Mircea Eliade | Salazar | SALAZAR: O ZI ÎN PARLAMENT…

O singurã ºedinþã parlamentarã i-a fost de ajuns lui Oliveira Salazar ca sã înþeleagã inutilitatea acestei instituþii politice. ªi cum era un om care voia sã-ºi vadã de treabã ºi nu avea timp de pierdut, se reîntoarce la catedra sa universitarã din Coimbra. Sã fie însã numai aceasta? Numai sentimentul cã ºi-ar pierde timpul continuând sã ia parte la ºedinþele Parlamentului portughez? Dacã, în acea zi de 2 septembrie 1921, Salazar a intuit precis caducitatea iremediabilã a regimului democrato-parlamentar – ºi totul ne face sã credem cã a intuit-o, atunci a vãzut mai departe. A înþeles, bunãoarã, cã procesul de dezagregare al regimului politic portughez n-a atins încã faza lui finalã, de unde ar putea începe un proces invers, de reintegrare. A ghicit, fãrã îndoialã, cã guvernarea lui Antonio Granjo, ca ºi oricare altã guvernare derivatã din acelaºi regim moral ºi politic, nu numai cã nu va fi în stare sã punã capãt haosului însângerat în care se zvârcolea Portugalia, dar se va prãbuºi chiar ea, antrenatã de forþele aceluiaºi haos. Retragerea bruscã ºi definitivã a lui Salazar din Parlamentul lui Antonio Granjo are, parcã, o semnificaþie profeticã. Pentru cã acest Parlament a cunoscut, într-adevãr, pagina cea mai însângeratã ºi mai josnicã pe care a scris-o istoria regimului democratic ºi republican în Portugalia. Antonio Granjo începe sã fie suspectat de „sidonism” de cãtre incoruptibilii republicani, geloºi pe tradiþia revoluþionarã ºi anticipatã a miºcãrii. ªeful Guvernului e învinuit cã se aliazã cu monarhiºtii ºi catolicii, îndepãrtând pe adevãraþii republicani. La 30 septembrie se schiþeazã o miºcare revoluþionarã, repede sufocatã de garnizoana din Lisabona. Granjo hotãrãºte dezarmarea gãrzilor republicane ºi a marinarilor. Un mare numãr dintre ofiþerii de marinã sunt arestaþi. Un ziar de stânga, Impresa da Manha, se indigneazã: „Domnul Granjo, dupã ce s-a supãrat pe jurnaliºti ºi pe toþi republicanii, îºi îndreaptã acum acreala împotriva marinarilor. Nu-ºi mai aminteºte cã ei au fost ºi sunt încã cei mai buni susþinãtori ai Republicii. Dar cât e de absurdã situaþia aceasta! Un guvern care se pretinde republican – urând pe republicani, persecutând pe republicani, vexând pe republicani!” La 5 octombrie, aniversarea instaurãrii Republicii, Granjo redã libertatea tuturor deþinuþilor politici. Dar când, în aceeaºi zi, vrea sã vorbeascã la monumentul eroilor revoluþiei, mulþimea începe sã-l huiduiascã, strigând „Trãiascã Republica ºi republicanii!” ºi „Moarte reacþiunii ºi iezuiþilor!”. Nemulþumirea maselor comunizante împotriva lui Granjo creºte necontenit. Acest om e vândut reacþionarilor monarhiºti ºi catolici. Din partea lui, Republica se poate aºtepta la orice. „Ce guvern e acesta?!” se întreabã Impresa da Manha. „Republican? Doamne fereºte!” Cãci „Naþiunea l-a condamnat, vãzându-l cã aresteazã pe republicani, persecutã pe ofiþerii din Gardã ºi pregãteºte manevre împotriva bravilor marinari”. Agitaþia ºi campania de zvonuri ia proporþii neobiºnuite chiar pentru Portugalia. Se ºopteºte cã Guvernul desfiinþeazã gãrzile republicane, marina ºi poliþia. Izbucnesc grevele lucrãtorilor de la cãile ferate ºi Societatea de Tramvaie, care sunt înãbuºite. Dar valul de urã împotriva lui Granjo creºte mereu. Extremiºtii manifesteazã pe strãzi, strigând „Republica e în primejdie” ºi „Jos Granjo!”