cunoşti tu pe Lică? întrebă el iute.

— Îl cunosc.

— Bine?

— Bine! n-am fost prinşi împreună?! Nu împreună am stat închişi?!

— Tu ai fost închis? întrebă Ghiţă tulburat.

— Da! Furaserăm nişte cai, Lică şi eu, şi ne-au dat de urmă; au împuşcat pe Lică la picior, căci altfel nu ne dădeam prinşi.

— Vasăzică, tu ai fost prins o dată? grăi Ghiţă încă o dată.

— Ce dracu! strigă Pintea râzând, aş fi oare ceea ce sunt, dacă n-aş fi dovedit că ştiu toate potecile şi toate apucăturile tovarăşilor mei de mai nainte? Dar ce vrei să-ţi spun despre Lică?

Ghiţă-şi pierduse rostul şi începu a se teme de omul la care ţinuse atât de mult mai nainte.

— Voiam să te întreb, zise el cam cu jumătate de gură, dacă Lică are slăbiciune pentru muieri.

— Pentru muieri? răspunse Pintea. Pentru nimic. Nu-i vorbă, îl apucă din când în când, dar slăbiciune nu are. El are o slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să ţie lumea de frică şi cu toate aceste să râdă şi de dracul şi de mumă-sa. Să râdă de noi, Ghiţă, de noi, urmă el mai aprins; dar, Ghiţă, sunt de treizeci şi opt de ani: mă spânzur dacă împlinesc patruzeci fără ca să-i arăt că mai sunt şi alţii mai şi mai decât dânsul! Mi-a făcut una pe care n-am să i-o uit toată viaţa.

— Atunci înţeleg! grăi cârciumarul încălzindu-se din nou. Ieri îmi zicea să-i aduc o slujnică la cârciumă, ca să-i pun adică om de pândă în casa mea!

Şi acum Ghiţă alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtăşire despre cele petrecute între el şi Lică şi stătea la luptă cu sine dacă nu ar fi poate mai bine să tacă.

— Pentru că trebuie să ştii, urmă el cam cu jumătate de gură, Lică a umblat mult după mine…

— Stai! strigă Pintea tăindu-i vorba. Adă-i una. Lasă-mă să ţi-o aleg eu, şi grija mea de dânsa!

— Bine, grăi Ghiţă, dacă socoteşti tu…

— Dar acu nu mai pierdem vremea: cine-a fost ieri pe aici?

— Pinteo, nu mă întreba, că nu pot să-ţi răspund.

— Stai să ne înţelegem, grăi Pintea mâhnit. Dintre două, una: ori vorbeşti cu mine pe faţă, ori mă laşi dracului! Înţeleg să nu le spui altora, dar mie?

— Ţie ţi-aş spune, răspunse Ghiţă, dar dacă îţi spun ţie, spun la toată lumea, fiindcă tu eşti dator să le spui şi altora. Uite! întreabă-i pe drumeţi, întreabă-l pe slugă, sileşte-l să-ţi spună, dar nu te mira dacă-l voi alunga de la casa mea.

— Te înţeleg, zise Pintea mai dumerit. Să fie precum zici tu. Ştii tu de pielea cui e vorba? Astă-noapte l-au călcat doi inşi pe jidovul, l-au bătut, de anevoie se mai pune în picioare, şi-au luat, după cum spune el, peste — Dumnezeu ştie câţi bani de la dânsul.

Ghiţă parcă nu înţelegea bine.

— Pe care jidov, întrebă el, pe arândaşul?

— Da! pe arândaşul. Treaba asta nu putea s-o facă altul decât Lică. El are obiceiul de a se pune cu puţini la cale, pentru ca să se ştie mai adăpostit de prostia altora.

Ghiţă nu se mai îndoia că acei doi au fost Săilă şi Buză-Ruptă, care plecaseră ieri seară spre Ineu; însă el nu putea vorbi.

— Lică nu putea să fie, zise el hotărât. Pe el îl cunoaşte arândaşul.

— Apoi da! răspunse Pintea, tocmai. Erau cu feţele acoperite, şi arândaşul zice că i se părea ca şi când ar fi fost Lică.

— Ei bine, nu se poate! grăi Ghiţă îndărătnicit. Lică a dormit astă- noapte aici, în casa mea, şi n-a plecat decât abia acum.

Pintea stete câtva timp pe gânduri.

— Când a venit? întrebă el.

— Ieri pe la amiazăzi.

— Cu cine a stat?

— Va să afli de la slugi. Se poate că el a pus treaba la cale; eu am cuvinte să o cred asta.

— Ferească Dumnezeu! grăi Pintea ridicându-se. Un lucru să ştii şi să-l ţii totdeauna minte: Lică nu se bizuie niciodată pe alţii. Pune caii şi-ţi ia slugile, ca să vii cu mine. Ceilalţi doi rămân aici.

S-ar putea sa iti placa…

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...