Mircea Eliade | Salazar | PORTUGALIA ÎN SECOLUL XIX

Publicat deMadalina Marcu

De la invazia napoleoniană, Portugalia n-a mai cunoscut liniştea. Un lung război civil – uneori răbufnind în campanii sălbatice şi istovitoare care durau ani întregi, alteori manifestându-se prin asasinate, persecuţii şi emigrări în masă – a însângerat istoria politică a acestei ţări vreme de un secol. Portugalia veacului XIX părea că pierduse pentru totdeauna vigoarea, eroismul şi forţa creatoare, care, pe timpul lui Henric Navigatorul, Don Manuel şi Don Joâo III o înălţaseră la rangul de regină a oceanelor şi îi dăduseră stăpânirea unei bune părţi a lumilor nou descoperite. S-ar fi spus că efortul uriaş, cheltuit de Portughezi în secolele XV-XVI, secătuise până la măduvă substanţa vitală şi energiile creatoare ale naţiunii. Portugalia descoperirilor maritime şi a colonizărilor, Portugalia eroică, imperială, orgolioasă, civilizatoare şi bogată, a lui Vasco de Gama şi Albuquera, a lui Joâo III şi a lui Camoens – nu mai trăia decât în amintire. Aventura de la Alcâcer-Quibir (1580), în care şi-a pierdut viaţa ultimul rege al dinastiei de Aviz, Don Sebastiâo, a fost o sincopă din care Portugalia niciodată nu şi-a mai putut reveni. Într-adevăr, moartea tragică a lui Don Sebastiâo a adus după sine pierderea independenţei. Timp de 60 de ani, regii Spaniei au domnit în Portugalia căci Don Sebastiâo neavând urmaşi, moştenirea Tronului se cuvenea rudei sale celei mai apropiate, Filip II. Restaurarea din 1640, când Ducele de Bragança se încoronează rege sub numele de Joâo IV, întemeind o nouă dinastie, n-a mai putut înălţa Portugalia la rangul de mare putere. Epoca de aur a Peninsulei Iberice se încheiase. Hegemonia Europei şi stăpânirea imenselor teritorii de dincolo de mare – teritorii descoperite în buna parte de Portughezi şi Spanioli – erau râvnite de alte puteri. Departe de a mai avea un cuvânt de spus în această luptă, Portugalia, că şi Spania, îşi pierdea pe nesimţite neatârnarea în politica externă. Dictatura Marchizului de Pombal (1750-1777) a fost începutul sfârşitului. Pombal a încercat să modernizeze Portugalia, încurajând „luminile” secolului XVIII şi lovind cu cruzime în instituţiile tradiţionale. Genial adept al teoriei „regelui absolut” şi al tiraniei iluminate, el a instaurat monarhia de drept divin, distrugând aristocraţia, expulzând pe iezuiţi, atacând catolicismul. În timpul sau au pătruns în Portugalia doctrinele anticatolice şi tot el a promovat pretutindeni lojile masonice. Credinţa lui în absolutismul regal era atât de aprigă încât a visat până şi ruperea legăturilor cu Vaticanul, numai pentru a face din Regele său un monarh pe de-a-ntregul liber. Cu sau fără voinţa sa, Pombal a inaugurat unul din cele mai crâncene războaie ideologice pe care le cunoaşte istoria modernă. Când dictatura pombaliană a luat sfârşit, cu moartea Regelui Don Jose I (1777), iar Regina Dona Maria I a încercat o normalizare a echilibrului dintre monarhie şi clasele sociale, era prea târziu; unitatea naţionala fusese sfărâmată. Revoluţia franceză şi idealurile demo-liberale pătrunseseră în peninsulă, fiind cultivate şi răspândite îndeosebi de lojile masonice. Poate nicăieri n-a avut masoneria un rol atât de însemnat şi activitate atât de continuă. Documentarea, în aceasta privinţă, este imensă. „Istoria masoneriei în Portugalia a fost legată, de la originile ei, de istoria naţiunii”, a scris Borges Grainha. Lojile masonice sunt prezente în orice încercare de critică şi înlăturare a instituţiilor tradiţionale. Şi, fireşte, o serie de oameni convertiţi la idealurile Revoluţiei Franceze, convinşi de necesitatea abolirii monarhiei şi a religiei catolice, orbiţi de mirajul unei libertăţi absolute şi al unui individualism abstract, au colaborat în permanentă, conştient sau inconştient, la opera aceasta de surpare a instituţiilor şi de preschimbare spirituală a naţiunii. Fapt este că, în Portugalia, masoneria a fost de la început alături de revoluţie şi împotriva tradiţiei, alături de uzurpator şi împotriva regelui legitim, alături de străini şi împotriva naţionaliştilor, alături de Franţa sau Anglia şi împotriva Portugaliei. Napoleon s-a folosit de masonerie, prin Lannes şi Junot, ambasadorii săi la Lisabona, ca să pregătească ocuparea fără luptă a ţării. Iar când generalul Junot ajunge la porţile Lisabonei, în fruntea armatelor franceze, este salutat de o reprezentanţă a lojilor masonice. „Această comisiune declară că primirea făcută de ţara întreagă şi lipsa oricărei rezistenţe, la intrarea armatei franceze în Portugalia, se explică datorită bunelor oficii ale masoneriei