. În dimineaþa zilei de 17 octombrie, trei lovituri de tun anunþã cã o nouã revoluþie a izbucnit. Imediat încep sã treacã spre Rotondã artileria ºi trupele insurgente. Impresa da Manha aminteºte cuvintele lui Danton: „De l’audace! De l’audace! Toutjours de l’audace!” La ora 9 dimineaþa, un ofiþer al gãrzilor republicane comunicã ministrului de Finanþe pactul gãrzilor cu insurgenþii. La ora 10, Granjo se duce la cartierul general al Gãrzii ºi, de acolo, scrie Preºedintelui Republicii informându-l cã, neputând stãpâni revolta, îºi înainteazã demisia. Preºedintele Antonio Jose de Almeida i-o primeºte, lãudând „nobila sa purtare”. ªi Granjo se întoarce acasã, frecându-ºi mâinile cã „ºi-a îndeplinit datoria” ºi „a evitat vãrsarea de sânge între fraþi!” Nu aceeaºi pãrere o aveau însã ºi anumite elemente extremiste ale insurgenþilor. Casa ex-preºedintelui de Consiliu e înconjuratã, iar Granjo, îngrijorat, cautã adãpost la un vecin, marele sãu adversar politic, Cunha Leal. Acesta îl primeºte mãrinimos, iar când o patrulã revoluþionarã se prezintã ºi-l cere pe Granjo, asigurându-l cã au ordin sã-l transporte pe un vas de rãzboi, Cunha Leal se grãbeºte sã-ºi întovãrãºeascã adversarul politic, nu cumva sã i se întâmple ceva. Sunt urcaþi amândoi într-o camionetã roºie, între mai mulþi marinari ºi conduºi la Arsenal. Uriaºul Granjo, figurã popularã, e primit cu strigãte ºi ameninþãri de moarte. Zadarnic încearcã mai mulþi ofiþeri sã-l apere. În aceeaºi noapte este ucis ºi spintecat cu baionetele de marinarii care voiau sã-ºi rãzbune camarazii deportaþi, sub un guvern anterior, în insulele atlantice. Un marinar îºi aratã baioneta înroºitã: „Veniþi sã vedeþi sânge de porc!” „Camioneta fantomã”, cum i s-a spus mai târziu, porneºte iar. De astã datã grupul de marinari – condus de un revoluþionar notoriu, „Dinte de aur” – se îndreaptã spre locuinþa ofiþerului de marinã Jose Carlos de Maia, unul din ºefii revoluþiei din 5 octombrie 1910 ºi fundator al Republicii, fost ministru al marinei sub Sidonio Paes. Ajung aproape de miezul nopþii. Comandanþii refuzã, la început, sã urmeze patrula care venise sã-l ducã la Arsenal, în numele Juntei Revoluþionare. Dar înþelege curând cã trebuie sã se supunã. Vrea sã-ºi schimbe, cel puþin, hainele, sã-ºi ia alþi pantofi. „Eºti bine aºa cum eºti, îl liniºteºte Dinte de Aur. Nu e nevoie de haine mai bune!” Vechiul revoluþionar, comandantul Carlos de Maia nu se aºteaptã la altceva decât, poate, un scurt domiciliu forþat pe bordul unui vas de rãzboi. Dar soþia sa ghicise din privirile marinarilor cã, de astã datã, se poate întâmpla orice, încearcã sã-i înduplece zvârlindu-se la picioarele lor, cu un copil de câteva luni pe care-l purta în braþe. E zadarnic. „E târziu! Trebuie s-o ºtergem!”, se întunecã unul dintre marinari. Femeia mai are timp sã-i strige, de la fereastrã, în timp ce comandantul era urcat de marinari în „camioneta fantomã”: „Adio!” Carlos de Maia este ucis de Dinte de Aur ºi oamenii lui, cu toate rugãminþile ºoferului ºi cu toate cã fostul ºef revoluþionar încercase sã se ascundã într-o cabinã telefonicã. Al treilea pe listã era amiralul Machado dos Santos, omul care continua sã se laude cã întemeiase Republica. Machado dos Santos acceptã sã se urce în camioneta fantomã. „M-am simþit întotdeauna bine între marinari!” exclamã el, amintindu-ºi desigur de anii sãi de propagandã revoluþionarã. Dar nu ajunge viu pânã la Arsenal. Aproape de morgã, camioneta are o panã de motor. Amiralul e dat jos cu sila. „Nu mã omorâþi, bãieþi!”, striga el zâmbind, înþelegând cã i-a sosit ceasul. ªi se prãbuºeºte sub gloanþele marinarilor. O maºinã care trecea prin apropiere e opritã ºi corpul fostului întemeietor al Republicii e trimis la morgã. Lista pe care o avea Dinte de Aur e mare, dar mulþi dintre cei însemnaþi acolo au timp sã se ascundã, anunþaþi fiind chiar de cãtre ofiþerii din Junta Revoluþionarã. „Camioneta