Ion Creangă: Povestea Porcului

Publicat deMadalina Marcu

Cică era odată o babă şi un moşneag: moşneagul de-o sută de ani, şi baba de nouăzeci; şi amundoi bătrînii aceştia erau albi ca iarna şi posomorîţi ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Şi, Doamne! tare mai erau doriţi să aibă măcar unul, căci, cît era ziulica şi noaptea de mare, şedeau singurei ca cucul şi le ţiuia urechile, de urît ce le era. Şi apoi, pe lîngă toate aceste, nici vreo scofală mare nu era de dînşii: un bordeiu ca vai de el, nişte ţoale rupte, aşternute, pe lăiţi, şi atîta era tot. Ba, de la o vreme încoace, urîtul îi mînca şi mai tare, căci ţipenie de om nu li deschidea uşa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii!

În una din zile, baba oftă din greu şi zise moşneagului:

– Doamne, moşnege, Doamne! De cînd sîntem noi, încă nu ne-a zis nime tată şi mamă! Oare nu-i păcat de Dumnezeu că mai trăim noi pe lumea asta? Căci la casa fără de copii nu cred că mai este vrun Doamne-ajută!

– Apoi, dă, măi babă, ce putem noi face înaintea lui Dumnezeu?

– Aşa este, moşnege, văd bine; dar, pănă la una, la alta, ştii ce-am gîndit eu astă-noapte?

– Ştiu, măi babă, dacă mi-i spune.

– Ia mîne dimineaţă, cum s-a amiji de ziuă, să te scoli şi să apuci încotro-i vedč cu ochii; şi ce ţi-a ieşi înainte întăi şi-ntăi, dar a fi om, da’ şerpe, da’, în sfîrşit, orice altă jivină a fi, pune-o în traistă şi o adă acasă; vom creşte-o şi noi cum vom putč, şi acela să fie copilul nostru.

Moşneagul, sătul şi el de-atîta singurătate şi dorit să aibă copii, se scoală a doua zi des-dimineaţă, îşi ič transta în băţ şi face cum i-a zis baba… Porneşte el şi se duce tot înainte pe nişte ponoare, pănă ce dă peste un bulhac. Şi numai iaca că vede în bulhac o scroafă cu doisprezece purcei, care şedeau tologiţi în glod şi se păleau la soare. Scroafa, cum vede pe moşneag că vine asupra ei, îndată începe a grohăi, o rupe la fugă, şi purceii după dînsa. Numai unul, care era mai ogîrjit, mai răpănos şi mai răpciugos, neputînd ieşi din glod, rămase pe loc.

Moşneagul degrabă îl prinde, îl bagă în traistă, aşa plin de glod şi de alte podoabe cum era, şi porneşte cu dînsul spre casă.

– Slavă ţie, Doamne! zise moşneagul, că pot să duc şi babei mele o mîngîiere! Mai ştiu eu? Poate ori Dumnezeu, ori dracul i-a dat în gînd ieri noapte de una ca asta.

Şi cum ajunge-acasă, zice:

– Iacă, măi, băbuşcă, ce odor ţi-am adus eu! Numai să-ţi trăiască! Un băiet ochios, sprincenat şi frumuşel de nu se mai poate. Îţi samănă ţie, ruptă bucăţică!… Acum pune de lăutoare şi grijeşte-l cum ştii tu că se grijesc băieţii; că, după cum vezi, îi cam colbăit, mititelul!

– Moşnege, moşnege! zise baba, nu rîde, că şi acesta-i făptura lui Dumnezeu, ca şi noi… Ba poate… şi mai nevinovat, sărmanul!

Apoi, sprintenă ca o copilă, face degrabă leşie, pregăteşte de scăldătoare şi, fiindcă ştia bine treaba moşitului, lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumuşel cu untură din opaiţ pe la toate încheieturile, îl strînge de nas şi-l sumuţă, ca să nu se dioache odorul. Apoi îl peaptănă şi-l grijeşte aşa de bine, că peste cîteva zile îl scoate din boală; şi cu tărîţe, cu cojiţe, purcelul începe a se înfiripa şi a creşte văzînd cu ochii, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la el. Iară baba nu ştia ce să mai facă de bucurie că are un băiet aşa de chipeş, de hazliu, de gras şi învălit ca un pepene. Să-i fi zis toată lumea că-i urît şi obraznic, ea ţinea una şi bună, că băiet ca băietul ei, nu mai este altul! Numai de-un lucru era baba cu inima jignită: că nu putea să le zică tată şi mamă.

Într-una din zile, moşneagul voieşte a merge la tîrg să mai cumpere cîte ceva.

– Moşnege, zise baba, nu uita să aduci şi nişte roşcove pentru ist băiet, că tare-a fi dorit, mititelul!

