Mircea Eliade | Salazar | DICTATURA LUI SIDONIO PAES

Dupã triumful de la Rotondã, maiorul de artilerie ºi matematicianul Sidonio Paes se trezeºte într-o situaþie destul de curioasã. Pusese la cale conjuraþia militarã, ca sã rãstoarne dictatura lui Afonso Costa ºi a „furnicii albe”, dictaturã care ridicase împotrivã-i toate grupãrile politice ºi o bunã parte din armatã. Dar nici o clipã nu se gândise sã-ºi însuºeascã singur puterea. Deºi Brito Camacha, prietenul ºi mentorul sãu politic din tinereþe, interzise în ultimul moment membrilor grupãrii unioniste sã participe la complotul din 5 decembrie – Sidonio Paes nu se îndoia cã vor guverna împreunã, dobândind poate ºi sprijinul elementelor conservatoare din celãlalt partid republican, al evoluþioniºtilor. Biruitorul de la 5 decembrie era un sincer republican, cu idei liberale. Iar „decembrismul” era revolta împotriva demagogiei ºi anarhiei partidului lui Afonso Costa, revoltã desãvârºitã prin instaurarea „Republicii Noi”. Curând însã, Sidonio Paes înþelege cã trebuie sã guverneze singur. Captarea elementelor conservatoare din toate grupãrile republicane nu izbuteºte. Brito Camacha, care colaboreazã la început participând cu trei miniºtri „unioniºti” în primul guvern alcãtuit de Paes, se retrage dupã câteva luni (4 martie 1918). Negocierile cu Antonio José de Almeida nu duc la nici un rezultat. Singurul grup republican care-l ajutã din rãsputeri pe Sidonio Paes este nucleul lui Machado dos Santos. Grupãrile de dreapta – catolicii ºi monarhiºtii, – cãrora decembrismul le dãduse dreptul de reorganizare ºi propagandã, se pãstrau faþã de Sidonio Paes într-o atitudine de îngãduitoare rezervã; uneori, amintindu-ºi teroarea lui Costa ºi a masoneriei din care-i scãpase revolta de la 5 decembrie, arãtau noului regim o simpatie destul de largã, dar care nu ducea în nici un caz, cel puþin din partea monarhiºtilor, la colaborare. Alãturi de aceastã duºmãnie sau rezervã a cadrelor politice organizate, se ridicã, surprinzãtor de caldã, adeziunea maselor. Sidonio Paes ajunge repede idolul mulþimilor. Trecerile lui pe strãzile Lisabonei se transformã în manifestaþii spontane, la care iau parte zeci de mii de oameni. Vizitele pe care le face în nordul þãrii sunt adevãrate apoteoze. Pretutindeni e întâmpinat ca un mântuitor. Nimeni n-a mai avut, în Portugalia modernã, un mit popular de asemenea dimensiuni. Orice contact al lui cu masele se transformã într-un triumf. Este, de altfel, un bãrbat care impune prin nobila lui frumuseþe, prin paloarea frunþii, prin aerul depãrtat ºi senin al matematicianului, prin eleganþa cu care înainteazã pe calul lui alb. Dã dovadã de un sânge rece ºi de un spirit de hotãrâre, care electrizeazã trupele în dimineaþa de 5 decembrie. Când, o lunã dupã victoria de la Rotondã, marinarii se revoltã (8 ianuarie 1918) ºi cruciºãtorul rebel Vasco de Gama se pregãteºte sã bombardeze Lisabona, Sidonio nu numai cã ia personal conducerea operaþiunilor, rãmânând tot timpul în linia întâia, dar dirijeazã el însuºi tirul artileriei de la castelul San Jorge, iar de la prima salvã, care loveºte în plin, Vasco de Gama se predã. Curajul sãu, iubirea de dreptate, generozitatea sa, care-l face, vãzând rãnile unui prizonier politic, sã ordone eliberarea tuturor deþinuþilor din acea închisoare, spiritul sãu de iniþiativã (când aude cã oraºul e lipsit de zahãr pentru cã sacii din vamã nu pot încã ieºi, deoarece nu s-au împlinit unele formalitãþi, se duce singur la vamã ºi ordonã imediata punere în vânzare a zahãrului), marea dragoste pentru sãraci (a înfiinþat aproape în fiecare mahala ºi cãtun „supa popularã”), sinceritatea ºi toleranþa sa, toate acestea îi creeazã o aureolã de mit. Îndeosebi femeile îl adorã. Iar matematicianul erou anevoie rezistã acestor admiratoare, care-l urmãresc pretutindeni, îl înconjoarã, îl ovaþioneazã. Pãrãsit de prietenii „unioniºti”, fãrã sprijinul celorlalte grupãri politice – Sidonio Paes se hotãrãºte sã guverneze singur. Avea de întâmpinat, fireºte, enorme greutãþi. Þara e slãbitã ºi sãrãcitã de luptele partidelor ºi anarhia democraticã; slãbitã ºi sãrãcitã de rãzboi, de nesfârºite greve ºi acte de sabotaj. Curând