Mai nainte de a pleca, Ghiţă îl căutase pe Marţi, ca să-i dea de lucru, însă nu l-a putut găsi în pripă şi nu avea destulă răbdare ca să-l caute mai cu dinadins. El se depărtă dar în grabă, ca omul care nu are timp de pierdut.
În urmă, câtva timp după ce plecase, privind în urma sa, el văzu căruţa în drumul de ţară, dar nu putea să-i treacă prin gând că în acea căruţă sunt oamenii pe care îi lăsase la cârciumă, fiindcă aceştia veniseră călare.
Cu toate aceste, el începu a se nedumeri. Sosind, în sfârşit, aproape de Ineu, el îl găsi pe Marţi în drum. Ungurul plecase să-l vestească pe Pintea despre cele ce se petrec la Moara cu noroc.
Ghiţă rămase câtva timp buiguit, ca lipsit de simţiri. “Dar ce să fac, îşi zise el în cele din urmă, dacă Dumnezeu nu mi-a dat gândul cel bun în ceasul potrivit? Dacă e rău ce fac, nu puteam să fac altfel.”
Şi de aici înainte el simţea că Ana e pierdută şi nu se mai gândea decât la răzbunarea lui.
Însă niciodată nădejdea nu piere cu desăvârşire din sufletul omului, şi aşa, el tot îşi mai zicea: “Şi dacă totuşi s-ar întâmpla să mă întorc la timp…” De aceea el grăbi.
El sosise încă din vreme cu Marţi, cu Pintea şi cu alţi doi jandarmi în preajma Morii cu noroc, dar temându-se ca nu cumva Lică să îi zărească şi să fugă de la cârciumă, ei descălecară în culmea dealului şi se hotărâră să aştepte întunecimea, ca să se poată apropia pe nesimţite.
Ghiţă, galben la faţă, ca şi când i-ar fi secat tot sângele din vine, stătea întins pe pământ, culcat pe brânci, privind ţintă şi cu ochii însetaţi în vale.
— Tare om eşti tu, Ghiţă, grăi Pintea pe gânduri. Şi eu îl urăsc pe Lică; dar n-aş fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind.
— Nevasta, răspunse Ghiţă, mi-am pierdut-o eu de mult. N-ar fi trebuit să iau eu pe Uţa la casa mea, căci numai Uţa a stricat-o, adause apoi într-un târziu, aşa pentru dânsul, şi iar tăcu şi aştepta cu încordare căderea întunecimii apropiate.
Deodată el sări ca ieşit din fire în picioare.
— Ne-au zăpsit! strigă el. Iată-l călare. Pleacă! A fost singur, singur cu dânsa! Săriţi pe cai! După el! Sfinte Doamne, câinii pe care i-am pus la casa mea ca să mă apăr de el, câinii mei mă vând şi-l scapă din mâna mea!
Când rosti cele din urmă cuvinte, ei se aflau toţi patru călare, porniţi de-a curmezişul peste coaste drept în urma lui Lică. Dar ei înaintau mai anevoie la vale decât Lică la deal, caii lor nu se puteau măsura cu murgul lui Lică, şi aşa depărtarea creştea mereu între urmărit şi urmăritori.
Ajunşi în preajma satului, ei îl pierdură din vedere şi se opriră zăpăciţi.
— Daţi voi la dreapta, grăi Pintea, că noi dăm la stânga; ocolim satul şi apoi ne întoarcem ca să vedem dacă nu cumva s-a oprit aici, fiindcă pe vremea asta unde dracu să se ducă!…
— Ei! ce mai vorbă! L-am scăpat, şi socoteală curată, răspunse Ghiţă râzând. Voi mergeţi mai departe; eu mă întorc acasă să-mi închei socoteala cu dânsa.
Grăind aceste, el smuci frâul calului şi se întoarse la vale, drept spre Moara cu noroc.
Ana, care petrecuse tot timpul acesta plângând, se ridică şi îşi şterse lacrimile din faţă când auzi copitele calului bătându-se de pietrişul de dinaintea cârciumii, apoi inima începu să-i bată tare.
Dar mai trecu mult timp la mijloc până ce el intră. Descălecând, el socoti că trebuie să-i dea calului fân, apoi că trebuie să-l şteargă de sudori şi să-l acopere cu o cergă, iar după ce le făcu toate aceste, el rămase câtva timp în uşa grajdului, îşi dete seama despre cele ce voia să facă, apoi îşi luă pălăria din cap, îşi făcu de trei ori cruce şi plecă spre cârciumă.
Intrând, el închise uşa în urma sa, o încuie şi aruncă cheia într-un colţ.