portugheze”, scrie un cronicar contemporan, Fonseca Benevides. Ceea ce confirmă chiar Junot, în scrisoarea către Napoleon: „… j‘avais reçu dans la journée beaucoup de monde, dont la plupart francmaçons, m‘ont beaucoup servi pour faire-rentrer le peuple dans la tranquillité” (30 Nov. 1807). În preziua invaziei armatelor franceze, politica internă a Portugaliei se reducea la un „partid englez” şi un „partid francez”. Cel dintâi voia rezistenţa armată; celălalt, închinarea în faţa lui Napoleon. Masoneria ajută, de data aceasta, „partidul francez” pentru că îi convenea prezenţa armatelor napoleoniene în ţară, ştiind că o asemenea invazie înseamnă surparea prestigiului monarhiei. Întradevăr, Regele Don Joâo VI e silit să se îmbarce şi să se retragă, împreună cu toată suita, la Rio de Janeiro ( 1807). Dar asta nu înseamnă că masoneria a ajutat întotdeauna Franţa împotriva Angliei. Lojile colaborau cu acele dintre puterile străine care încurajau revoluţia şi democraţia, împotriva regalităţii şi tradiţiei. La „partidul englez” şi la „partidul francez” se reducea, deci, în timpul războaielor napoleoniene, conştiinţa politică a Portugaliei. Cât de departe erau zilele când armatele portugheze îşi vărsau sângele în cruciada neîntreruptă din Nordul Africii şi în opera de colonizare a imenselor teritorii de dincolo de mare! Începe acum o serie lungă de episoade umilitoare. Nu mai poate fi vorba de un amestec al puterilor străine în politica externă sau internă a ţării, ci pur şi simplu de o ocupaţie militară şi de o administraţie vasală. Junot şi generalii francezi o exploatează după nevoile Imperiului. Englezii profită de poziţia geografică a Portugaliei, ca s-o transforme în cap de pod pentru campania lor împotriva lui Napoleon. Cele doua armate se hrănesc şi se luptă pe teritoriul portughez. Iar când, după şapte ani, armatele lui Wellesley şi Beresford izbutesc să alunge pe năvălitor până dincolo de Pirinei, Portugalia nu-şi recapătă independenţa absolută. Beresford continuă să stea în Portugalia, cu o parte din corpul expediţionar britanic, şi capătă chiar de la Joâo VI, care nu se mai îndură să părăsească Rio de Janeiro, drepturi absolute de guvernare şi administrare a ţării. Primejdia franceză a luat sfârşit în 1814. „Am scăpat de armata franceză, care a semănat printre noi ruine, sânge, mizerii, orori şi idei perverse. De armată am scăpat. De idei, nu”, scrie Alfredo Pimenta. Într-adevăr, de abia acum încep să se vadă rezultatele prezenţei trupelor revoluţionare în peninsulă. În 1817, când Regele se afla încă la Rio, se descoperă conspiraţia unul fost general în armata franceză, Gomes Freire de Andrade, care vorbea prost portugheza şi „se înconjura exclusiv de masoni” (Roul Brandâo). Unul din agitatorii lui Gomes mărturiseşte că mişcarea se îndrepta ,,contra Regelui, contra lui Beresford şi contra funcţionarilor publici”. În 1820 izbucneşte o insurecţie militară la Porto care cere înlocuirea Guvernului numit de Rege şi izgonirea lui Beresford. Este cel dintâi semnal al unei nesfârşite serii de insurecţii, pronunciamente, revoluţii, contrarevoluţii, – cele mai multe făcute de armată sau împotriva armatei. Regele Joâo VI e silit să se întoarcă în patrie în 1821, după o absenţă de 14 ani. În Brazilia, lasă regent pe fiul său mai mare, Don Pedro, tânăr ce se adăpase la izvoarele ideologiei revoluţionare, care visa să aibă rolul unui Bolivar şi să impună cu sila supuşilor săi ideile liberale. Puţin timp după plecarea Regelui Don Joâo spre patrie, Regentul Don Pedro declară independenţa Braziliei şi e aclamat Împărat (12 octombrie 1822). Primul ordin pe care-l semnează împăratul Braziliei este redeschiderea Lojii Marelui Orient. ,,Don Pedro nu putea să uite că, după expresia lui Mareschal, actul de la 12 octombrie a fost „entiérement leur ouvrage” (Oliveila Lima). Cu pierderea Braziliei, imperiul colonial portughez suferă cea mai grea lovitură din istoria sa. Şi este cel puţin ciudat că această lovitură i-a fost dată chiar de către Prinţul moştenitor… Câteva luni după insurecţia de la Porto, garnizoana militară a Lisabonei aderă la revoluţie. Se alcătuieşte o Juntă a Guvernului provizoriu, care administrează în numele Regelui şi elaborează, în acelaşi timp, o Constituţie după modelul francez şi spaniol. Puţin timp înainte de îmbarcarea sa, cedând stăruinţelor Principelui moştenitor, Joâo VI jurase credinţă acestei Constituţii, în curs de alcătuire la Lisabona. Suveranitatea monarhului încetează din acest moment, trecând de drept asupra reprezentanţilor naţiunii. Don Pedro a jucat şi aici rolul de căpetenie, fraternizând cu manifestanţii, care-l