izbucnesc epidemii de tifos exantematic ºi gripã, care secerã mii de vieþi. Se aude de dezastrul corpului expediþionar portughez în Flandra, decimat de ofensiva germanã din 9 aprilie 1918. Sidonio Paes îºi pãstreazã totuºi marea lui fervoare; viziteazã spitalele de exantematici, în timp ce chiar familiile bolnavilor nu aveau curajul sã pãtrundã în acele case ale morþii; înfiinþeazã cantine pentru sãraci, îmbãrbãteazã pretutindeni populaþia. ªi e întotdeauna îndrãzneþ, spontan. Când aflã cã se pregãteºte rãpirea lui cu prilejul unei serbãri ºi sechestrarea într-un fort, dã ordin ºoferului sã-l ducã la fort în mijlocul insurgenþilor, care înmãrmuresc vãzândul ºi începe sã glumeascã, ironic, chiar cu cel care trebuia sã-l pãzeascã într-o anumitã celulã. Când se anunþã greva generalã a Uniunii Muncitorilor, Sidonio organizeazã o paradã a întregii garnizoane cu zi mai înainte, invitând lumea sã asiste ºi, cei care acorda încrederea Guvernului, sã poarte un semn verde. Succesul e desãvârºit. Greva generalã, care trebuia sã realizeze prima încercare sovieticã în Portugalia, eºueazã. Cu cât trece timpul, cu atât Sidonio crede mai mult în steaua lui. Se simte chemat sã salveze Portugalia. Salvarea începe printr-o reînnoire a tuturor instituþiilor republicane. Sidonio Paes inaugureazã „Republica Nouã” – adicã un regim dictatorial, cezarist ºi consular, verificat necontenit prin plebiscite. „Sidonio abandoneazã ideile partidismului ºi liberalismului, ca sã se fixeze în formula definitivã a unui regim autoritar ºi corporativ. Republica veche a partidelor constituþionale moare, ca sã dea loc Republicii Noi, a valorilor profesionale” (Theophilo Duarte). Noua constituþie consacrã „prezidenþialismul”: Preºedintele Republicii este în acelaºi timp ºi ºeful guvernului. Astfel, Sidonio Paes îºi asumã toate puterile ºi întreaga responsabilitate a guvernãrii. ªeful guvernului înceteazã de a mai avea un rol decorativ; el orienteazã întreaga activitate politicã ºi administrativã a þãrii, el îºi alege miniºtrii; partidele pierd treptat importanþa lor hotãrâtoare, tinzând cãtre dispariþia finalã ºi topirea lor într-un „partid unic”. Lupta lui Sidonio Paes împotriva partidelor politice începe într-un chip foarte original; redã vechiului partid monarhist toata libertatea în alegeri, ºi, pentru întâia oarã de la declararea republicii, sunt aleºi un numãr destul de mare de deputaþi monarhiºti. Paes, vãzând cã i se refuzã colaborarea grupãrilor republicane moderate (evoluþioniºtii lui Antonio José de Almeida ºi unioniºtii lui Brito Camacha), încearcã sã dobândeascã o minoritate conservatoare, a cãrei simpatie s-o cucereascã treptat. Minoritatea conservatoare nu putea fi datã decât de monarhiºti. Dar monarhismul din 1918 nu mai semãna cu vechile partide de guvernãmânt din vremea lui Don Carlos. Douã noi miºcãri politice ºi spirituale luaserã fiinþã între timp: integralismul lusitan ºi Centrul Catolic. Miºcãri de o considerabilã importanþã, nu numai pentru înþelegerea momentului istoric al lui Sidonio Paes, dar chiar pentru identificarea fenomenului salazarian. Integralismul lusitan e opera unui grup de tineri cãrturari în fruntea cãrora strãluceºte Antonio Sardinha. Strãluceºte e un fel de a vorbi. Pentru cã Antonio Sardinha (n. 1888) este în acelaºi timp creatorul, doctrinarul ºi cel mai însufleþit apostol al noii miºcãri, menite sã prefacã din temelii atât spiritualitatea cât ºi viaþa politicã a Portugaliei. Încã din primii ani ai Republicii, tânãrul, foarte tânãrul Sardinha, se convinge de artificialitatea ºi caducitatea regimului. Portugalia apucase un drum greºit, trãdându-ºi tradiþiile ºi anihilânduºi, printr-o seamã de creaþii hibride, propria sa istorie. Rãul venea de departe, de la cele dintâi reforme ale Marchizului de Pombal. Dar acest fel de a înþelege istoria nu avea sorþi de izbândã într-o Portugalie a cãrei culturã ºi opinie publicã erau dirijate, încã de pe timpul lui Alexandre Herculano, exact de forþele antitradiþionale: demoliberalismul, masoneria anticatolicã ºi republicanismul. Înainte de orice acþiune era indispensabilã o campanie de interpretare criticã a istoriei portugheze ºi de revalorificare