Ana se cutremură în tot trupul, apoi se îndreptă, se dete un pas înapoi şi grăi înecată:
— Nu vreau să mor, Ghiţă! Nu vreau să mor! urmă ea tare, şi se aruncă în genunchi la picioarele lui. Fă ce vrei cu mine, dar nu mă omorî.
Ghiţă îşi dete trupul înapoi, se plecă, îi apucă cu amândouă mâinile capul şi privi dus în faţa ei.
— Nu-ţi fie frică, îi zise el înduioşat; tu ştii că-mi eşti dragă ca lumina ochilor! N-am să te chinuiesc: am să te omor cum mi-aş omorî copilul meu când ar trebui să-l scap de chinurile călăului, ca să-ţi dai sufletul pe nesimţite.
— Dar de ce să mă omori? zise ea agăţându-se de braţele lui. Ce- am păcătuit eu?
— Nu ştiu! răspunse el. Simt numai că mi s-a pus ceva de-a curmezişa în cap şi că nu mai pot trăi, iară pe tine nu pot să te las vie în urma mea. Acu, urmă el peste puţin, acu văd c-am făcut rău, şi dacă n-aş vedea din faţa ta că eu te-am aruncat ca un ticălos în braţele lui pentru ca să-mi astâmpăr setea de răzbunare. Dacă mai adineoară l-aş fi găsit aici, poate că nu te-aş fi ucis.
Ana se ridică şi privi ca trezită din somn la el.
— Unde ai plecat tu? întrebă ea.
— M-am dus ca să-l aduc pe Pintea, pentru ca să-l prindem aici pe Lică cu şerparul plin de galbenii luaţi de la arândaşul. El e omul de la care am primit hârtiile pe care găsiseşi tu atunci noaptea semnele.
— Ghiţă! Ghiţă! de ce nu mi-ai spus-o tu mie asta la vreme!? zise ea înăbuşită de plâns, şi-l cuprinse cu amândouă braţele.
Afară se auzi ţipătul unui huhurez, apoi iar se făcu linişte. Ghiţă începu şi el să plângă, o strânse la sân şi îi sărută fruntea.
— Pentru că Dumnezeu nu mi-a dat gândul bun la vreme potrivită, zise el, şi deodată se întoarse spre uşă.
Afară se auzeau paşi, şi peste puţin cineva încercă să deschidă uşa.
— Pintea cu jandarmii! şopti bărbatul scoţându-şi cuţitul din tureac. Ano! fă-ţi cruce! fă-ţi cruce, că nu mai avem vreme.
— Săriţi, că mă omoară! săriţi, măi oameni! strigă nevasta luptându-se cu el, săriţi, săriţi!
Când uşa căzu sfărâmată din ţâţâni şi Răuţ se ivi cu Lică în ea, Ana era întinsă la pământ şi cu pieptul plin de sânge cald, iară Ghiţă o ţinea sub genunchi şi apăsa cuţitul tot mai adânc spre inima ei.
— Dă foc! zise Lică, şi Răuţ îşi descărcă pistolul în ceafa lui Ghiţă, care căzu înapoi fără să mai poată afla cine l-a împuşcat.
Nemaisimţind greutatea genunchilor lui, Ana se opinti să se ridice.
— Tu eşti, Lică, tu? gemu ea cu ochii ţintiţi la el. Vino şi mă ridică.
Când Lică se plecă asupra ei, ea ţipă dezmierdată, îi muşcă mâna şi îşi înfipse ghearele în obrajii lui, apoi căzu moartă lângă soţul ei.
Lică se ridică iute şi începu să-şi şteargă sângele de pe obrajii zgâriaţi, să-l şteargă fără de astâmpăr, ca şi când mâna ei ar fi otrăvită, apoi îşi luă şerparul de la piciorul patului şi îl încinse.
— Voi căutaţi că trebuie să găsiţi bani mulţi în casă, le zise după aceste, şi când socotiţi că eu mă apropii de Fundureni daţi foc pentru ca să pot privi cârciuma arzând, de la Fundureni, dimpreună cu sătenii. Tu, Răuţ, vii pe cealaltă cale la Ineu, iar tu, Păune, te întorci la Şicula.
Toate aceste el le zise iute, ca şi când i-ar fi fost groază să mai stea sub acest acoperământ şi ştergându-şi mereu cu mâneca la faţă, iar după ce îşi dete astfel poruncile, se depărtă spre şirul de răchite, undeşi lăsase calul.
Murgul făcuse prin ploaie calea până la Fundureni şi iar o dată înapoi; era obosit şi se culcase.