aclamau ca pe un tribun al lor în piaţa Rossio din Rio de Janeiro, convingând pe Rege să cedeze. Ajungând la Lisabona, Joâo VI e nevoit să primească ordinele Juntei, care fixează în amănunt cum va decurge debarcarea; fără solemnitate, fără manifestaţii, cu un anumit număr de urale pentru Congres, Constituţie, Regele constituţional şi familia regală. Joâo VI era prizonierul Congresului provizoriu, alcătuit dintr-o seamă de ambiţioşi şi de iluminaţi ai masoneriei, care vorbeau în plină Adunare de „Supremul arhitect”. Câteva luni în urmă, la l octombrie 1822, Regele e silit din nou să jure pe Constituţie… Şi, cu toate acestea, o bună parte din populaţie e împotriva Constituţiei. Sunt, în primul rând, nobilii, care nu văd cu ochi buni ascensiunea politică a unor elemente cu trecut dubios (cei mai mulţi pactizaseră cu armatele franceze) şi astfel reacţionează împotriva unei uzurpări în care presimt ghilotina. Sunt, apoi, preoţii şi catolicii înverşunaţi, care se temeau de persecuţii religioase sau se simt chemaţi de o misiune „apostolică”, pentru restaurarea creştinismului romanocatolic persecutat şi zdruncinat de revoluţia franceză. De asemenea, reacţionează împotriva constituţionalismului acei puţini Portughezi conştienţi, în care instinctul politic a rămas viu şi care înţeleg că Regele renunţând la suveranitate, ţara se va împărţi în două partide, demoliberali şi regalişti. În sfârşit, marea masă a poporului, legată încă de instituţiile tradiţionale, se păstra impermeabilă faţă de toate aceste înnoiri; amorfă şi mută, masa aceasta portugheză – care se împăcase de bine de rău cu şapte veacuri de regalitate tradiţională – nu reacţiona faţă de uneltirile şi reformele întocmite la centru, dar nici nu participa la ele şi nu se solidariza cu crimele şi intoleranţa pe care se întemeiau. Marea masă populară însă, era greu de dezrădăcinat într-o generaţie, iar orice şef de insurecţie antirevoluţionară, orice iluminat sau orice erou o câştiga cu uşurinţă. Asemenea şefi ai antirevoluţiei n-au întârziat să apară. La 23 februarie 1823, câteva luni după ce Regele Joâo VI jurase din nou credinţă Constituţiei la Lisabona, izbucneşte, în Nordul ţării, revolta Contelui de Amarante. Mulţimea strigă: „Trăiască Regele absolut! Moarte Constituţiei!” De abia se potolise mişcarea Contelui de Amarante, când un regiment de infanterie se revoltă la ieşirea din Lisabona. La Vila- Franca, garnizoana încearcă o mişcare asemănătoare. Al doilea fiu al Regelui, Infantele Don Miguel, ia comanda trupelor, jurând că va „dezrobi pe Suveran din ghearele masoneriei”. Don Joâo VI rezistă câtva timp, dar în cele din urmă făgăduieşte să dea ţării o „rânduială nouă”. Făgăduială, însă, care n-a potolit curentul antirevoluţionar. Astfel că, la 30 aprilie 1824, Infantele Don Miguel încearcă din nou o lovitură de stat, ca şef al insurecţiei regimentelor din Capitală. În manifestul adresat trupelor, el spune că trebuie să „triumfe opera începută, dându-i o stabilitate sigură şi nimicind odată pentru totdeauna banda pestilenţială a masonilor”. În aceeaşi zi, Infantele dă o proclamaţie către Portughezi: „Sau murim în glorioasa luptă în care ne aflăm angajaţi sau tăiem de la rădăcină râul care ne doboară, nimicind odată pentru totdeauna infernala rasă masonică, înainte ca ea să ne nimicească pe noi”. Dar „infernala rasă masonică”, de care vorbeşte Infantele Don Miguel, e mai tare. Corpul diplomatic din Lisabona, printr-o „intervenţie ruşinoasă” (Pimenta), desparte pe Rege de forţele lui Don Miguel, îl izolează pe un vas englez şi-l sileşte să-şi demită fiul din funcţia de comandant suprem al armatei. „Revolta din aprilie” (Abri‘ada) a eşuat prin intervenţia marilor puteri iar Infantele Don Miguel se îmbarcă, la 13 mai, pentru o lunga călătorie în străinătate. Odată cu plecarea lui Don Miguel – şeful necontestat al antirevoluţiei tradiţionale monarhice şi catolice – mişcarea de rezistenţă împotriva „înnoirilor” păleşte. Este însă mai greu de înţeles gestul Regelui Joâo VI care, în preziua morţii sale, lasă regenţa uneia din fiicele lui, Dona Isabel Maria „deoarece moştenitorul legitim şi succesorul acestei Coroane nu şi-a făcut dovada, în această privinţă”. La 10 martie 1826, Regele moare, – moarte întru totul suspectă, pe care unii istorici moderni o atribuie societăţilor secrete. Fapt este că Don Joâo VI a deschis, prin mazilirea Infantelui şi, mai ales, prin testamentul său obscur, o problemă care a contribuit în bună parte la ruina Portugaliei; căci testamentul a fost cauza războiului civil. Epoca de adevărată glorie a lui Don Joâo VI a fost perioada sa braziliană, în care se poate spune