o instituþiilor ei tradiþionale. Antonio Sardinha, care debutase de timpuriu cu câteva volume de poezii ºi câºtigase un loc de frunte într-o literaturã bogatã în mari poeþi, se dovedeºte foarte curând a fi un prodigios istoric, critic literar ºi filosof al culturii. În 1914 începe publicarea revistei „Naçao Portuguesa”, iar în 1917 editeazã ziarul „Monarquia”. În aceste douã publicaþii Sardinha desfãºoarã o extraordinarã ºi multilateralã activitate criticã, polemicã ºi teoreticã, punând temeliile integralismului lusitan. Axa noii miºcãri era revoluþia monarhicã ºi restaurarea tradiþionalelor instituþii corporative portugheze. Se deosebea de vechile partide monarhiste, pentru cã nu milita pentru o monarhie constituþionalã ºi liberalã, ci pentru o revoluþie spiritualã a întregii naþiuni, avându-ºi izvorul într-o monarhie autentic portughezã, aºa cum fusese pânã la înfrângerea ºi exilarea lui Don Miguel. Portugalia n-ar avea nimic de câºtigat printr-o restaurare rapidã, prin care fostul suveran sã ia pur ºi simplu locul Republicii ºi sã înceapã din nou jocul vechilor partide politice ºi al „rotativei”. Înainte de restaurare, e nevoie de o prefacere totalã a conºtiinþei politice a þãrii. Mai importantã decât propaganda pentru monarhie este, bunãoarã, demonstrarea efectelor nefaste pe care le-au avut reformele pombaliene, sau critica istoriei lui Oliveira Martins; revizuirea mitului masonic ºi republican al lui Gomes Freire, al cãrui centenar se transformase într-o apoteozã ºi care fusese, de fapt, aºa cum apare din documentele vremii, „un simplu trãdãtor în slujba francezilor”; reabilitarea lui Don Miguel ºi a Reginei Carlota Joaquina, sau demonstrarea tezei cã hibridismul culturii ºi al politicii portugheze moderne se datoreazã amestecului de sânge negru, evreiesc ºi maur, iar instaurarea republicanã nu e numai un episod politic ci „substituirea unui factor etnic printr-un altul”. Integralismul îºi propune, ca punct de plecare, pregãtirea tinerei elite intelectuale în slujba revoluþiei naþionaliste; oameni care sã-ºi înþeleagã bine neamul, sã-i cunoascã gloria ºi greºelile trecutului, sã înveþe a gândi. Este cea dintâi ºi cea mai viguroasã reacþiune împotriva spiritului generaþiei de la Coimbra, care promovase antiportughezismul ºi autoflagelarea ºi crease moda „parizieni cu orice preþ”. Antonio Sardinha, în loc sã facã un partid politic, se mulþumeºte sã creeze centre de rezistenþã naþionalã ºi de insurecþie spiritualã, în care truismele cu majusculã ale Democraþiei ºi Republicii erau supuse unui examen ºtiinþific. Curând, se adunã în jurul lui o seamã de istorici, critici, cãrturari ºi oameni politici, care alcãtuiesc cea mai spornicã echipã de lucru pe care a cunoscut-o Portugalia modernã. Integralismul se difuzeazã încet, de la om la om; la început e luat în râs, apoi se urzeºte în juru-i conspiraþia tãcerii, iar în cele din urmã – când sectoare întregi sunt cucerite de doctrinele ºi verbul lui Sardinha – e atacat cu violenþã. E atacat, mai ales, pentru „aristocratismul” sãu, pentru credinþa sa în ierarhie, pentru marea credinþã pe care o avea în primatul spiritual. (Prima carte a lui Antonio Sardinha se numeºte, de altfel, Ao principia era o Verbo – „La început era Cuvântul”…). „Noi nu ne grãbim cu restaurarea, scrie Monsaraz, un colaborator al lui Sardinha, pentru cã înainte de aceasta trebuie sã îndoctrinãm þara. Nu e de ajuns sã ataci; mai important este sã distrugi principiile. Pentru stabilitatea viitoarei monarhii e preferabil ca, înainte ca ea sã fie aclamatã din balcoanele primãriilor, sã se facã o intensã ºi largã miºcare de opinie. Ne-au fost de ajuns, ca mascaradã, cei 80 de ani, cu consilierii care în timpul zilei proclamau virtuþile ºi superioritatea democraþiilor, iar noaptea se duceau la Palat ca sã spurce mâna pe care regele le-o întindea s-o sãrute. Trebuie sã fim intransigenþi faþã de orice abatere doctrinarã, intransigenþi faþã de prestigiul mai mult sau mai puþin acacian1 al acelora care încã se laudã prezentându-se drept partizani ai liberalismului, intransigenþi cu aceia care urmãresc înþelegerile între partide – pentru cã noi nu cerem simpatia nimãnui; cerem