Asta era un semn rău pentru Lică, fiindcă el încă în noaptea asta trebuia să mai facă tot pe acest cal obosit drumul până la Ineu, cu înconjur şi pe drumuri rele, pe la Fundureni.
Iară zgârietura din faţă îl ustura şi-l făcea mereu să se întrebe: “Ce vor zice oamenii dacă mă vor vedea zgâriat la faţă şi muşcat la mână?”
Murgul nu voia să se ridice, apoi nu voia să plece, ci stătea zgribulit în loc, apoi nu voia să o ia la treapăt, iar deodată el îşi adună toate puterile, o rupse la fugă încordată şi o ţinu aşa cale de câteva împuşcături, apoi căzu frânt la pământ, încât îşi aruncă stăpânul cât colo între cioate.
“Acu m-a ajuns mânia lui Dumnezeu! grăi Lică după ce se ridică anevoie de la pământ. Ce să fac eu acum!? Calul meu!? Mâine îmi găsesc oamenii calul aici, şi eu cu faţa zgâriată, şi cârciuma arde.”
Încă pe când plecase de la Moara cu noroc, îl apucaseră fierbinţelile; acum începu să-l treacă sudorile şi tremura încât abia mai stătea pe picioare.
El se gândi să-şi ia calul şi să-l târască până la râuleţul umflat, că doară o să-l ducă valurile departe la vale: dar nu avea destulă putere. Luă dar şaua de pe el, îi luă frâul din cap şi plecă spre râuleţ, ca să o ia pe jos până la Ineu. Râuleţul era însă umflat. “Nu-mi pasă!” îşi zise el hotărât şi, aruncând şaua şi frâul în valuri, intră în apă. Dar abia făcu un pas, doi înainte, şi valurile repezi îl apucară şi îl făcură să se retragă înspăimântat spre mal. El căută un alt loc de trecătoare mai la deal, apoi un al treilea, apoi un al patrulea, şi aşa umbla mereu pe mal, privind neîncetat împrejurul său spre focul de la Moara cu noroc şi ştergându-şi din când în când sângele de pe obraji.
Deodată el se opri înveselit în loc. Ghiţă plecase călare la Ineu, şi calul lui trebuia să fie la Moara cu noroc, un cal odihnit şi luat din grajd, cu care, pe lângă tot înconjurul, putea sosi la vreme în Ineu.
El se întoarse iar la vale, deşi era secat de puteri şi parcă nu se mai simţea destul de tare a-şi târî trupul până la cârciuma cuprinsă de flăcări.
În vremea aceasta Răuţ se depărtase spre Ineu, Pârvu o luase spre Şicula, iară Pintea, văzând focul la Moara cu noroc, îi lăsă pe săteni să creadă că a trăsnit din cer, şi aducându-şi aminte de vorbele lui Ghiţă, se întoarse drept pe zarea de lumină ca să sosească, dacă mai era cu putinţă, la vreme.
Când ajunse la murgul lui Lică, calul îi sări speriat în lături.
— Un cal?! Murgul lui Lică! strigă el sărind din scări. Sfinte Doamne, încotro s-a dus? Îmi scapă, iar îmi scapă! La deal n-a putut să meargă, fiindcă l-aş fi văzut.
El aşteptă un fulger, ca să poată privi împrejur. Fulgerul nu-i fu trimis din cer, dar Lică se văzu trecând prin zarea focului pe care îl pusese la Moara cu noroc, pentru ca să arunce vina păcatului său asupra lui Dumnezeu, făcând lumea să creadă că a trăsnit.
— Stăi! strigă Pintea tare, încât răsună toată valea. “Uf! Săracul de mine! îşi zise apoi! L-am scăpat! Acu fuge.”
Aşa-i! dar astă dată Lică nu mai putea să fugă şi, dacă fugea, tot prins era, prins de mâna lui Pintea, prins cu toate dovezile.
El se îndreptă încât părea îndoit aşa de nalt ca mai nainte, privi împrejurul său, îşi ţinti ochii la un stejar uscat ce stătea la depărtare de vreo cincizeci de paşi, scrâşni din dinţi, apoi îşi încordă toate puterile şi se repezi înainte.
Pintea îl găsi cu capul sfărâmat la tulpina stejarului şi rămase neclintit şi cuprins de fior în loc.
“A scăpat! zise el într-un târziu. Dar asta nu are s-o afle nimeni în lume.”
Grăind aceste, el îl apucă pe mort de un picior şi îl trase după sine până la un râuleţ, apoi împinse trupul cu piciorul în valuri.
