Ana rãmase cu inima încleºtatã când Ghiþã îi spuse cã trebuie sã plece cu Pintea ºi cu slugile la Ineu. Deºi vedea însã din faþa lui cã e ceva neobicinuit la mijloc, ea se mai liniºti când se gândi cã Pintea e omul lui Ghiþã, ba parcã numai acum înþelegea pentru ce Ghiþã ºi-a dat silinþa sã se punã bine cu Pintea, ºi-i pãrea bine cã pleacã tocmai cu dânsul.
Dar inima, cu toate aceste, îi bãtea mai tare decât de obicei ºi temerile ce se deºteptaserã peste noapte în sufletul ei nu mai slãbeau.
— Maicã! îi zise ea într-un târziu bãtrânei. Cum þi se par lucrurile aici la noi la cârciumã?
— Cum mi se par? rãspunse bãtrâna. Le vezi ºi tu ca mine. Merg bine.
— Da, merg bine aici în cârciumã, urmã nevasta; dar la noi în casã? Nu-l vezi tu pe Ghiþã cã e mereu pe gânduri, cã nu se mai dã în vorbã cu noi? nu vezi tu cã de câtva timp parcã nu mai suntem nevastã ºi bãrbat?
— Aºa sunt vremile, grãi bãtrâna. Ghiþã e om harnic ºi sârguitor ºi aºa se gândeºte mereu ca sã adune ceva pentru casa lui. Are ºi el, ca tot omul, o slãbiciune: îi râde inima când îºi vede sporul. E bunã slãbiciunea asta ºi nu trebuie sã te mâhneºti pentru ea: rabdã, cã de folosul tãu rabzi, ºi nici nu ai prea mult de rãbdat.
— Bine, maicã, zise Ana, dar dacã el ar începe sã caute câºtig nelegiuit? E vorba ºi de noi; ar trebui sã ne spunã ºi nouã ce face.
Bãtrâna stete câtva timp pe gânduri, apoi grãi întristatã:
— Nu ºtiu, fata mea, ºi nici nu caut sã-mi dau seama. E multã nenorocire în lume ºi oamenii ºi-o împart între dânºii: dacã þi-a cãzut o parte mare, ºi bãtaie de cap, ºi sfat, ºi bogãþie, ºi mãrirea lumeascã, toate sunt în zadar.
Ana stãtea dusã în gânduri, când auzirã zuruitul unei trãsuri boiereºti cu trei cai ºi cu fecior pe caprã.
Ghiþã nefiind acasã, Ana ºi bãtrâna ieºirã sã primeascã pe cei veniþi. Afarã ploua ca din ciur. Dupã ce feciorul sãri de pe caprã ºi deschise uºa cu geamuri a trãsurii, se ivi o doamnã ca de douãzeci ºi opt de ani, înaltã, cu obrajii plini, cu ochii mari albaºtri ºi cu pãrul auriu, îmbrãcatã de sus pânã jos în negru ºi de mânã cu un copil ca de cinci ani, slab ºi bolnãvicios.
Ea îi fãcu un semn feciorului, trecu iute sub cerdac, apoi privi la Ana, ca ºi când ar voi s-o întrebe unde-ºi poate gãsi un adãpost mai retras.
Ana o duse în odaia de lângã cârciumã.
— Dar frumoasã e, bat-o s-o batã! grãi bãtrâna plecând în urma lor. În clipa când erau sã intre în odaie, strãbãtu un fulger printre nori ºi cãzu un tunet puternic, de care se cutremurã toatã valea.
— Vai de mine! strigã drumeaþa oprindu-se speriatã în prag, închideþi ferestrele, cã ne trãsneºte pe toþi aici în cârciumã.
— E minunea lui Dumnezeu, acu toamna, grãi bãtrâna fãcându-ºi cruce ºi grãbind sã închidã ferestrele. Dar nu vã temeþi, domniºoarã: Dumnezeu nu-l loveºte decât pe acela pe care vrea sã-l pedepseascã.
— Da, Dumnezeu, grãi drumeaþa, aºa, pentru dânsa, totdeauna Dumnezeu ºi numai el.
— Poftiþi ceva? o întrebã Ana, dupã ce ea se aºezã.
— Sã stea ploaia, ca sã pot pleca mai departe, îi rãspunse asta cam peste umãr.
Ana se retrase ºi închise uºa în urma sa. În vremea aceasta, vizitiul deshãmase caii ºi-i dusese la grajd, iarã feciorul se retrãsese sub cerdac, unde stãtea rezemat de un stâlp ºi privind din când în când la jandarmii care ºedeau în cârciumã.