înainte de toate, persuasiunea celui care vine alãturi de noi. Noi, partizani ai metodelor violente preconizate de Sorel, nu captãm – ci cucerim. Vom învinge impunândune – niciodatã prin tocmealã ºi acomodare”. Monsaraz scria toate acestea la 19 februarie 1918, atacând purtarea activiºtilor monarhiºti ºi catolici, care se grãbiserã sã adere la Republicã. Miºcarea integralistã nu putea sã refuze simpatia ºi chiar un oarecare ajutor dictaturii lui Sidonio Paes pentru cã acesta salvase þara din anarhia democraþiei lui Costa, a „furnicii albe”, dar nu accepta nici un fel de compromis cu principiile republicane, a cãror apologie Sidonio o fãcuse mai multe ori de când cucerise puterea. Integraliºtii considerã dictatura lui Sidonio ca o etapã necesarã ºi binevenitã, cãci pe de o parte regimul lichida partidele democratice, iar pe o altã parte le îngãduia lor, naþionaliºti ºi monarhici, destulã libertate ca sã-ºi continue în liniºte „îndoctrinarea” þãrii. Deja trecuserã numai trei ani de când Sardinha începuse, în revista „Naçao Portuguesa”, critica demoliberalismului ºi schiþase programul revoluþiei integrale – este ales în Parlamentul din 1918 împreunã cu alþi câþiva camarazi de luptã. Integralismul îºi fãcea încet loc, ameninþând sã cucereascã în câþiva ani forþele vii ale naþiunii. Sardinha nu urmãrea atât convingerea vechilor monarhiºti, politicianizaþi, cât convertirea tinerelor generaþii, care crescuserã în ideologia republicanã ºi democraticã dar aveau încã destulã prospeþime ca sã intuiascã ºi sã realizeze o revoluþie. Antiparlamentarist prin structurã, acceptã mandatul de deputat ca sãºi poatã continua de la tribuna Camerei acþiunea naþionalistrevoluþionarã. Dar nu oboseºte sã afirme cã noua monarhie va fi corporatistã, – ori nu va fi de loc. Bãtrânii monarhiºti încep, cu timpul, 1De la numele unui personaj a lui Eça de Queiroz, consilierul Acaccio din O primo Bazllio, tip al mediocritãþii strãlucite. sã se îngrijoreze de vigoarea ºi succesul acestei miºcãri care, deºi se pretinde monarhistã, nu uitã cã, înainte de toate, e revoluþionarã. Conflictul, la început latent, izbucneºte mai târziu, când monarhiºtii constituþionaliºti dobândesc din partea fostului suveran, Don Manuel, în exil la Londra, o repudiere a principiilor revoluþionare ale integralismului. Drept rãspuns, integraliºtii renunþã de a mai considera pe Don Manuel pretendentul legitim al Tronului Portugaliei, – mai ales cã descindea din „uzurpatorul” Don Pedro – ºi declarã succesor pe un vãr depãrtat al lui Don Manuel, Don Duarte, descendent direct din exilatul Don Miguel. Acestor certuri între monarhiºtii conservatori ºi integraliºti le-a pus capãt moartea lui Don Manuel. Astãzi, singurul pretendent legitim, recunoscut de toatã lumea monarhistã, este Don Duarte. Sidonio Paes sperase, la început, o colaborare mai eficientã cu monarhiºtii. Dar în 1918 monarhismul însemna, în buna parte, integralism. În ceea ce priveºte pe bãtrânii monarhiºti, care îºi pãstraserã pânã atunci credinþele, foarte puþini din ei acceptã un compromis cu Republica, fie ea chiar salvatã ºi condusã de Sidonio Paes; restul, se pãstreazã într-o atitudine de binevoitoare non-colaborare. Iar integraliºtii nu pot crede în viabilitatea operei lui Sidonio, pentru simplul motiv cã, aºa cum scrie Sardinha, „ea nu va dura mai mult decât viaþa lui”. Continuitatea unei opere de guvernãmânt nu poate fi asiguratã decât de monarhie. „Prezidenþialismul e absurd pentru cã îi lipseºte continuitatea. Napoleon, cu toate cã a fost genial, a cãzut. Dictatura sociocraticã a lui Auguste Comte e un delir de filozof”. Sidonio Paes, convingându-se cã e imposibilã o colaborare strânsã cu monarhiºtii, încearcã sã-ºi apropie catolicii. La 2 martie 1918 Preºedintele asistã, pentru prima oarã de la instaurarea Republicii, la o slujbã religioasã. Reia legãturile cu Vaticanul. Nu numai cã încurajeazã organizaþiile catolice, dar face totul ca ele sã-ºi precizeze tot mai apãsat autonomia politicã faþã de monarhiºti. Astfel, izbuteºte sã înlãture alcãtuirea unui puternic grup catolico-monarhist, care ar fi putut, la un moment prielnic, sã punã în cumpãnã soarta Republicii. Îl ajutã, în