că a întemeiat statul modern al Braziliei. Întors în Metropolă, Regele a dat mereu dovadă de slăbiciune şi nehotărâre. A jurat credinţă Constituţiei, deşi a plâns când, cu acest prilej, mulţimea îl aclama frenetic, la Rio de Janeiro. A asistat pasiv la uneltirile fiului său mai mare, Don Pedro, datorită căruia Brazilia s-a despărţit de patria-mamă. Era întru totul de acord cu credinţele şi mişcarea lui Don Miguel, dar n-a avut curajul să-l apere întotdeauna. Poate că e la mijloc şi o obscură dramă psihologică, pentru că Regina, Dona Carlota Joaquima, era cu trup şi suflet alături de Don Miguel, iar Regele, devenit cu timpul pasiv şi abulic, voia să se răzbune împotriva vitalităţii şi energiei soţiei sale, lovind în moştenitorii Tronului… Pentru că, fără îndoială, adevăratul moştenitor al Tronului era Don Miguel. Don Pedro era acum Împărat al Braziliei, iar legile Monarhiei portugheze excludeau de la Tron un cetăţean străin. Don Pedro declarase chiar război Portugaliei şi săvârşise acte de inamiciţie faţă de fosta sa patrie. Ceva mai mult, un capitol din vechile rânduieli cerea ca Suveranul să locuiască în Portugalia, iar Don Pedro se afla de 19 ani în Brazilia. De asemenea, prin numeroase documente, Don Pedro renunţase categoric la drepturile primogeniturii. Cu toate acestea, consiliul de regenţa recunoaşte în Împăratul Braziliei, Don Pedro, pe Regele legitim al Portugaliei – „şi aceasta a deschis porţile războiului civil” (Pimenta). Don Pedro abdică în favoarea fiicei sale, Dona Maria da Gloria, pe care hotărăşte s-o dea de soţie fratelui său, Don Miguel. Este o situaţie tulbure, absurdă, pe care nimeni n-o acceptă. Şi curând după ce Infantele Don Miguel se întoarce în ţară, ca regent, e silit de popor să se proclame rege (1828). Manifestaţiile care au dus la încoronarea lui au un vehement caracter antimasonic şi xenofob. ,,Moarte tuturor englezilor care au prădat Portugalia! Moarte ambasadorului (Lamb) care protejează pe masoni! Trăiască Don Miguel I!…” scria o proclamaţie incendiară. Iar îndată după urcarea pe Tron a lui Don Miguel au început în ţară rugăciuni, pentru ca „augustul şi iubitul Suveran” să fie apărat de „infernala contaminare a sectei masonice”. Un predicator strigă în prezenţa Regelui: „Eu văd masoni în toate părţile! Majestatea Voastră e înconjurată de masoni şi chiar acum vorbeşte unuia dintre ei!”. Cineva propune, ca program de guvernământ, „expulzarea masoneriei din toate funcţiile”. Toată ura acumulată în ultimii ani ai domniei lui Joâo VI împotriva masonilor, a străinilor, a revoluţionarilor de orice specie – de la constituţionalişti şi liberali, până la conspiratori şi republicani – izbucneşte cu vehemenţă. Începe o domnie „apostolică”, după cum scrie ironic istoricul socialist, Oliveira Martins. Mistica miguelistă e însufleţită de recrudescenţa misticii populare, catolice. Şi cum catolicismul iberic a avut întotdeauna un caracter concret, mistica miguelistă se manifestă în conformitate cu structura seculară a spiritualităţii portugheze: prin apoteoze şi imnuri, prin procesiuni idolatre, printr-o devoţiune fără margini faţă de tânărul rege, considerat trimisul Arhanghelului Mihail în lume pentru mântuirea catolicismului. Când Don Miguel trece pe stradă, lumea îngenunchează, femeile plâng, preoţii îl binecuvântează. Nu este numai un rege popular; este adorat, este divinizat. Parcă neamul ar fi simţit instinctiv că Don Miguel e ultimul său rege legitim şi că domnia îi va fi tragică şi de scurtă durată. Într-adevăr, câţiva ani în urmă, Împăratul Braziliei, Don Pedro, îşi pierde Tronul şi se hotărăşte să se întoarcă în Europa, să izgonească pe „uzurpator” şi să proclame regină pe fiica lui, Dona Maria. Încercare îndrăzneaţă, şi, în aparenţă, fără sorţi de izbândă – pentru că Don Miguel era regele legitim şi domnea liniştit de câţiva ani, adorat de marea majoritate a poporului. Dar Don Pedro se bizuia pe un grup de emigraţi politici şi, mai ales, pe ajutorul Angliei – care, fireşte, nu vedea cu ochi buni domnia catolică şi anticonstituţională a lui Don Miguel. Centrul emigraţilor politici se afla în Anglia. Acolo se adunaseră toţi cei care, din convingere sau din interes, din spirit de aventură, din pasiune sau pur şi simplu din întâmplare, se aflau de partea cealaltă a baricadei; erau, adică, „liberali”, constituţionalişti şi revoluţionari. Printre ei, câţiva oameni politici care au jucat mai târziu roluri importante în ţară: Palmela, Saldanha, Terceira. Adevăraţi dictatori ai liberalismului, ei se detestau reciproc şi încercau, de câte ori aveau prilejul, să ajungă, fiecare din ei, stăpânul absolut al