— E foarte tristã, grãi Ana apropiindu-se de dânsul. El se îndreptã ºi curãþi mâneca, pe care se rezemase cu mâna, apoi rãspunse:
— Da, e tristã.
— Unde mergeþi? întrebã cârciumãriþa.
— Nu ºtiu, grãi feciorul privind mai cu dinadins în faþa ei, ca sã vadã dacã-i poate vorbi. La Ineu, pare-mi-se. N-am mai umblat pe aici. Pe aici sunt pãdurile cu turme de porci?
— Da, îi rãspunse Ana, în toate pãrþile cât vezi cu ochii. Are turme?
— Aºa se zice, grãi feciorul dând din umeri.
— Dar pe cine jeleºte?
— Pe bãrbatu-sãu. S-a împuºcat acu trei sãptãmâni.
— S-a împuºcat!? strigã Ana speriatã. Pentru ce?
— Nu ºtiu, rãspunse feciorul, dând iar din umeri. D-ta înþelegi, adause apoi peste puþin depãrtându-se, cã asta nu e moarte fireascã ºi cã trebuie sã fie o tainã la mijloc.
— Sãrmana femeie! grãi Ana înduioºatã. Pe când Ana îi povestea bãtrânei cele ce aflase despre drumeaþa cea frumoasã, se întoarse ºi vizitiul de la grajd ºi se puse pe laiþa de sub cerdac.
— Le dau dracului toate, ºi cai, ºi cãruþã, ºi stãpânã, zise el amãrât. Îmi vine s-o las aici în pustietate ºi sã mã duc pe ici încolo.
— Taci, mãi, cã te aude! îi zise feciorul trãgând cu ochiul ºi destul de tare pentru ca stãpâna sã-l poatã auzi, cum trebuia sã-l audã ºi pe vizitiu. Fii cuminte, urmã apoi mai încet, ºi se aºezã în faþã cu el. Nu ºtii tu cã de câte ori venim pe la Ineu, ne întoarcem încãrcaþi ca stupul?
— Ai vorbit cu cârciumãriþa? întrebã vizitiul.
— Aº! Þi-ai gãsit omul! rãspunse feciorul. Asta nu-þi încarcã socoteala. Lasã, cã am eu omul meu la Ineu, unde stãm cu stãpâna.
— Dacã i-ar da Dumnezeu Sãmãdãului un gând bun… grãi vizitiul; sã ne mai amâne pânã duminicã cel puþin.
Feciorul trase iar cu ochiul, drept semn cã acuma va ºti sã o punã ºi aceasta la cale, apoi ei rãmaserã tãcuþi faþã-n faþã, privind þintã unul la altul, ca ºi când fiecare ar avea sã-i spunã celuilalt ceva, dar stã pe gânduri ºi nu aflã vorba potrivitã ori nu cuteazã sã se dea fãrã ºovãire pe faþã.
— La ce te gândeºti tu acum? întrebã vizitiul într-un târziu.
— Hm! îi rãspunse feciorul zâmbind pe sub mustaþã. Pare-mi-se cã tot la ceea la ce te gândeºti ºi tu. Dar ce ne pasã nouã!? urmã el, peste puþin, mai deschis. Nu-i aºa?! Ce-þi pasã þie?! Ce-mi pasã mie?! Un lucru ºtiu: cã de câte ori venim la Ineu, ne întoarcem cu bani, cu bani mulþi.
— Dar eu tot aº vrea sã ºtiu de unde ia stãpâna noastrã banii, îi întâmpinã vizitiul, pentru cã, drept sã-þi spun, eu nu cred sã aibã ea tocmai atâtea turme, pentru câte ia banii.
— Nici eu nu ºtiu, grãi feciorul, privind cam îngrijat împrejur.
— Nici eu nu ºtiu, adãugã apoi mai încet ºi plecându-se spre masã, dar de când cu moartea stãpânului parcã bãnuiesc un lucru. Uite! eu numai acum încep sã înþeleg. Tu ºtii cã de Sãmãdãul se vorbesc multe. Bine! De câte ori ne întoarcem de la Ineu, ea pleacã peste câteva zile în sus, în Þara Nemþeascã. Apoi lanþul de aur, pentru care erau sã-l închidã pe stãpânul nostru, dacã nu se împuºca, îl þin minte de când fuseserãm în rândul trecut la Ineu.
— Adicã tu crezi cã Sãmãdãul furã ºi ea vinde, grãi vizitiul cu îndoialã.