aceastã operã de diviziune a opoziþiei, însuºi Centrul Catolic, creaþie recentã, care-ºi propunea o acþiune de salvgardare a intereselor catolicilor, indiferent de regimul politic. Declarând cã nu e nici monarhist, nici republican. Centrul afirmã cã e gata sã colaboreze „cu orice guvern care-i inspirã încredere”. ªi, într-adevãr, colaboreazã cu Sidonio, aºa cum colabora mai târziu cu guvernele democraticomasone. Atitudinea Centrului provoacã un nesfârºit scandal de presã ºi aduce dupã sine ruptura de monarhiºti ºi, îndeosebi, de integraliºti. Episcopii înºiºi intervin în polemicã, apãrând hotãrârea Centrului Catolic de a nu-ºi lega soarta de restaurare ºi de a colabora cu republicanii. Episcopul de Algarve publicã o pastoralã, în care atacã violent grupãrile monarhiste. „Eu ºtiu foarte bine ce se urmãreºte: sã se evite ca Biserica sã se organizeze independent de acþiunea partidelor politice. Se urmãreºte înfeudarea ei partidului monarhist; întâi, ca sã o aibã ajutor ºi complice în lupta împotriva Republicii, pe care ar putea-o, astfel, mai uºor birui; al doilea, pentru ca, în cazul când monarhia ar fi restauratã, sã o aibã sclavã… Biserica nu e însã feuda unui partid sau a unei forme de guvernãmânt, aºa cum pretind, greºit, unii monarhiºti… Monarhiºtilor le-ar conveni ca Biserica fie în conflict cu Republica, pentru ca sã poatã spune cã Republica persecutã întotdeauna Biserica. Dacã aceasta a fost cu adevãrat pânã acum, ar putea totuºi sã înceteze de a mat fi adevãrat în viitor, pentru cã nu stã în esenþa sistemului republican de a persecuta Biserica. Iar Republica s-ar putea modifica, îndatã ce catolicii ar interveni, aºa cum cere Biserica, în lucrurile publice. Sã câºtige ei organele administrative, fãcând prieteni sau cel puþin oameni neostili Bisericii, ºi Republica se va modifica favorabil faþa de Bisericã. Biserica nu e a unui partid, a unei forme de guvernãmânt, a unui popor sau a unei rase, ci e o instituþie divinã destinatã sã adune la sânul ei toate partidele ºi toate naþiunile pentru a le mântui”. Nu sunt greu de înþeles motivele care au dus Biserica Romano- Catolicã la crearea Centrului; în primul rând, pentru a se pune la adãpost de represaliile regimului republican, pe tema implicaþiilor ei în acþiunea monarhiºtilor. Catolicismul suferise prea mult persecuþia „furnicii albe”, a masonilor ºi a democraþilor, pentru ca sã nu profite de un moment de acalmie ºi sã dobândeascã un modus vivendi cu Republica. Urmãrile au fost, însã, dezastruoase pentru unitatea forþelor contra-revoluþionare. Centrul Catolic a despicat în douã, pentru totdeauna, opoziþia antirepublicanã, antidemocraticã ºi antimasonã. Dacã în Portugalia monarhia n-a fost încã restauratã pânã astãzi, faptul se datoreazã, poate, acþiunii Centrului Catolic. Dar amânarea restaurãrii nu este efectul cel mai grav al creãrii Centrului. Infinit mai grav decât aceasta este rãzboiul fratricid, început de atunci între catolicii din Centru ºi catolicii monarhiºti, rãzboi care n-a încetat nici pânã astãzi. Centrul nu se mulþumeºti numai cu o colaborare pasivã cu Republica. În ziarele sale se face apologia democraþiei ºi sunt atacaþi monarhiºtii. Centrul activeazã politic cu foarte mult dinamism ºi abilitate. Sidonio îl încurajeazã, pentru cã îl ajutã sã fãrâmiþeze blocul monarhist, iar în Parlament sunt aleºi mulþi deputaþi catolici. Integraliºtii, care nu voiesc sã pãcãtuiascã împotriva credinþelor lor catolice, evitã sã ia atitudine faþã de propaganda filodemocratã ºi filorepublicanã a Centrului. Dar Centrul Catolic nu se mulþumeºte cu o atitudine ambiguã ºi pasivã. Portughezii catolici sunt somaþi sã se înscrie în Centrul Catolic, ºi numai în Centrul Catolic. Monarhiºtii, în unanimitatea lor catolici, care nu se înscriu, sunt consideraþi în stare de pãcat faþã de catolicism… ªi, cu toate acestea, sunt foarte mulþi catolici care nu vor sã-ºi abandoneze poziþia lor monarhistã ºi de non-cooperare cu Republica, care atacã chiar Centrul Catolic, dovedindu-i cã se aflã în contrazicere cu doctrinele catolice. Alfredo Pimenta, bunãoarã, într-o celebrã polemicã purtatã cu Centrul Catolic, aminteºte cã Republica Portughezã (dupã însãºi