fantomã” strãbate totuºi Capitala, fãrã ca cineva sã aibã curajul s-o opreascã, ºi alþi câþiva nevinovaþi îºi gãsesc moartea. Indignarea populaþiei a doua zi e fãrã margini Generalul Gomes da Costa împreunã cu alþi ofiþeri îºi înainteazã demisiile în semn de protest, însuºi Preºedintele Republicii, Antonio José de Almeida, vrea sã renunþe la Preºedinþie ºi numai impunãtoarea manifestaþie care are loc a doua zi îl împiedicã s-o facã. Întâmplãrile tragice din noaptea de 19 octombrie au rãmas pânã astãzi învãluite în mister. Este semnificativ faptul cã cel dintâi lucru pe care l-au fãcut insurgenþii a fost sã elibereze din închisoare pe asasinul lui Sidonio Paes. Totul ne îndeamnã sã credem cã Dinte de Aur ºi ceata lui n-au lucrat din propria lor iniþiativã. Documentele publicate în aceastã privinþa lasã sã se întrevadã o influenþã strãinã. Ziarul Epoca din 20 decembrie 1926 afirmã cã atât Granjo cât ºi Machado dos Santos aflaserã de izbucnirea iminentã a unui complot organizat cu ajutorul elementelor internaþionale, ºi cã ºi-au pierdut viaþa pentru cã deveniserã primejdioºi cunoscând acest secret. Fapt este cã, de atunci, agitaþia comunistã a crescut simþitor în Portugalia. Grevele, actele de sabotaj ºi comploturile pe care pânã atunci le organizau societãþile secrete ºi „formiga branca”, încep sã fie controlate de cãtre nucleele comuniste. Indignarea þãrii a fost totuºi atât de mare încât Guvernul revoluþionar, prezidat de colonelul Manuel Maria Coelho, e silit sã demisioneze la 5 noiembrie; nu apucase sã guverneze trei sãptãmâni. Urmeazã un minister Maia Pinto de ºase sãptãmâni ºi altul Cunha Leal, cam de aceeaºi duratã. La 5 februarie 1922 i se încredinþeazã guvernul lui Antonio Maria da Silva, care reuºeºte sã se menþinã la putere aproape doi ani. Cum se explicã misterul acestui record ministerial? Antonia Maria da Silva este un vechi complotist ºi creatorul „artileriei civile” din ultimii ani ai Monarhiei. El va înarma mai târziu ºi va dirija din umbrã „Legiunea Roºie”, formidabilã organizaþie comunistã, cu care vor avea de luptat toate guvernele ºi chiar dictatura militarã. Faptul cã se poate menþine la putere atâta vreme ne face sã credem cã el controla opoziþia violentã, care împiedica celelalte guverne sã dureze. Aceste forþe secrete se opun lãmuririi misterului asasinatelor din noaptea de 19 octombrie. Dinte de Aur ºi banda lui nu sunt judecaþi decât la 14 decembrie 1923. De altfel procesul, care se sfârºeºte cu condamnarea lui Dinte de Aur la temniþã grea pe viaþã, nu aduce nici o luminã asupra cauzelor ºi adevãraþilor autori ai asasinatelor din noaptea de 19 octombrie. Guvernarea lui Atonio Maria da Silva nu se deosebeºte de cele precedente decât, poate, prin numãrul masiv de deportãri politice, care au loc la 20 iunie 1922. Grevele continuã, dar nu au intensitatea celor din anii trecuþi. O încercare de rãscoalã monarhicã, în octombrie 1922, este repede înãbuºitã. Antonio Maria da Silva izbuteºte sã se menþinã la putere pânã în noiembrie 1923, dupã ce remaniazã de douã ori cabinetul. Evident, þara era departe de a avea liniºte. În iarna lui 1922 circulau atâtea zvonuri despre o nouã ºi mult mai radicalã miºcare a „octombriºtilor”, încât ªeful Statului ºi membrii Guvernului îºi cautã refugiul în cetãþuia din Cascaes, la 20 km de Lisabona, unde de altfel continuã pânã astãzi sã locuiascã Preºedintele Carmona… Ca ºi când ar fi prevãzut sfârºitul tragic al guvernãrii lui Antonio Granjo, Oliveira Salazar se reîntoarce în Coimbra ºi refuzã sã mai calce pragul Parlamentului portughez. Aceasta nu înseamnã, fireºte, cã renunþase la acþiunea politicã pentru a-ºi închina ºtiinþei tot