– Bine, măi babă. Dar în gîndul său: “Da’ mînca-l-ar brînca să-l mănînce, surlă, că mult mă mai înăduşi cu dînsul. De-am avč pîne şi sare pentru noi, da’ nu să-l mai îndop şi pe dînsul cu bunătăţi… Cînd m-aş potrivi eu babei la toate cele, apoi aş lua cîmpii!”

În sfîrşit, moşneagul se duce la tîrg, tîrguieşte el ce are de tîrguit, şi, cînd vine acasă, baba îl întreabă, ca totdeauna:

– Ei, moşnege, ce mai ştii de pe la tîrg?

– Ce să ştiu, măi babă? Ia, nu prea bune veşti: împăratul vrea să-şi mărite fata.

– Şi asta-i veste rea, moşnege?

– D-apoi îngăduieşte puţin, măi babă, că nu-i numa atîta că, de ce-am auzit eu, mi s-a suit părul în vîrful capului. Şi cînd ţi-oiu spune pănă la sfîrşit, cred că ţi s-a încrîncena şi ţie carnea pe tine.

– Da’ de ce, moşnege? Vai de mine!

– D-apoi, iaca de ce, măi babă, ascultă: Împăratul a dat de ştire, prin crainicii săi, în toată lumea că oricine s-a afla să-i facă, de la casa aceluia şi pănă la curţile împărăteşti, un pod de aur pardosit cu petre scumpe şi fel de fel de copaci, pe de-o parte şi pe de alta, şi în copaci să cînte tot felul de păseri, care nu semai află pe lumea asta, aceluia îi dă fata; ba cică-i mai dă şi jumătate din împărăţia lui. Iară cine s-a bizui să vie ca s-o ceară de nevastă şi n-a izbuti să facă podul, aşa cum ţi-am spus, aceluia pe loc îi taie capul. Şi cică pănă acum o mulţime de feciori de crai şi de împăraţi, cine mai ştie de pe unde, au venit, şi nici unul din ei n-a făcut vreo ispravă; şi împăratul, după cum s-a hotărît, pe toţi i-a tăiat, fără cruţare, de li plînge lumea de milă. Apoi, măi babă, ce zici? bune veşti sunt aceste? Ba şi împăratul cică s-a bolnăvit de supărare!

– Of! moşnege, of! boala împăraţilor e ca sănătatea noastră! Numai despre feţii de împărat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine, că mare jale şi alean or fi mai ducînd mamele lor pentru dînşii! Mai bine că al nostru nu poate vorbi şi nu-l duce capul, ca pe alţii… la atîtea iznoave.

– Bune-s şi acestea, măi babă; da’ bună ar fi şi aceea cînd ar avč cineva un fecior care să facă podul şi să ieie pe fata împăratului, că ştiu c-ar încăleca pe nevoie şi, Doamne! mare slavă ar mai dobîndi în lume!

Cînd vorbeau bătrînii, purcelul şedea în culcuş, într-un cotlon sub vatră, cu rîtul în sus, şi uitîndu-se ţintă în ochii lor, asculta ce spun ei şi numai pufnea din cînd în cînd. Şi cum se sfătuiau bătrînii, ei înde ei, despre aceastea, numai iaca se aude sub vatră: “Tată şi mamă! eu îl fac.” Baba atunci a ameţit de bucurie, moşneagul însă, gîndind că-i Ucigă-l crucea, s-a spăriet şi, uimit, se uita prin bordeiu în toate părţile, să vadă de unde a ieşit acel glas; dar, nevăzînd pe nime, şi-a mai venit în sine. Însă godacul iar a strigat:

– Tată, nu te înfricoşa, că eu sunt! Ci trezeşte pe mama şi du-te la împăratul de-i spune că eu îi fac podul.

Moşneagul atunci zice îngăimat:

– D-apoi ai să-l poţi face, dragul tatei?

– Despre asta n-aibi grijă, tată, că eşti cu mine. Numai du-te şi vesteşte împăratul ce-am spus eu!

Baba, atunci, venindu-şi în sine, sărută băietul şi-i zise:

– Dragul mamei, drag! Nu-ţi pune viaţa în primejdie, şi pe noi să ne laşi, tocmai acum, străini, cu inima arsă şi fără nici un sprijin!

– Nu te îngriji, mămucă, de feliu; că trăind şi nemurind ai să vezi cine sunt eu.

Atunci moşneagul, nemaiavînd ce zice, îşi peaptănă barba frumos, ič toiagul bătrîneţelor în mînă, apoi iese din casă şi porneşte spre împărăţie, şi cum ajunge în tîrg, se duce cu peptul deschis drept la palatul împăratului. Un străjer, cum vede pe moşneag că stă pe-acolo, îl întreabă:

– Da’ ce vrei, moşule?

– Ia, am treabă cu împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul.