mãrturisirea lui Machado des Santos) este opera masoneriei, – iar Biserica condamnã masoneria; Republica a despãrþit religia de Stat ºi Biserica este împotriva acestei despãrþiri; Republica a laicizat familia ºi a legiferat divorþul, – iar Biserica osândeºte familia laicã ºi divorþul etc. etc. Încercãrile Centrului Catolic de a colabora cu Republica s-au dovedit, pânã la urmã, zadarnice, pentru cã îndatã dupã cãderea lui Sidonio Paes, Centrul a fost desfiinþat de noul guvern democrat, iar persecuþiile religioase au reînceput ºi cu mai multã furie. Este, însã, în esenþa catolicismului modern de a prefera regimurile universaliste, – deci ºi democraþia republicanã ºi masonicã, oricãror regimuri naþionaliste ºi totalitare. Deºi, ori de câte ori echilibrul se frânge în favoarea forþelor de extremã stângã, cel dintâi lovit ºi cel care suferã mai mult e catolicismul… „Prezidenþialismul”, inaugurat de Sidonio Paes, e consfinþit de un strivitor plebiscit, în care o jumãtate de milion de voturi îl aclamã în acelaºi timp ªef al Statului, al Guvernului ºi al Armatei. Sidonio începe opera de reformare, menitã sã desãvârºeascã „Noua Republicã”. Ceea ce e curios la acest dictator în luptã deschisã contra forþelor democrato-revoluþionare, este adeziunea lui sincerã ºi totalã la Republicã. Asta îl înstrãineazã de monarhiºtii liberali ºi integraliºti. Iar, pe de altã parte, atitudinea lui tolerantã faþã de aceºtia din urmã, îl face suspect chiar în grupãrile republicane amice, a lui Machado dos Santos ºi a lui Brito Camacha. Sidonio nu poate conta decât pe o parte din armatã ºi pe masele entuziaste dar încã neorganizate. „Prezidenþialismul” ºi „Noua Republicã” sunt idei care cer timp pentru a-ºi face loc în conºtiinþa politicã a naþiunii. Cu atât mai mult, cu cât majoritatea forþelor politice organizate sunt împotriva lui Sidonio sau colaboreazã cu el provizoriu. Lovitura de stat de la 5 decembrie fusese opera militarilor ºi a unei elite apolitice, ºi poate tocmai din aceasta cauzã avusese o atât de mare rezonanþã, în conºtiinþa popularã. „Decembrismul” nu se transformase încã într-un organism politic, care sã promoveze ºi sã ajute opera de guvernare a lui Sidonio. De aceea greutãþile pe care le întâmpinã Preºedintele sunt din ce în ce mai mari. Emigranþii politici – îndeosebi ºefii partidului democrat al lui Costa – creeazã peste graniþe o atmosferã neprielnicã dictaturii lui Sidonio. Fostul preºedinte de Republicã, Bernardino Machado, adreseazã Regelui Angliei ºi lui Lloyd George telegrame de protest semnate „Preºedinte al Republicii Portugheze”. Din Franþa, emigranþii organizeazã grevele, actele de sabotaj ºi campaniile de zvonuri. Centrul rezistenþei democratice se aflã la Paris, Rue Cadet, sediul Lojii Masonice portugheze. De aici, din Rue Cadet, pornesc ordinele. Adversarii regimului cred cã Sidonio ar putea fi înlãturat printr-o miºcare popularã, – o grevã generalã urmatã de insurecþie la Rotondã, rebeliunea marinarilor etc. Dar nici una din vechile metode revoluþionare nu izbutesc sã înlãture „decembrismul”. Cu toate eºecurile în politica internã, cu toate dificultãþile externe, cu toate calamitãþile celui de al patrulea an de rãzboi european, Sidonio se menþine încã la putere, susþinut numai de adeziunea maselor ºi de încrederea armatei. În faþa acestei rezistenþe, loja Portugal din Rue Cadet, hotãrãºte suprimarea Preºedintelui. La 12 octombrie izbucneºte o revoltã a câtorva regimente în mai multe oraºe din þarã, dar e repede înãbuºitã. La Lisabona miºcarea e încercatã de un grup de vechi revoluþionari, lipsit de sprijin militar, grup pe care poliþia îl aresteazã fãrã nici o greutate. Eºecul rebeliunii militare convinge încã odatã Loja din Rue Cadet cã nu a rãmas nimic altceva de fãcut decât asasinarea lui Sidonio Paes. La 6 decembrie 1918, în timp Preºedintele decora câþiva marinari portughezi care supravieþuiserã torpilãrii distrugãtorului Augusto de Castilio, un tânãr ridicã revolverul ºi apasã de mai multe ori pe trãgãtor. Ca prin minune, arma nu ia foc. Sidonio Paes trece înainte, sigur cã nimeni altul nu vãzuse încercarea de atentat ºi mai încrezãtor ca niciodatã în steaua lui. Dar tânãrul e totuºi prins. Se numea Julio Baptista ºi avea 19 ani. Dintr-o familie democraticã, crescuse într-o atmosferã de urã împotriva lui Sidonio. Rudele ºi prietenii lui au, toþi, o trãsãturã comunã: sunt afiliaþi Lojii Pro Patria… Amãnuntul acesta, cunoscut îndatã dupã ce s-a rãspândit ºtirea atentatului, dã prilej unei manifestaþii populare împotriva masoneriei. Cineva din mulþime strigã: „Jos masoneria. Jos spelunca asasinilor!”