mişcării. Palmela, nobil, sceptic, inteligent, orgolios, înţelegea prea bine puţinătatea celorlalţi ca să nu se simtă silit să păstreze exclusiv în mâinile sale conducerea rebeliunii anti-migueliste. Saldanha era un bun militar care învăţase în Brazilia vocabularul liberalismului; sărac, avea un anumit complex de inferioritate faţă de aristocratul Palmela şi faţă de întreaga lui clasă socială. Ducele de Terceira – mediocru, dârz, ambiţios – adunase, în insulele Azore, o armată de aproape trei mii de oameni, pentru izbânda revoluţiei. La sosirea lui Don Pedro în Europa, se începe cu febrilitate pregătirea războiului civil. Anglia şi Franţa îi dau tot ajutorul. Sub un pretext oarecare, escadra franceză apare pe neaşteptate la gura Tagelui şi confiscă o bună parte din flota portugheză. Prin lovitura aceasta, Don Miguel nu se mai putea încumeta să mai încerce o expediţie împotriva rebelilor lui Terceira, fortificaţi în insulele Azore. În Anglia, se improvizează armata dezrobitoare – din câţiva emigraţi, din demobilizaţii războaielor napoleoniene, din aventurieri şi mercenari. Sunt fel de fel de oameni, cea mai mare parte englezi. Unul din aceştia, Doyle, excentric şi fanfaron (O. Martins) proclamă că trebuie să se facă ceva pentru eliberarea „acelor nenorociţi de indigeni” (those damn‘d natives). Indigenii erau portughezii terorizaţi de Don Miguel. În Londra apăreau afişe cu următorul text: „Se caută de către o companie comercială şi colonială, bărbaţi activi şi inteligenţi, pentru a lucra ca fermieri în Brazilia sau aiurea”. Oamenii se înrolează fără să ştie unde vor fi trimişi. Se angajează marinari englezi, cu căpitanii lor – toţi cu salarii excelente şi contracte în regulă. Bani se găsesc din belşug. Guvernul englez pune la dispoziţia lui Don Pedro un împrumut de 10.000 de lire. Şi, fireşte, intervine şi un bancher evreu, Mendizabal. „Un bancher care era în acelaşi timp un om politic şi un fanatic liberal. Ca un bun evreu, totuşi, ştia să împace entuziasmul cu calculul, fără să-şi rişte averea prin ideile sale”, scrie istoricul socialist, Oliveira Martins. Cu banii englezi se cumpără câteva vase şi, în ziua de 7 iulie 1832, armata lui Don Pedro – cam 6000 de oameni – debarcă şi ocupă oraşul Porto. Nordul Portugaliei, şi îndeosebi Porto, a jucat un rol de frunte în istoria naţională. Toate revoluţiile – şi bune şi rele – au început aici. Porto a fost un centru de insurecţie permanentă. Generalii lui Don Pedro îşi aleseseră bine punctul de plecare. Dar ocuparea oraşului Porto nu aduce după sine revoluţia pe care o aşteptaseră Don Pedro şi partizanii săi. Nimeni nu se mişcă. În toată ţară domneşte liniştea iar Don Miguel îşi poate organiza în libertate armata sa regulată, de 60.000 de oameni. Mai mult ca oricând, Portugalia e alături de el. Rebelii se fortifică în Porto şi aşteaptă. Sunt alimentaţi pe mare, de escadra engleză. Lunile se scurg monotone, fără nici o luptă hotărâtoare. Generalii lui Don Pedro nu se înţeleg între ei şi, mai ales, nu se înţeleg cu ofiţerii englezi. Dar generalii lui Don Miguel sunt şi mai incapabili. Nu folosesc superioritatea lor numerică strivitoare, nu profită de solidaritatea întregii ţări, sunt apatici, confuzi, invidioşi unul pe altul. Exasperat de inactivitate, comandantul escadrei rebele, Englezul Napier, pleacă din Porto, în ziua de 2 iulie 1833 – un an de la începerea războiului civil – şi întâlneşte escadra lui Don Miguel la capul S. Vicente. Două ceasuri îi sunt de-ajuns ca s-o atace, s-o scufunde în parte şi să captureze restul, pentru că Napier era englez, dinamic şi însufleţit de un mare spirit de aventură. Cu câteva zile înaintea bătăliei navale, o parte din forţele rebele asediate în Porto plecaseră în sudul ţării şi ocupaseră Algarve. Începuse seria de lovituri curajoase, în puncte mult depărtate între ele, ceea ce dezorganiza apărarea armatei guvernamentale – destul de deprimată de reaua conducere a războiului, de asediul ineficient de la Porto şi de neînţelegerea dintre generali. La 24 iulie, armata lui Terceira intră în Lisabona, evacuată de armatele lui Don Miguel. Trupele guvernamentale se retrag neîncetat, deşi au efective superioare armatei lui Don Miguel*. Iar atunci când atacă, o fac fără pricepere, săvârşind cele mai grave greşeli de tactică şi strategie. La începutul lui octombrie, Don Miguel încearcă să recucerească Lisabona şi e înfrânt. E înfrânt de asemenea la Leiria, în ianuarie 1834, la Almoster în februarie, la Viana în martie, şi înfrângerile se ţin lanţ deşi ţara e alături de el, deşi trupele sale sunt curajoase, deşi aproape nimeni nu-l trădează şi nu-l părăseşte. Dar, printr-o