Străjerul, ştiind porunca, nu mai lungeşte vorba, ci ič moşneagul şi-l duce înaintea împăratului. Împăratul, văzînd pe moşneag, îl întreabă:

– Ce voieşti de la mine, moşule?

– Să trăiţi mulţi ani cu bine, luminate şi preaputernice împărate! Fecioru-meu, auzind că aveţi fată de măritat, m-a trimis, din partea lui, ca să aduc la cunoştinţa măriei-voastre că el, cică, poate să vă facă podul.

– Dacă poate să-l facă, facă-l, moşnege; şi atunci fata şi jumătate din împărăţia mea ale lui să fie. Iară de nu, atunci… poate-i fi auzit ce-au păţit alţii, mai de viţă decît dînsul !? Dacă te prinzi aşa, apoi mergi de-ţi adă feciorul încoace. Iară de nu, caută-ţi de drum şi nu umbla cu gărgăunii în cap.

Moşneagul, auzind aceste chiar din gura împăratului, se pleacă pănă la pămînt; apoi iese şi porneşte spre casă, ca să-şi aducă feciorul. Şi, cum ajunge acasă, spune fecioru-său ce a zis împăratul. Purcelul atunci, plin de bucurie, începe a zburda prin bordeiu, dă un ropot pe sub laiţi, mai răstoarnă cîteva oale cu rîtul şi zice:

– Haidem, tătucă, să mă vadă împăratul!

Baba, atunci, începe a boci şi a zice:

– Să vede că eu nu mai am parte în lumea asta de nimica! Pănă acum m-am chinuit de l-am crescut şi l-am scos din toată nevoia, şi acum… parcă văd c-am să rămân fără de dînsul! Şi, tot bocind ea, o apucă leşin de supărare.

Iar moşneagul, de cuvînt; pune cuşma pe cap, o îndeasă pe urechi, îşi ič toiagul în mînă, iese din casă şi zice:

– Hai cu tata, băiete, s-aducem noră mîne-ta.

Purcelul, atunci, de bucurie, mai dă un ropot pe sub lăiţi, apoi se ič după moşneag şi, cît colč, mergea în urma lui, grohăind şi muşluind pe jos, cum e treaba porcului. Abič ajung ei la porţile palatului împărătesc, şi străjerii, cum îl văd, încep a se uita unul la altul şi a bufni de rîs.

– Da’ ce-i acesta, moşule? zise unul din ei.

– D-apoi acesta mi-e feciorul, care se prinde c-a face podul împăratului.

– Doamne, moşule, Doamne! multă minte îţi mai trebuie! zise un străjer bătrîn; se vede că ţi-ai urît zilele!

– Apoi dă, ce-i scris omului în frunte-i pus, şi tot de-o moarte are să moară cineva.

– D-ta, moşule, cum vedem noi, cauţi pricina ziua-miaza-mare, cu lumînare, ziseră străjerii.

– D-apoi asta nu vă priveşte de d-voastră; ia, mai bine păziţi-vă gura şi daţi de ştire împăratului c-am venit noi, răspunse moşneagul.

Străjerii, atunci, se uită lung unul la altul şi strîng şi ei din umere, apoi unul din ei vesteşte împăratului despre venirea noilor peţitori, moşneagul cu purcelul său! Atunci împăratul îi chemă înaintea sa. Moşneagul, cum intră, se pleacă pănă la pămînt şi stă la uşă, smerit. Iară purcelul calcă înainte pe covoare, grohăind, şi începe a muşlui prin casă.

Atunci împăratul, văzînd aşa mare obrăznicie, pe de-o parte i-a venit a rîde, iară pe de alta se tulbură grozav şi zise:

– Da’ bine, moşule, cînd ai venit în cela rînd, parcă erai în toată mintea; dar acum unde te visezi, de umbli cu porci după tine? Şi cine te-a pus la cale să mă iei tocmai pe mine în bătaie de joc?

– Ferească Dumnezeu! înălţate împărate, să cuget eu, om bătrîn, la una ca asta! D-apoi, să avem iertare luminarea-voastră, că acesta mi-i flăcăul, despre care v-am spus mai dăunăzi că m-a trămis la măria-voastră, dacă vă mai aduceţi aminte.

– Şi el are să-mi facă podul?

– D-apoi aşa nădăjduim în Dumnezeu, că chiar el, măria-ta!

– Hai! ie-ţi porcul de-aici şi ieşi afară! Şi dacă pănă mîne dimineaţă n-a fi podul gata, moşnege, are să-ţi steie capul unde-ţi stau talpele. Înţelesu-m-ai?

– Milostiv este Cel-de-sus, măria-voastră! Iară dacă s-a întâmpla, – să nu bănuiţi, puternice împărate! – după dorinţa luminării-voastre, apoi atunci să ne trimiteţi copila acasă.

