Mircea Eliade | Salazar | Prefata

Publicat deMadalina Marcu

Cartea aceasta de istorie politicã este scrisã de un om care nu se îndeletniceºte nici cu istoria propriu zisã, nici cu politica. Ea s-a nãscut dintr-o nedumerire ºi a fost scrisã pentru a rãspunde la o întrebare, pe care autorul nu oboseºte sã ºi-o punã de zece ani: este posibilã o revoluþie spiritualã?
Este realizabilã istoriceºte o revoluþie fãcutã de oameni care cred, înainte de toate, în primatul spiritualului? Portugalia de astãzi, Portugalia lui Salazar, este poate singura þarã din lume care a încercat sã rãspundã la asemenea întrebãri. Studiul istoriei sale moderne este cu atât mai instructiv cu cât experienþa politicã portughezã – inauguratã cu primele Constituþii liberale ºi rãzboaiele civile de la începutul secolului XIX – este astãzi încheiatã. Salazar, reintegrând Portugalia pe linia destinului ei istoric, încheie un ciclu dramatic care a fost nutrit de toate influenþele ºi toate conflictele ideologice ale secolului XIX, a cunoscut pregãtirea latentã a revoluþiei ºi proclamarea republicii, luptele între partide, anarhia politicã ºi, în sfârºit, contra-revoluþia de la 28 mai 1926; încheie acest ciclu ºi începe un ciclu nou, orientat de cu totul alte principii ºi validat de o altã tradiþie. Revoluþia moralã ºi politicã a lui Salazar a reuºit; dovada cea mai bunã este seninãtatea ºi rodnicia Portugaliei de astãzi, comparatã cu haosul regimului trecut. Cine nu-ºi aminteºte refrenul Encore une révolution en Portugal!, cu care se încheia acum vreo douãzeci de ani, un celebru cuplet parizian?…
Mi s-a pãrut interesantã istoria modernã a Portugaliei ºi din alt punct de vedere. Cum s-a putut ajunge la o formã creºtinã a totalitarismului, în care Statul nu confiscã viaþa celor care-l alcãtuiesc, ºi persoana umanã (persoana – nu individul) îºi pãstreazã toate drepturile sale fireºti? S-a vorbit ºi s-a scris atât de mult despre funcþia ºi limitele libertãþii – dar mi se pare cã tot strãvechea formulã creºtinã e cea mai aproape de adevãr; „iubeºte – ºi apoi fã ce vrei”, a spus Fericitul Augustin. Dar, iubeºte întâi. Iubirea asigurã omului o stare de har, în care cel puþin instinctele fiarei sunt adormite. Caritatea purificã, iar un
asemenea om, purificat, îºi poate exercita în voie toate libertãþile; ele nu vor primejdui liniºtea semenului sãu ºi nu vor pãgubi colectivitãþii. Libertatea precedatã ºi nutritã de caritate, este climatul optim îngãduit desãvârºirii omului.
Dar cât de departe este aceastã libertate creºtinã în dragoste, de maxima rabelaisianã, „fais ce que tu vouldras!”, care a obsedat atâþia din visãtorii doctrinari ai secolului XVIII!…
Statul salazarian, stat creºtin ºi totalitar, se întemeiazã, înainte de toate, pe dragoste. Afirmaþia aceasta poate pãrea, în ochii competenþilor, o iresponsabilã exclamaþie de diletant. Dar ea nu e decât o reducere la elementele ei ultime a revoluþiei ºi reformelor întreprinse de Salazar. Cãci ce înseamnã înlocuirea individului (a „cetãþeanului”) prin familie, nucleu ireductibil al naþiunii, ºi reîntoarcerea la corporaþii, considerate drept colectiv social organic; ºi ce înseamnã: „nu discutãm naþiunea… niciodatã un fiu nu doreºte sã fie copilul altei mame”?… Toate acestea nu sunt altceva decât varietãþi ale aceleiaºi comunitãþi organice de dragoste: iubirea, care creeazã, uneºte ºi valorificã familia. Aceastã unitate organicã ºi ireductibilã – iar, ca atare, singura care poate exercita drepturi politice – nu ia fiinþã decât printr-un act de dragoste, cu tot ce aduce el dupã sine: smerenie, jertfã, renunþare, creaþie. Întreaga concepþie socialã ºi statalã a lui Salazar se întemeiazã pe familie ºi, ca atare, pe dragoste. Corporaþiile, municipiile ºi naþiunea nu sunt decât forme elaborate ale aceleiaºi familii portugheze. „Naþiune unitarã” înseamnã, pentru dictatorul Portugaliei, comunitate de dragoste ºi comunitate de destin – termeni care definesc întocmai familia.
La lumina acestor precizãri, se poate înþelege miracolul pe care l-a realizat Salazar: un stat totalitar ºi creºtin, construit nu pe abstracþiuni, ci pe realitãþile vii ale neamului ºi tradiþiei sale. Este cu atât mai extraordinarã aceastã creaþie, cu cât ea se împlineºte la capãtul unei evoluþii politice violent antitradiþionale, anticreºtine ºi pasionat „europenizante”. Generaþii întregi de tineri portughezi – unii din ei de bunã credinþã, alþii pur ºi simplu din snobism sau secetã sufleteascã – au dorit sã scoatã