— Nu cred; îþi spusesei cã parcã mi-ar veni sã bãnuiesc. Sã vedem de aci înainte. Las’ pe mine! Zic, las’ pe mine, cãci dac-ar fi sã fie, ne-a vãzut Dumnezeu pe amândoi, ºi pe mine, ºi pe tine.
— Cum adicã?
— Las’ pe mine! rãspunse feciorul sãrind în picioare ca sã primeascã poruncile stãpânei, care ieºise sub cerdac spre a vedea dacã ploaia n-a mai slãbit, cel puþin, cãci de vreme bunã parcã nu mai era nãdejde.
Nerãbdãtoare cum era, ea dete poruncã sã prindã caii, cãci nu voia sã mâie peste noapte la cârciumã, ºi sã-i prindã cât mai neîntârziat, ca sã n-o apuce noaptea pe drum.
Feciorul ºi vizitiul începurã sã facã gurã cã nu pot pleca pe astfel de vreme, cã omoarã caii, cã e greu pentru dânºii, cã drumul e rãu; însã hotãrârea ei era nestrãmutatã. În zadar o sfãtui ºi Ana sã rãmâie peste noapte la cârciumã ºi sã nu se teamã, deoarece în curând are sã soseascã ºi Ghiþã, ba sunt chiar ºi jandarmi la cârciumã.
— Noi nu ºtim cât stãm aci, grãi unul dintre jandarmi; dar tot e bine sã mâneþi aici; sunt aproape douã ceasuri ºi, cum e drumul, anevoie mai sosiþi cu ziua la Ineu, iarã locurile sunt rele.
— Ce sã vã plãtesc ca sã veniþi cu mine? întrebã ea.
— Nu putem, rãspunse jandarmul. Trebuie sã stãm aici pânã ce nu ne va veni altã poruncã.
— Puneþi caii! strigã drumeaþa îndãrãtnicitã. Voi ºtiþi cã nu cer nimic degeaba de la voi, adause apoi peste puþin ºi, aruncând o bucatã de hârtie pe masã, ceru socoteala.
Ana luã hârtia, privi nedumeritã la ea, apoi întrebã cam sfiitã:
— Nu s-ar putea sã-mi daþi alta? Lipseºte un colþ, ºi eu nu prea mã pricep la bani.
Drumeaþa scoase zâmbind o pungã mare ºi plinã de hârtii noi- nouþe, luã una dintre ele ºi i-o dete, apoi se gãti de plecare.
Ana privi înduioºatã în urma ei. Vederea acestei nenorocite îi dãduse liniºtea pierdutã, dimpreunã cu simþãmântul de încredere al omului care se simte mai norocos decât alþii. De când Ghiþã plecase, ea era cuprinsã de fel de fel de temeri. Nu ºtia nimic despre cele petrecute la casa arândaºului, cãci Ghiþã nu avuse timp sã-i vorbeascã, iar jandarmii nu aveau voie sã se deie pe faþã, ca unii care stãteau sã pãzeascã casa: cu toate aceste, dupã cele petrecute peste noapte la cârciumã ºi dupã plecarea grabnicã a lui Ghiþã, ea nu se mai îndoia cã e la mijloc ceva ce poate sã punã capul lui Ghiþã în primejdie. Din când în când iar îºi schimba gândurile! Îi pãrea peste putinþã ca Ghiþã sã se amestece în treburi rele. Nu! îºi zicea ea, Ghiþã e om drept ºi blând la fire, dar e om cu minte ºi nu voieºte nici sã audã, nici sã vadã, nici sã ºtie nimic, nu voieºte sã aþâþe mânia oamenilor rãi. De când aflase despre soarta drumeþei, gândul acesta bun nu o mai pãrãsea ºi îl aºtepta cu nerãbdare pe Ghiþã, ca sã-l mângâie prin o vorbã bunã.
Câtva timp dupã plecarea trãsurii ploaia mai îngãdui ºi începu sã batã vântul, iar înspre Bihor ceaþa din când în când se mai rãrea ºi cerul parcã era sã se mai lumineze.
— Dã, Doamne, sã se mai însenineze! grãi Ana, care stãtea înaintea cârciumii, privind când în calea soþu-sãu, când înspre norii care treceau repede pe deasupra vãii înspre apus.
Dar timpul trecea ºi cãruþa lui Ghiþã tot nu se mai ivea în culmea dealului, pe drumul pustiu, iarã Ana tot mai mult se lãsa în voia presimþirilor ei.