Şi zicînd aceste, se pleacă după obiceiu, îşi ič purcelul, iese şi porneşte spre casă, urmat de cîţiva ostaşi, în paza cărora l-a dat împăratul pănă a doua zi, ca să vadă ce poate fi una ca asta. Căci multă vorbă, mult rîs şi mare nedumerire se mai făcuse la palat şi în toate părţile despre o astfel de batjocură nemaipomenită.

Şi, cătră sară, ajungînd moşneagul şi cu purcelul acasă, pe babă o şi apucă un tremur, de spaimă, şi începe a se văicăra şi a zice:

– Vai de mine, moşnege! da’ ce foc mi-ai adus la casă? Mie ostaşi îmi trebuiesc?

– Încă mai ai gură să întrebi?! acestea-s faptele tale; m-am luat după capul tău cel sec şi m-am dus pe coclauri să-ţi aduc copii de suflet. Şi acum, iaca în ce chichion am întrat! Că n-am adus eu ostaşii, ci ei m-au adus pe mine. Şi capului meu se vede că pănă mîne dimineaţă i-a fost scris să mai steie unde stă!

Purcelul însă umbla muşluind prin casă după mîncare şi nici grijă n-avea despre încurcala ce făcuse. Moşnegii s-au ciondănit cît s-au mai ciondănit şi, cît erau ei de îngrijiţi, despre ziuă au adormit. Iară purcelul atunci s-a suit binişor pe laiţă, a spart o fereastră de bărdăhan şi, suflînd o dată din nări, s-au făcut ca două suluri de foc, de la bordeiul moşneagului, care acum nu mai era bordeiu, şi pănă la palatul împăratului. Şi podul, cu toate cel poruncite, era acum gata. Iară bordeiul moşneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitor decît al împăratului! Şi, deodată, baba şi moşneagul se trezesc îmbrăcaţi în porfiră împărătească, şi toate bunătăţile de pe lume erau acum în palaturile lor. Iară purcelul zburda şi se tologea numai pe covoare, în toate părţile.

Tot în acea vreme, şi la împărăţie straşnică zvoană s-a făcut, şi însuşi împăratul cu sfetnicii săi, văzînd această mare minune, grozav s-au spăriet, şi temîndu-se împăratul să nu i se întîmple ceva de rău, a făcut sfat şi a găsit cu cale să deie fata după feciorul moşneagului şi de îndată a şi trimis-o. Căci şi împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, şi nici macar aceea nu era bună: frica!

Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. Iar cînd a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strîngînd ea din umere, a zis în inima sa:

“Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămîie”. Şi s-a apucat de gospodărie.

Purcelul toată ziua muşluia prin casă, după obiceiul său, iar noaptea, la culcare, lepăda pelea cea de porc şi rămînea un fecior de împărat foarte frumos! Şi n-a trecut mult, şi nevasta lui s-a deprins cu dînsul, de nu-i mai era acum aşa de urît ca dintăi.

La vro săptămînă, două, tînăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-şi mai vadă părinţii; iară pe barbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mîna să iasă cu dînsul. Părinţii cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, şi, întrebînd-o despre gospodărie şi bărbat, ea a spus tot ce ştia. Atunci împăratul a început s-o sfătuiască, zicînd:

– Draga tatei! Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns, ca să nu păţeşti cumva vreo nenorocire! Căci, după cum văd eu, omul acesta, sau ce-a fi el, are mare putere. Şi trebuie să fie ceva neînţeles de mintea noastră, de vreme ce au făcut lucruri peste puterea omenească!

După aceasta au ieşit amundouă împărătesele în grădină ca să se primble. Şi aici, mama sfătui pe fată cu totul de alt fel:

– Draga mamei, ce fel de viaţă ai să mai duci tu dacă nu poţi ieşi în lume cu bărbatul tău? Eu te sfătuiesc aşa: să potriveşti totdeauna să fie foc zdravăn în sobă şi cînd a adormi bărbatu-tău, să ieie pelea cea de porc şi s-o dai în foc, ca să ardă, şi atunci ai să te mîntui de dînsa!

– Că bine zici, mamă! iaca, mie nu mi-a venit în cap una ca asta.

Şi cum s-a întors împărăteasa cea tînără sara acasă, a poruncit să-i facă un foc bun în sobă. Şi, cînd dormea bărbatu-său mai bine, ea a luat pelea cea de porc, de unde o punea el, şi a dat-o pe foc! Atuncii perii de pe dînsa au început a pîrîi şi pielea a sfîrîi, prefăcîndu-se în cioric ars şi apoi în scrum; şi s-a făcut în casă o duhoare aşa de grozavă încît bărbatul pe loc s-a trezit înspăimîntat, a sărit drept în picioare şi s-a uitat cu jale în sobă. Şi, cînd a văzut această mare nenorocire, a lăcrimat, zicînd:

– Alei! femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învăţat cineva, rău ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut!