. E de ajuns, pentru ca masa aceea înfuriatã sã se îndrepte ca un singur om cãtre localurile lojilor Pro Patria ºi Gremio Lusitano, pe care le devasteazã. Sidonio Paes scãpase într-adevãr ca prin minune, pentru cã tânãrul Julio Baptista înmuiase gloanþele în otravã, ca sã fie mai sigur, si, datoritã acestui exces de prudenþã, capsa nu luase foc. La sediul Lojii Portugal din Paris, Rue Cadet, vestea atentatului provoacã stupoare. Un document recent publicat, – scrisoarea unui agent secret francez adresatã unui membru al Legaþiei portugheze din Paris, – aruncã destulã luminã asupra acestor lucruri. „Le premier coup contre le President a raté mais il faut s‘attendre à des nouvelles tentatives. Tout paraît indiquer, en effet, que cette fois le criminel est un isolé. On a été surpris, Rue Cadet. Par contre, on s‘attend à quelque chose de mieux organisé pour bientôt, après la campagne en faveur de l‘amnistie, si elle échoue” (Sublinierile sunt ale autorului. Documentul a fost publicat în facsimil de Theofilo Duarte, Sidonio Pais e seu consulado, p. 265). Comploturile descoperite în ultimele luni, continua agitaþie muncitoreascã, însufleþitã de triumful revoluþiei în Rusia, atentatul din 6 decembrie, toate acestea creeazã în mijlocul ofiþerilor strânºi în jurul lui Sidonio o atmosfera sumbrã de fatalitate, ce trebuie sã se împlineascã. Pentru a preîntâmpina haosul ce nu se îndoiau cã va urma dispariþiei Preºedintelui, câþiva ofiþeri superiori hotãrãsc crearea unei organizaþii alcãtuite din comandanþii de regimente credincioase regimului, care, în cazul când Sidonio va cãdea victimã unui atentat, va putea impune constituirea unui guvern militar. Un program – cuprinzând indicaþii precise – este împãrþit comandanþilor de regimente, ºi fiecare e invitat sã jure respectarea lui ºi credinþã „nucleelor armatei”. Se lucreazã, totuºi, destul de puþin în aceastã privinþã. Majoritãþii ofiþerilor li se spune cã „totul e aranjat privitor la succesorul lui Sidonio”, în timp ce de abia se gãsiserã cele trei nume de generali care trebuiau sã alcãtuiascã guvernul… În atmosfera aceasta de fatalitate trãieºte, de altfel, ºi Sidonio. Are totuºi încredere în steaua lui. Uneori pare obosit, deprimat: „De s-ar termina odatã!…”. Dar repede prinde curaj: „Ori ei, ori eu!…”. Câteva zile dupã primul atentat, se hotãrãºte sã se ducã la Porto, sã se convingã personal de starea lucrurilor de acolo, care pãrea atât de confuzã de departe. Prietenii încearcã sã-1 opreascã. Nu se tem de Porto propriu zis, ci de gãrile prin care avea sã treacã trenul Preºedintelui pânã la capitala Nordului. Comandantul garnizoanei din Porto expediazã ministrului de rãzboi o telegramã cifratã arãtând riscurile cãlãtoriei. „Telegrama ajunge neinteligibilã, indescifrabilã. Niciodatã nu s-a ºtiut cum a fost încurcatã ºi mutilatã dupã expedierea ei de cãtre poºta din Porto” (Rocha Martins). În faþa hotãrârii lui de a pleca, în seara de 14 decembrie, prietenii îl sfãtuiesc sã ia trenul de la altã garã decât Rossio, gara centralã a Lisabonei. Sidonio refuzã ºi acest ultim sfat. La 9 seara, se îndreaptã în automobilul sãu spre Rossio. Vãzând forþele desfãºurate pentru pazã – poliþie, agenþi, infanterie din Garda Republicanã – exclamã, întunecându-se: „Asta nu-mi place! Parcã aº fi Þarul Rusiei!” Coboarã în sunetele Portughezei ºi în aclamaþiile mulþimii care se adunase, ca de obicei, sã-ºi zãreascã idolul. Când se pregãtea sã treacã pragul uºii de la intrare, se auzi un foc de armã. Sidonio încercã sã bage mâna în buzunarul mantalei, fãrã îndoialã ca sã scoatã revolverul, dar nu mai avu timp. Un al doilea foc îl prãvãli la pãmânt. Panica puse repede stãpânire pe mulþimea aceea înnebunitã de spaimã ºi durere. Gãrzile republicane ºi agenþii încep sã loveascã în neºtire. Sidonio e dus pe braþe în automobil, e deschis la piept. „Nu mã mai necãjiþi, bãieþi!”, le spune zâmbind. Apoi, dându-ºi seamã cã moare, murmurã: „Salvaþi patria!”