serie lungă de greşeli, cu nenorocul întotdeauna în preajmă, având nefericirea să izbucnească în Franţa şi Spania mişcări liberale care ajută pe faţă pe Don Pedro, Don Miguel pierde, în faţa lui, aproape întreaga ţară. Rareori s-a mai întâlnit o companie în care nenorocul să fie întotdeauna de partea unei singure părţi. Şi, cu toate acestea, poporul nu aclama pe Don Pedro. Pe unde trecea oastea „liberatoare”, ard mănăstirile, sunt alungaţi preoţii. Cu câteva mii de oameni, atâţi câţi îi mai rămăseseră, Don Miguel capitulează, la 26 mai 1834, la Evora Monte, dând o proclamaţie armatei sale, în care explică de ce a fost aproape silit să pună capăt unui război fratricid, care durase aproape doi ani. În condiţiile capitulării se menţiona şi dreptul pe care-1 aveau „migueliştii” de a se întoarce nevătămaţi la casele lor. Dar amănuntul acesta a indignat grupul de revoluţionari de la Lisabona. Şi când, în seara de 27 mai, Don Pedro se afla la Teatrul San Carlos, în loja regală – în sfârşit victorios! – izbucneşte o manifestaţie ostilă. Se aud strigăte: „Moarte uzurpatorului! Jos tiranul care apără pe uzurpator!”. Tiranul era Regentul Don Pedro iar uzurpatorul era fratele Don Miguel. Palid, Don Pedro se ridică şi strigă: „Afară, canalii!”. Tumultul se înteţeşte *Probab il Don Pedro (n.r.) necontenit şi publicul începe să atace loja regală. Sunt chemate trupele în ajutor. Furia cu care îşi manifestase Don Pedro indignarea l-a costat scump pentru că o gravă hemoptizie i-a înroşit batista de sânge. E silit să fugă pe un coridor de serviciu împreună cu soţia şi fiica sa, Regina, urmărit de manifestanţi, sub o ploaie de pietre. La 24 septembrie moare, fără să fie plâns de nimeni. Încă de când ajunsese stăpân în Lisabona, Don Pedro pusese în aplicare principiile lui demo-liberale. Expulzase pe iezuiţi şi pe nunţiul apostolic, rupsese legăturile cu Sf. Scaun. Medizabal ajunsese dictator şi fac-totum: numea şi schimba miniştri, crea legi, făcea împrumuturi în numele Statului. Cu moartea lui Don Pedro, însă, se dezlănţuiesc în întreaga ţară masacre organizate împotriva „migueliştilor”. În fiecare zi, sute de oameni sunt asasinaţi, iar casele lor incendiate, fără ca cineva să intervină. Un liberal care luptase în rândurile anti-migueliste, Marques Gomes, scrie: ,,E trist s-o spunem dar e adevărat: învingătorii n-au fost generoşi cu învinşii. Mulţi dintre învinşii de la Evora-Monte care, în virtutea decretului de amnistie din 27 mai s-au reîntors la vetrele lor, au fost asasinaţi în chip barbar în numele libertăţii… La nimic n-au folosit măsurile Guvernului pentru stăvilirea acestor excese; crimele au continuat, şi, din nenorocire, pentru mult timp încă”. După statistica lui Franzini, într-un singur an de regim demo-liberal au avut loc trei mii cinci sute cinzeci de asasinate şi patru mii nouă sute de tâlhării. Passos Manuel, pe când era ministru, în 1836, a declarat în faţa Camerei: „După informaţiile autorităţilor din întreaga ţară, se constată că, până astăzi, s-au comis 16.000 de asasinate iar mai mult de 7000 de case au fost jefuite”. Şi adaugă că „datele sunt incomplete”. Iar Oliveira Martins, socialistul, scrie în Portugal Contemporaneo: „Miguelistul era o victimă, un inamic învins. Îl vânau cum se vânează lupii şi orice ofensă anterioară, orice crimă, era pedepsită cu o moarte fără judecată. Învingătorii, socotindu-se exponenţii unei suveranităţi absolute, au plătit însutit tot ceea ce primiseră”. Războiul civil, în loc să se curme prin capitularea de la Evora- Monte, se continuă mulţi ani. Portugalia rămâne, de atunci, zdruncinată, lipsită de unitate, pradă uşoară societăţilor secrete. Înfrângerea lui Don Miguel n-a însemnat numai abolirea monarhiei legitime, ci, îndeosebi, orientarea Portugaliei pe o cale antitradiţională, în care masoneria a jucat un rol de frunte. Dona Maria II a domnit destul de mult, din 1834 până în 1853, deşi a murit tânără (născută în 1819, avea în 1853 doar treizeci şi patru de ani). A domnit chemând pe rând la guvernare pe şefii liberalismului: Palmela, Saldahna, Terceira, Costa Cabral. Dar insurecţiile şi rebeliunile se ţin lanţ. Sunt mişcări revoluţionare ale căror cauze şi motive nu sunt întotdeauna uşor de descifrat. „Revoluţia din septembrie”, bunăoară, avea ca scop înlocuirea Cartei Constituţionale din 1826 cu Constituţia din 1828. „Benemzada” a dus la putere pe Vicontele Sa de Bandeira. Altă revoltă. „Revoluţia Mareşalilor”, a avut acelaşi scop şi acelaşi rezultat. „Revoluţia Mariei da Fonte”, începută într-un sat din nordul tării şi ajunsă până la Lisabona, se numeşte astfel din cauza unei ţărănci – reale sau