Atunci ea deodată s-a văzut încinsă peste mijloc cu un cerc zdravăn de fer. Iară bărbatu-său i-a zis:

– Cînd voiu pune eu mîna mea cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta, şi numai atunci să se nască pruncul din tine, pentru că ai ascultat de sfaturile altora, de ai nenorocit şi căzăturile ieste de bătrîni, m-ai nenorocit şi pe mine şi pe tine deodată! Şi dacă vei avea cîndva nevoie de mine, atunci să ştii că mă cheamă Făt-Frumos şi să mă cauţi la Mănăstirea-de-Tămîie.

Cum a sfîrşit de zis aceste, deodată s-a stîrnit un vînt năprasnic, şi venind un vîrtej înfricoşat, a ridicat pe ginerele împăratului în sus şi s-a făcut nevăzut. Atunci podul cel minunat îndată s-a stricat şi s-a mistuit, de nu se ştie ce s-a făcut. Iară palatul în care şedeau moşnegii şi cu nora, cu toate bogăţiile şi podoabele din el, s-a schimbat iarăşi în sărăcăciosul bordeiu al moşneagului, de mai nainte. Atunci bătrînii, văzînd astă mare nenorocire şi pe nora lor în aşa hal, au început a o mustra, cu lacrimile în ochi, şi a-i zice cu asprime să se ducă unde ştie, că ei n-au cu ce s-o ţie.

Ea, văzîndu-se acum aşa de nenorocită şi horopsită, ce să facă şi încotro s-apuce? Să se ducă la părinţi? Se temea de asprimea tată-său şi de şugubaţa defăimare a oamenilor; să rămîie pe loc? Nu avea cele trebuitoare şi-i era lehamite de mustrările socrilor. În sfîrşit, s-a hotărît a se duce în toată lumea, să-şi caute bărbatul. Şi hotărîndu-se astfel, a zis Doamne-ajută! şi a pornit încotro a văzut cu ochii. Şi a mers ea, a mers tot înainte, prin pustiuri, un an de zile, pănă ce a ajuns într-un loc sălbatic şi cu totul necunoscut. Şi aici, văzînd o căsuţă tupilată şi acoperită cu muşchiu, care mărturisea despre vechimea ei, a bătut la poartă. Atunci se aude dinlăuntru un glas de femeie bătrînă, zicînd:

– Cine-i acolo?

– Eu sunt, un drumeţ rătăcit.

– De eşti om bun, aproape de chilioara mea; iară de eşti om rău, departe de pe locurile aceste, că am o căţea cu dinţi de oţel, şi, de i-oiu da drumul, te face mii şi fărîme!

– Om bun, măicuţă!

Atunci i se deschide poarta şi drumeaţa întră înlăuntru.

– Da’ ce vînt te-a adus şi cum ai putut răzbate prin aceste locuri, femeie, hăi? Că pasere măiastră nu vine pe aici, necum om pămîntean.

Atunci drumeaţa a oftat din greu şi a zis:

– Ia, păcatele mele m-au adus, măicuţă. Caut Mănăstirea-de-Tămîie şi nu ştiu în care parte a lumei se află!

– Se vede că tot mai ai oleacă de noroc de ai nimerit tocmai la mine. Eu sînt sfînta Mercuri, de-i fi auzit de numele meu.

– De nume am auzit, măicuţă, dar că te afli în lumea asta, nici prin cap nu mi-a trecut vreodată.

– Vezi? Tot de noroc să se plîngă omul!

Apoi sfînta Mercuri a strigat o dată cu glas puternic, şi pe loc s-au adunat toate jivinile din împărăţia ei; şi, întrebîndu-le despre Mănăstirea-de-Tămîie, au răspuns toate deodată că nici n-au auzit măcar pomenindu-se de numele ei. Sfînta Mercuri, auzind aceste, s-a arătat cu mare părere de rău, dar, neavînd nici o putere, a dat drumeţei un corn de prescură şi un păhăruţ de vin, ca să-i fie pentru hrană la drum; şi i-a mai dat încă o furcă de aur, care torcea singură, şi i-a zis cu binişorul: “Păstreaz-o, că ţi-a prinde bine la nevoie”. Apoi a îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la sfînta Vineri.