Portugalia din matca ei tradiþionalã ºi s-o transforme într-o „þarã europeanã”. Cartea de faþã istoriseºte eforturile acestor oameni ºi rezultatele lor. Când Portugalia republicanã ºi democraticã a voit sã „intre” în Europa, mizeria moralã ºi haosul administrativ atinseserã proporþii nebãnuite – ºi prezenþa lusitanismului în capitalele europene se fãcea remarcatã prin cuplete. O sutã de ani s-a zbãtut Portugalia sã devinã o þara europeanã, împrumutând din dreapta ºi din stânga, imitând îndeosebi modelele pariziene, ºi mult sânge a curs ca sã se punã capãt „spectrului reacþiunii”, care însemna tradiþie, monarhie, creºtinism. Iar când ideile generoase triumfaserã ºi Portugalia devenise o þarã, cel puþin prin Constituþie, întocmai ca celelalte þãri europene – singura recompensã a fost refrenul Encore une revolution en Portugal!…
Europa n-a început sã þinã seama de Portugalia decât în clipa când aceasta a redevenit ea însãºi. Prestigiul de care se bucurã astãzi în Europa aceastã þãriºoarã atlanticã este pur ºi simplu uluitor, dacã ne gândim la situaþia Portugaliei de acum 20 de ani. Se pare cã „Europa” nu poate fi convenabil asimilatã decât de elite; mai precis, numai câteva personalitãþi îºi pot îngãdui sã asimileze geniul uneia sau mai multor culturi europene, rãmânând ele înseºi ºi continuând sã creeze în spiritul neamului lor. (Ce a însemnat geniul spaniol pentru Corneille, cel italian pentru Ronsard sau Sa de Miranda, cel englez pentru Voltaire ºi romantici, cel greco-latin pentru Goethe, cel german pentru romanticii anglo-saxoni – sunt lucruri bine ºtiute). Dar când naþiunile în întregul lor încearcã (sau sunt silite) sã imite una sau alta din þãrile europene, împrumutând sisteme de gândire ºi de guvernãmânt – atunci ori naufragiazã, ori ajung la creaþii hibride, debile, forme standard, care înseamnã, în afarã de propria lor sterilizare, ºi moartea „Europei”.
Cred, astfel, cã nu m-am depãrtat prea mult de problemele neamului nostru, ºi ale timpului nostru, dând la ivealã aceastã carte în care e vorba de istoria recentã a unei þãri din cealaltã extremitate a latinitãþii. Adresându-se, cu opt ani în urmã, tinerilor portughezi, Salazar le spunea: „Timpurile devin din ce în ce mai aspre… Vã spun cã sunteþi generaþia sacrificatã, generaþia care trebuie sã rãscumpere…”. Marea încleºtare de astãzi, în care mai ales tineretul se jertfeºte, rãscumpãrând greºelile atâtor generaþii bine intenþionate, se reduce insã tot la problema restaurãrii sau dispariþiei Europei; a acestei Europe care nu þine seama decât de acele þãri care nu-ºi trãdeazã destinul ºi nu-ºi suprimã istoria. Salazar a încercat sã salveze Portugalia printr-o revoluþie creºtinã, adicã o revoluþie care pleacã întotdeauna de la lucruri mici ºi bine fãcute – dar care ajunge, firesc, la o reintegrare a omului în unitãþile organice ºi în ritmurile cosmice. A încercat – ºi a reuºit. Experienþa aceasta istoricã ne sileºte – ca ºi creºtini, ca Latini ºi Europeni – sã revizuim o serie întreagã de concepte: tradiþie, naþiune, libertate etc.
Cartea de faþã se întemeiazã pe o cinstitã ºi, pe cât e omeneºte posibil, completã informaþie. Am lãsat sã vorbeascã mai ales faptele; dar nu numai faptele care mi se pãreau mie semnificative (deºi astfel se petrec lucrurile, chiar când nu o mãrturisesc,
cu majoritatea istoricilor). Pentru a face totuºi o carte accesibilã, am renunþat la aparatul ºtiinþific, mulþumindu-mã sã tipãresc la sfârºitul lucrãrii o bibliografie a fiecãrui capitol în parte. Poate mai târziu, dacã va fi nevoie, voi da la iveala ºi o ediþie ºtiinþificã, amplificatã.
Cartea ar fi avut, fãrã îndoialã, mai puþine lipsuri dacã aº fi putut profita la timp de admirabila La Revolucion Portuguesa a profesorului Jesùs Pabòn (Madrid, 1941). Din nenorocire, primele capitole erau redactate când a apãrut monografia lui Pabòn.
Aduc mulþumirile mele conducerii Secretariatului Propagandei Naþionale din Lisabona, care mi-a pus la dispoziþie un mare numãr de lucrãri inaccesibile, precum ºi d-lor Antonio Ferro, Dr. Tavares d’Almeida, Dr. Manuel Mùrias, Dr. Silva Dias, Pedro Correia Marques, Joâo Ameal þi Eduardo Freitas de Costa, care mi-au înlesnit – prin publicaþii, documente sau informaþii personale – redactarea acestei lucrãri.
***
Mulþumesc ºi pe aceastã cale d-lui Ministru Victor Cãdere, care a citit lucrarea de faþã în manuscris ºi mi-a sugerat mai multe îmbunãtãþiri ale textului.
Lisabona, mai, 1942 M. E.


 

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...

Antonio Machado: Poesías

HE ANDADO MUCHOS CAMINOS He andado muchos caminos,he abierto muchas veredas;he navegado en cien maresy atracado en cien riberas.En todas partes he vistocaravanas de tristeza,soberbios y melancólicosborrachos de sombra negra,y pedantones al pañoque miran, callan, y...

S-ar putea sa iti placa…

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...