legendare, e greu de spus – care însufleţeşte o răzmeriţă religioasă şi tradiţionalistă. Un nou război civil stă gata să izbucnească şi, ca să-l evite, Regina cere intervenţia Angliei, Spaniei şi a Franţei. Trupele străine şi escadra engleză reintră în activitate. Prin convenţia de la Gramido (29 iunie 1847), cele două partide în luptă se împacă. Dar în 1851 izbucneşte o nouă revoluţie, de astă dată sub şefia lui Saldahna. Toate aceste insurecţii, rebeliuni şi lovituri de stat urmăreau fie înlocuirea Constituţiei, fie modificarea, fie abrogarea ei. Constituţia, dăruită de Joâo VI, a rămas mărul discordiei. Unii o voiau sub forma ei iniţială, alţii sub forma de la 1828, alţii cereau să se adauge noi articole (varianta 1832), alţii, în sfârşit, voiau s-o îndepărteze, pur şi simplu. Textul Constituţiei portugheze s-a modificat, de altfel, cu generozitate. Fiecare nou guvern revoluţionar, fiecare insurecţie, fiecare lovitură de stat aducea cu sine şi o modificare a Constituţiei. Unii oameni politici cer, în 1852, să se modifice Constituţia, pentru „a pacifica familia portugheză”. Iar istoricul Alfredo Pimenta scrie: „Niciodată, până la 1820, familia portugheză n-a avut nevoie să fie pacificată. De la această dată însă şi până în zilele noastre (1934), marea preocupare a oamenilor politici este concordia portughezilor. De ce a izbucnit neînţelegerea? De ce au făcut dintr-o singură naţiune, două naţiuni, care în decursul timpului s-au multiplicat într-un asemenea chip încât în prezent e greu de spus câte naţiuni portugheze trăiesc înăuntrul Statului Portughez?” Fapt este că o seamă de oameni, adăpaţi la luminile secolului XVIII, la Revoluţia Franceză, la masonerie, sau liberalismul lui Guizot, voiau cu tot dinadinsul să transforme Portugalia într-o republică europeană sau, în cel mai rău caz, într-o monarhie ultrademocratică. Sinceri sau nu, aceşti oameni credeau că viaţa devine mai vrednică de a fi trăită într-o Portugalie europenizată, într-o Portugalie care-şi caută izvorul spiritual la Paris sau la Londra, iar nu în tradiţia ei multiseculară şi glorioasă. Oamenii aceştia erau în permanent neastâmpăr, căci voiau necontenit să se apropie mai mult de Paris; într-o permanentă luptă, căci trebuiau să se apere de reacţiunea celorlalte clase sociale; într-o permanentă dizidenţă unii faţă de alţii, pentru că se întreceau în radicalism şi se supralicitau în demagogie. Cu toţii trăiau într-o frenezie a schimbărilor cu orice preţ. Astfel se explică ameţitoarea răsturnare a guvernelor. Ca să poată guverna patru ani şi să poată face într-adevăr ceva pozitiv, Costa Cabral a trebuit să instaureze dictatura. Este straniu că liberalismul, ca să poată dăinui, se simte nevoit să se transforme în dictatură… La moartea Donei Maria II se urcă pe tron Don Pedro V care domneşte numai opt ani (1853-1861). E un suveran timid, melancolic şi nefericit. Un istoric portughez observă că seamănă mult lui Ludovic II al Bavariei, cu excepţia nebuniei. Tânărul Rege e bun prieten al scriitorului romantic şi istoricului Alexandro Herculano, cea mai desăvârşită şi mai onestă figură a liberalismului portughez. Ca şi Alexandro Herculano, Don Pedro V este un intelectual care înţelege istoria prin dialectica profetismului demo-liberal; pentru el, istoria se reduce la conflictul dintre „poporul” dornic de libertatea cântată de Victor Hugo şi „tirania” reacţionarilor (iezuiţi, regi, nobili). Herculano a jucat şi el un însemnat rol politic dar pe neaşteptate s-a retras din viaţa politică, a părăsit cu totul îndeletnicirile cărturăreşti, a întrerupt redactarea marii istorii a Portugaliei pe care o începuse şi s-a ascuns la o fermă, singuratic, fără să mai pună vreodată mâna pe condei şi ocupându-se exclusiv cu agricultura, vreme de zece ani, până la moarte. Este impresionantă şi vorbitoare această totală întoarcere la pământ a lui Herculano. Am putea descifra în ea nu numai dezgustul omului cinstit faţă de viaţa publică detestabilă dar mai ales melancolica deşteptare din paradisul artificial al teoriilor sale politice. Poate că Herculano a înţeles că istoria Portugaliei, ca orişice istorie a unei naţiuni vii şi creatoare, este altceva decât conflictul între abstracţii; că viaţa şi măreţia naţiunilor îşi au rădăcinile altundeva decât în „Contractul Social” şi morala kantiană. Este, în orice caz, un exemplu bogat în înţelesuri ascunse retragerea acestui mare istoric şi om politic la o fermă unde îşi va petrece restul vieţii îndeletnicindu-se cu lucruri vii şi roditoare, silindu-se să regăsească şi să se reintegreze în străvechea comunitate portugheză. Scurta domnie a lui Don Pedro V a