Şi drumeaţa, pornind, a mers iar un an de zile prin locuri sălbatice şi necunoscute, pănă ce cu mare greu ajunse la sfînta Vineri. Şi aici i s-a întîmplat ca şi la sfînta Mercuri; numai că sfînta Vineri i-a mai dat şi ea un corn cu prescură, un păhăruţ de vin şi o vîrtelniţă de aur care depăna singură; şi a îndreptat-o şi ea cu multă bunătate şi blîndeţă la sără-sa cea mai mare, la sfînta Duminică. Şi de aici drumeaţa, pornind chiar în acea zi, a mers iarăşi un an de zile prin nişte pustietăţi şi mai grozave decît cele de pănă aici. Şi fiind însărcinată pe al treile an, cu mare greutate a putut să ajungă şi pănă la sfînta Duminică. Şi sfînta Duminică a primit-o cu aceeaşi rînduială şi tot aşa de bine ca şi surorile sale. Şi, făcîndu-i-se milă de această nenorocită şi struncinată fiinţă, a strigat şi sfînta Duminică o dată, cît a putut, şi îndată s-au adunat toate vietăţile: cele din ape, cele de pe uscat şi cele zburătoare. Şi atunci ea le-a întrebat cu tot dinadinsul dacă ştie vreuna din ele în care parte a lumei se află Mănăstirea-de-Tămâie. Şi toate au răspuns, ca dintr-o singură gură, că nu li s-au întîmplat să audă măcar vorbindu-se vreodată despre aceasta. Atunci sfînta Duminică a oftat din adîncul inimei, s-a uitat galiş la nenorocita drumeaţă şi i-a zis:

– Se vede că vrun blăstăm a lui Dumnezeu, sau altăceva, aşa trebuie să fie, de nu ai parte de ceea ce cauţi, fiica mea! Că aici este capătul unei lumi necunoscute încă şi de mine, şi oricît ai voi tu şi oricare altul să mai meargă înainte de aici, este cu neputinţă.

Şi atunci, numai iaca un ciocîrlan şchiop se vede viind, cît ce putea: şi, şovîlc, şovîlc, şovîlc! Se înfăţişează înaintea sfintei Duminici. Atunci ea îl întreabă şi pe acesta:

– Tu, ciocîrlane, nu cumva ştii unde se află Mănăstirea-de-Tămîie?

– Da’ cum să nu ştiu, stăpînă? Că doar pe-acolo m-a purtat dorul, de mi-am frînt piciorul.

– Dacă-i aşa, apoi acum îndată ič pe această femeie, du-o numaidecît acolo, cum îi şti tu, şi povăţuieşte-o cum a fi mai bine.

Atunci ciocîrlanul, oftînd, a răspuns cu smerenie:

– Mă supun cu toată inima la slujba măriei-voastre, stăpînă, deşi este foarte cu anevoie de mers pănă acolo.

Apoi sfînta Duminică a dat şi ea drumeţei un corn de prescură şi un păhăruţ de vin, ca să-i fie pentru hrană pănă la Mănăstirea-de-Tămîie; şi i-a mai dat o tipsie mare de aur şi o cloşcă tot de aur, bătută cu petre scumpe, şi cu puii tot de aur, ca să-i prindă bine la nevoie; şi apoi a dat-o pe sama ciocîrlanului, care îndată a şi pornit şovîlcăind. Şi cînd ciocîrlanul pe jos, cînd drumeaţa pe sus, cînd ea pe jos, cînd el pe sus. Şi cînd biata drumeaţă nu mai putea nici pe sus, nici pe jos, atunci îndată ciocîrlanul o pua pe aripioarele sale şi o ducea. Şi tot aşa mergînd ei încă un an de zile, cu mare greutate şi cu zdruncen, au trecut peste nenumărate ţări şi mări, şi prin codri şi pustietăţi aşa de îngrozitoare, în care fojgăiau bălauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fărmăcători, vidre cîte cu douăzeci şi patru de capete şi altă mulţime nenumărată de gîngănii şi jigănii înspăimîntătoare, care stăteau cu gurile căscate, numai şi numai să-i înghită; despre a căror lăcomie, viclenie şi răutate nu-i cu putinţă să povestească limba omenească.

Şi, în sfîrşit, după atîta amar de trudă şi primejdii, cu mare ce au izbutit să ajungă la gura unei peşteri. Aici călătoarea s-a suit iarăşi pe aripile ciocîrlanului, din care abia mai putea fîlfîi, şi el şi-a dat drumul cu dînsa pe o altă lume, unde era un raiu, şi nu altăceva!

– Iaca Mănăstirea-de-Tămîie! zise ciocîrlanul. Aici se află Făt-Frumos, pe care îl cauţi tu de-atît amar de vreme. Nu cumva ţi-i cunoscut ceva pe aici?

Atunci ea, deşi îi fugeau ochii de atîtea străluciri, se uită mai cu băgare de samă şi îndată cunoaşte podul cel minunat din ceea lume şi palatul în care trăise ea cu Făt-Frumos aşa de puţin, şi îndată i se umplură ochii de lacrimi de bucurie.

– Mai stăi! şi nu te bucura aşa degrabă, că încă eşti nemernică pe aceste locuri şi tot n-ai scăpat de primejdii, zise ciocîrlanul.