. Asasinul era un tânãr din Alemtejo ºi se numea José Julio da Costa. Tipul criminalului lombrozian, conchid toþi cei care 1-au cercetat. Venise la Lisabona ca sã-l omoare pe Sidonio Paes, pentru cã, aºa cum mãrturisea în urmã, Sidonio „era monarhic”. Mare democrat, credea în Magalhaes Lima, ºeful suprem al masoneriei portugheze, ca într-un apostol. În ziua atentatului, vizitase încã o datã pe venerabilul Lima ºi îi sãrutase mâinile. Tânãrul José Julio da Costa, scãpat de la moarte de însoþitorii Preºedintelui, refuzã sã mãrturiseascã eventualele lui complicitãþi. Dar, aºa cum lasã sã se înþeleagã documentul publicat de Theofilo Duarte ºi cum se zvonise în întreaga Portugalie puþin înainte de atentat, Loja Portugal din Rue Cadet hotãrâse asasinarea cu orice preþ a lui Sidonio. Ziarul A Ordem din 16 decembrie 1918 afirmã „din izvor oficial cât se poate de autorizat” cã „se primise la Lisabona o telegramã prevenind Guvernul cã, într-o reuniune care a avut loc la Paris, Rue Cadet, la sediul Marelui Orient Francez, ºi la care au asistat masonii portughezi, s-a hotãrât asasinarea lui Sidonio Paes”. Înmormântarea Preºedintelui a fost încã o mãrturisire a dragostei pe care portughezii i-o purtaserã în timpul vieþii. Întreaga Lisabona defileazã câteva zile în ºir, în haine cernite, prin faþa catafalcului. Nenumãraþi sunt aceia care vãzându-l neînsufleþit, izbucnesc în plâns ºi cad în genunchi. Aproape toatã lumea poartã doliu ºi oamenii plâng pe stradã, cunoscuþii ºi prietenii se îmbrãþiºeazã plângând. Parcã sufletul naþiei ghicise tot ce avea sã vinã în urma acestor douã gloanþe care rãpuseserã pe Sidonio. Chiar ºi cei mai aprigi duºmani ai Preºedintelui sunt intimidaþi de rãscolirea aceasta uriaºã. Iar memorialiºtii democraþi ºi antisidoniºti nu-ºi ascund, în însemnãrile lor, furia care-i mistuia în acele 3 zile de doliu, înþelegând, poate pentru prima oarã, cât de adânci ºi cât de puternice erau rãdãcinile care legau pe Sidonio de neamul sãu… Dar portughezii sunt un popor ciudat ºi Portugalia, în acel sfârºit de 1918, era încã o þarã fãrã noroc. Puþine sãptãmâni înainte, foarte mulþi din cei care-l plânseserã pe Sidonio, încep sã-l uite. Rãzboiul civil stã sã cuprindã întreaga þarã. Altele sunt acum pasiunile în luptã, alþii sunt oamenii care strigã cã au fost chemaþi sã mântuiascã þara. Pentru foarte mulþi ani, Portugalia intrã într-o perioadã de crime ºi degradare publicã, aºa cum puþine popoare au mai cunoscut. Uitat de marea majoritate a þãrii, Sidonio trãieºte în cultul unei devotate minoritãþi, care zadarnic se trudeºte sã-i continue opera. În aceasta privinþã, Rue Cadet a avut o biruinþã definitivã. Portugalia a fost zvârlitã într-o baie de sânge, care îngãduie lui Afonso Costa ºi „furnicii albe” o sigurã ºi îndelungatã stãpânire. Iar mitul colectiv al lui Sidonio Paes nu l-a mai cunoscut de la moartea lui nici un alt om politic portughez. Nimeni altul în afarã de el n-a avut mai întreagã inima Portugaliei… Tânãrul José Julio da Costa citea în închisoare pe Darwin, Max Nordau ºi Kropotkin, ca sã se documenteze pentru scrierea sa politicã: A morte do Dr. Sidonio. Cartea a apãrut, într-adevãr, ºi e un tulburãtor document al pasiunii masonice de extrema stângã, aºa cum se cristalizase ea într-un sãrman criminal imbecil. Dar José Julio nu era singur. O lume întreagã lupta din umbrã pentru salvarea lui. Dupã doi ani e scos din închisoare ºi, sub protecþia câtorva masoni de vazã – Francisco Ferreira de Macedo, Antonio Rodrigues ºi alþii – trãieºte ascuns în Portugalia. Procesul se închide, în urma victoriei democraþilor ºi a „furnicii albe”. Zadarnic încearcã devotaþii lui Sidonio ºi câþiva magistraþi sã aducã vreo luminã în aceste întâmplãri misterioase. Guvernul refuzã sã le dea vreo atenþie. Singura pedeapsã pe care a primit-o asasinul a fost tipãrirea cãrþii sale, Moartea doctorului Sidonio, care a denunþat fãrã vreo posibilitate de îndoialã haosul criminal din nefericitul sãu creier.