fost plină de nenorociri; holera şi febra galbenă au secerat zeci de mii de vieţi; un ultimatum al lui Napoleon III, precedat de două vase de război franceze la gura Tagelui, umileşte încă odată demnitatea Portugaliei; masoneria şi jacobinismul dezlănţuiesc, aproape, un război civil în jurul grupului de călugăriţe, Surorile de Caritate, pe care Guvernul e silit, în cele din urmă, să le expulzeze; în sfârşit, în 1861, întorcându-se dintr-o călătorie prin ţară, întovărăşit de fraţii săi, Monarhul vede pe unul din ei, Don Fernando murind de febră tifoidă. El însuşi moare câteva zile mai târziu, iar după o lună cade victimă aceleiaşi boli al doilea frate, Don Joâo. Regina, Dona Ştefania de Hohenzollern Sigmaringen, cu care se căsătorise în 1858, murise un an după nuntă, fără moştenitori. Seria aceasta de nenorociri, care încercase pe tânărul Don Pedro şi care sfârşise curând prin a-l doborî, a creat în jurul lui o atmosferă de mistică iubire populară. I se spune „cel mult iubit”, iar la moartea lui mulţimea e cuprinsă de o furie oarbă împotriva tuturor sfetnicilor şi a inovatorilor care sunt învinuiţi că au abătut asupra ţării pedeapsa dumnezeiască. „Fără logică, fără raţiune, poporul acuză. Durere pentru pierderea pe care o suferă? Fără îndoială. Dar, mai ales, protest al subconştientului naţional împotriva unui regim catastrofic – în care până şi principii mor tineri, infectaţi de fermentaţia mocirlei” (Joâo Ameal). Iar celălalt mare istoric, socialistul Oliveira Martins, comentează zvonurile populare că Regele ar fi murit otrăvit de politicieni. „Au otrăvit pe Rege! Au otrăvit totul! Au furat, au vândut, au sfârtecat poporul, Regatul, bogăţia – iar mizeria noastră era consecinţa crimelor lor… Strigătul provocat de moartea Regelui martir era o condamnare totală, absolută, spontană!”. Tronul revine fratelui Regelui, Don Luiz, care se reîntoarce din Franţa unde se afla în călătorie. Don Luiz are parte de o foarte lunga domnie (1861-1889), în care timp, sub aparenţa de stabilitate a regimului demo-liberal, se desăvârşeşte acţiunea de dezagregare a societăţii portugheze. Don Luiz e un rege artist; cântă din vioară, traduce pe Shakespeare. „Cam atâta îi îngăduia Constituţia”, adnotează cu amar un istoric. Mişcările subversive şi insurecţiile se continuă şi sub el, în acelaşi ritm. E foarte greu de înţeles întotdeauna cauza acestor mişcări. Sunt oameni care protestează împotriva stării de lucruri şi protestează folosindu-se uneori de pretexte ridicole. Totul dovedeşte însă că echilibrul e numai aparent. Guvernele se schimbă cu o repeziciune care uluieşte. Apar şi dispar aceiaşi oameni. Plus ça change, plus c‘est la même chose. În aparenţă, partidele de guvernământ – după infinite sciziuni, disensiuni şi coaliţii pasagere – s-au regrupat în două mari partide: la dreapta, regeneratorii, la stânga, progresiştii. În realitate, unitatea lor e precară şi se clatină la orice criză. Cu timpul, aceste glorioase partide de guvernământ îşi pierd aproape contactul cu masele. Ca să supravieţuiască, aceste partide monarhiste şi constituţionale pactizează cu republicanii. Deocamdată, sub Don Luiz, sunt cele două partide care alcătuiesc rotativa. Regele e indiferent, visător, apatic. Lasă, în 1876, să ia fiinţă partidul republican care luptă pe faţă şi prin toate mijloacele împotriva monarhiei. Lasă să ia fiinţă Marele Orient Lusitan Unit şi să se deschidă loji masonice pretutindeni. Aproape toţi marii oameni politici, toţi preşedinţii de guvern, toţi miniştrii, sunt masoni. La 1880, când se sărbătoresc trei sute de ani de la moartea poetului naţional Camoens, cortegiul se transformă în paradă masonică. Don Luiz crede în libertate, în egalitate, în fraternitate. Fie că e lipsit de geniu politic, fie că nu are curajul să reacţioneze, fie că e el însuşi convins de veracitatea ideilor masonice şi revoluţionare şi de necesitatea totalei preschimbări a Portugaliei – fapt este că sub lunga şi, în aparenţă, calma lui domnie, forţele dezordinii s-au manifestat în deplină libertate. În acest răstimp de 28 de ani, societatea portugheză este atacată sistematic până la măduvă. Legăturile cu trecutul sunt aproape total tăiate. Portugalia nu se află numai în pragul catastrofei finale, se află în etapa preliminară dispariţiei ei ca neam creator de instituţii autonome. Două sau trei generaţii trecute fără reacţiune, sub un asemenea climat spiritual, şi Portugalia ar fi încetat de a mai exista ca naţiune independentă, transformându-se pe nesimţite într-o hibridă provincie „franco-europeană”… 

S-ar putea sa iti placa…

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...