Îi arătă apoi o fîntînă, unde trebuia să se ducă trei zile de-a rîndul; îi spune cu cine are să se întîlnească şi ce să vorbească; o povăţuieşte ce să facă, rînd pe rînd, cu furca, cu vîrtelniţa, cu tipsia şi cu cloşca cu puii de aur, dăruite ei de cele trei surori: sfînta Mercuri, sfînta Vineri şi sfînta Duminică.

Apoi, luîndu-şi ziua bună de la călătoarea încredinţată lui, iute se întoarnă înapoi, zburînd neîncetat de frică să nu-i mai rupă cineva şi celalalt picior. Iară nemernica drumeaţă, lăcrimînd, îl petrecea cu ochii în zbor, mergînd spre fîntîna ce-i arătase el.

Şi cum ajunge la fîntînă, scoate mai întăi furca, de unde o avea strînsă, şi apoi se pune jos să se odihnească.. Nu trece mult, şi, viind o slujnică să ieie apă, cum vede o femeie necunoscută şi furca cea minunată torcînd singură fire de aur, de mii de ori mai subţiri decît părul din cap, fuga la stăpînă-sa şi-i dă de veste!

Stăpîna acestei slujnice era viespea care înălbise pe dracul, îngrijitoarea de la palatul lui Făt-Frumos, o vrăjitoare straşnică, care închega apa şi care ştia toate drăcăriile de pe lume. Dar numai un lucru nu ştia hîrca: gîndul omului. Talpa-iadului, cum aude despre această minunăţie, trimite slujnica degrabă, să-i cheme femeia cea străină la palat, şi, cum vine, o întreabă:

– Am auzit că ai o furcă de aur care toarce singură. Nu ţi-e de vînzare, şi cît mi-i cere pe dînsa, femeie, hăi?

– Ia, să mă laşi să stau într-o noapte în odaia unde doarme împăratul.

– De ce nu? Dă furca încoace şi rămîi aici pănă la noapte, cînd s-a înturna împăratul de la vînătoare.

Atunci drumeaţa dă furca şi rămîne. Ştirba-baba-cloanţa, ştiind că împăratul are obiceiu a bea în toată sara o cupă de lapte dulce, i-a pregătit acum una ca să doarmă dus pănă a doua zi dimineaţă. Şi cum a venit împăratul de la vînătoare şi s-a pus în aşternut, hîrca i-a şi trimis laptele; şi cum l-a băut împăratul, pe loc a adormit ca mort. Atunci Talpa-iadului a chemat pe necunoscuta drumeaţă în odaia împăratului, după cum avusese tocmală, şi a lăsat-o acolo, zicîndu-i încetişor:

– Şezi aici pănă despre ziuă, că am să vin atunci tot eu să te iau.

Hîrca, nu doar că şoptea şi umbla cătinel ca să n-o audă împăratul, ci avea grijă să n-o audă, din odaia de alăturea, un credincios al împăratului, care în toate zilele umbla cu dînsul la vînat.

Şi cum s-a depărtat băboiul de acolo, nenorocita drumeaţă a îngenuncheat lîngă patul soţului ei şi a început a plînge cu amar şi a zice:

– Făt-Frumos! Făt-Frumos! Întinde mîna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, ca să plesnească cercul ist afurisit şi să se nască pruncul tău!

Şi, sărmana, s-a chinuit aşa pănă despre ziuă, dar în zadar, căci împăratul parcă era dus pe ceea lume! Despre ziuă, Tălpoiul a venit posomorîtă, a scos pe necunoscuta de acolo şi i-a zis cu ciudă să iasă din ogradă şi să meargă unde ştie. Şi nenorocita, ieşind cu nepus în masă şi necăjită ca vai de ea, s-a dus iarăşi la fîntînă şi a scos acum vîrtelniţa. Şi viind iarăşi slujnica la apă şi văzînd şi această mare minune, fuga la stăpînă-sa şi-i spune că femeia ceea de ieri are acum o vîrtelniţă de aur, care deapănă singură şi care-i mult mai minunată decît furca ce i-a dat. Atunci pohoaţa de babă o cheamă iarăşi la dînsa prin slujnica, pune mîna şi pe vîrtelniţă, tot cu acelaşi vicleşug, şi a doua zi des-dimineaţă o scoate iarăşi din odaia împăratului şi din ogradă.

Însă în această noapte, credinciosul împăratului, simţind ce s-a petrecut şi făcîndu-i-se milă de nenorocita străină, ş-a pus în gînd să descopere vicleşugul babei. Şi cum s-a sculat împăratul şi s-a pornit la vînătoare, credinciosul i-a spus cu de-amănuntul ce se petrecuse în odaia lui în cele două nopţi din urmă. Şi împăratul, cum a auzit aceste, pe loc a tresărit, de parcă i-a dat inima dintr-însul. Apoi a plecat ochii în jos şi a început a lăcrima. Şi pe cînd din ochii lui Făt-Frumos se scurgeau şiroaie de lacrimi, la fîntîna ştiută, urgisita şi zbuciumata lui soţie scosese acum pe tipsie şi cloşca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde! Şi cum sta ea în preajma fîntînei, numai ce iaca pe slujnica ştiută iarăşi o aduce Dumnezeu la fîntînă, şi cînd mai vede şi această mare minunăţie, nici mai aşteaptă să ieie apă, ci fuga la stăpînă-sa şi-i spune:

– Doamne, stăpînă, Doamne! Ce-am văzut eu! Femeia ceea are acum o tipsie de aur şi o cloşcă de aur, cu puii tot de aur, aşa de frumoşi, de-ţi fug ochii pe dînşii!

Baborniţa, cum aude aceasta, pe loc trimite s-o cheme, zicînd în gîndul său:

“După ce umblă ea nu se mănîncă”.

Şi cum vine străina, hoanghina pune mîna şi pe tablaua cea de aur şi pe cloşca de aur cu puii de aur, tot cu acelaşi vicleşug.

Dar împăratul, cînd a venit în astă-sară de la vînat şi cînd i s-a adus laptele, a zis în gîndul său:

“Acest lapte nu se mai bč, şi cum a zis, l-a şi aruncat pe furiş, undeva, şi pe loc s-a făcut că doarme dus.

După ce hîrca s-a încredinţat că împăratul doarme, bizuindu-se ea şi acum în puterea băuturei sale, a adus iarăşi pe străînă în odaia lui, tot cu aceeaşi rînduială ca şi în nopţile trecute; şi, lăsînd-o acolo, s-a depărtat! Atunci zbuciumata drumeaţă, căzînd iarăşi în genunchi lîngă patul soţului ei, se îneca în lacrimi, spuind iarăşi cuvintele aceste:

– Făt-Frumos! Făt-Frumos! Fie-ţi milă de două suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani cu osînda cea mai cumplită! Şi întinde mîna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, să plesnească cercul şi să se nască pruncul tău, că nu mai pot duce această nesuferită sarcină!

Şi cînd a sfîrşit de zis aceste, Făt-Frumos a întins mîna, ca prin somn, şi, cînd s-a atins de mijlocul ei, dang! a plesnit cercul, şi ea îndată a născut pruncul, fără a simţi cîtuş de puţin durerile facerii. După aceasta împărăteasa povesteşte soţului său cîte a pătimit ea de cînd s-a făcut el nevăzut.

Atunci, împăratul chiar în puterea nopţii, se scoală, ridică toată curtea în picioare şi, porunceşte să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa, dimpreună cu toate odoarele luate cu vicleşug de la împărăteasa lui. Apoi mai porunceşte să-i aducă o iapă sireapă şi un sac plin cu nuci, şi să lege şi sacul cu nucele şi pe hîrca de coada iepei, şi să-i deie drumul. Şi aşa s-a făcut. Şi cînd a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica şi din Talpa-iadului bucăţica, şi cînd a picat sacul, i-a picat şi hîrcei capul.

Hîrca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus că dăduse moşneagul, crescătorul lui Făt-Frumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpînu-său, Făt-Frumos, în purcelul ogîrjit, răpciugos şi răpănos, cu chip să-l poată face mai pe urmă ca să ieie vreo fată de-a ei, din cele unsprezece ce avea şi care fugiseră după dînsa din bulhac. Iarca dar pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o aşa de grozav. Iară pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul şi împărăteasa, şi pe lîngă dînşii l-au ţinut pănă la sfîrşitul vieţei lui.

Acum aduceţi-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă cînd s-a însurat. Dar acum a făcut şi nunta şi cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit şi nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Şi numai cît a gîndit Făt-Frumos, şi îndată au şi fost de faţă părinţii împărătesei lui şi crescătorii săi, baba şi moşneagul, îmbrăcaţi iarăşi în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Şi s-a adunat lumea de pe lume la această mare şi bogată nuntă, şi a ţinut veselia trei zile şi trei nopţi, şi mai ţine şi astăzi dacă nu cumva s-a sfîrşit.

SFÎRŞIT

Puteti copia si distribui liber lucrarile prezentate in aceasta sectiune.

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...

Antonio Machado: Poesías

HE ANDADO MUCHOS CAMINOS He andado muchos caminos,he abierto muchas veredas;he navegado en cien maresy atracado en cien riberas.En todas partes he vistocaravanas de tristeza,soberbios y melancólicosborrachos de sombra negra,y pedantones al pañoque miran, callan, y...

S-ar putea sa iti placa…

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...