timpul ºi toatã energia sa. Niciodatã Salazar nu s-a dedicat cu exclusivitate muncii ºtiinþifice. Tot atât de importantã era pentru el pregãtirea tinerelor promoþii pentru o mai adâncã înþelegere a realitãþilor portugheze. Pe de altã parte, înteþirea prigoanei religioase, dupã „noaptea însângeratã” din 19 octombrie, îl împiedecã sã se retragã într-un adevãrat turn de fildeº la Coimbra. În zilele de 29 ºi 30 aprilie 1922 are loc la Lisabona a doua sesiune a Congresului Centrului Catolic. Salazar prezintã un memoriu – Centra Catolico Portugues. Principios e orga zaçao – care e primit cu entuziasm de congresiºti ºi dã naºtere la destule critici ºi comentarii violente în întreaga presã portughezã. În prefaþa care însoþeºte textul comunicãrii, tipãrit în broºurã pe spezele comitetului diocezian din Funchal, Salazar mãrturiseºte cã studiul a fost „îndelung gândit”, dar din motive felurite redactat în mare grabã. Comunicarea este, întradevãr, extrem de succintã, având mai de grabã înfãþiºarea unei serii de teze, cu o argumentaþie foarte strânsã, schematicã. „O unanimitate de vederi ºi opinii nu este, în politicã, omeneºte posibilã”, recunoaºte autorul în prefaþã. Aceasta se referã nu numai la adversarii atei ai Centrului, ci mai ales la catolicii care militau în partidele monarhiste. „Recunoaºtem leal cã nu se aflã cu noi mulþi ºi mari catolici”. Dar ceea ce e important de discutat este punctul de vedere iniþial, „prima poziþie pe care o ocupã spiritul nostru” în faþa unei probleme. Aceastã „primã poziþie” nu e admisã, fireºte, de cei care nu împãrtãºesc credinþele ºi dogmele catolice – marea masã a agnosticilor, masonilor ºi revoluþionarilor democraþi. Dar ceea ce urmãreºte Salazar prin aceastã comunicare, deºi n-o spune lãmurit, este adeziunea unui cât mai mare numãr de catolici la politica Centrului ºi, implicit, retragerea lor – mãcar „provizorie” din partidele politice, (recte: monarhiste) – de aceea încercã încã o datã, printr-o argumentaþie foarte strânsã, de o logicã simplã ºi clarã, sã convingã pe catolicii care militau pentru o schimbare a regimului, sã renunþe la oricare altã activitate politicã în afarã de aceea a Centrului. „De altfel, adaugã el în prefaþã, nu se aflã aici nici intoleranþã, nici urã. Sunt patruzeci de pagini asupra politicii portugheze… ºi nu se vorbeºte rãu de nimeni!” Teza susþinutã de Salazar se poate rezuma astfel: prin politica sa, Biserica romano-catolicã încearcã sã obþinã „condiþii minime indispensabile vieþii religioase”; politica Bisericii, evident, nu e politica naþiunii; dar catolicii, pentru a dobândi acele „condiþii minime”, trebuie sã aibã ºi putere, nu numai conducerea conºtiinþelor; trebuie, deci, sã activeze pe plan politic. Chestiunea politicã se rezolvã eficient numai prin revoluþie, dar revoluþia este în contradicþie cu datoria – pe care o are orice cetãþean loial – de a respecta puterile constituite. Pe de altã parte, a rezolva mai întâi chestiunea politicã ºi apoi pe cea religioasã (cum, adnotãm noi, susþineau catolicii monarhiºti), înseamnã a subordona religia regimului politic. „Astfel unirea catolicilor – divizaþi politiceºte – în câmpul politic, pentru a apãra Biserica cu mijloace politice, nu se poate face decât cu sacrificiul opiniilor politice, sau mai bine zis, cu sacrificiul trecãtor al unei anumite acþiuni politice, socotitã deocamdatã prejudicioasã pentru apãrarea intereselor religioase”. Salazar îºi reazemã argumentarea ºi pe scrisoarea Papei Benedict XV din 11 decembrie 1919, de unde, dupã interpretarea sa, rezultã datoria pe care o are fiecare catolic de a asculta ºi colabora cu regimul þãrii sale, deºi nu rezultã ºi obligaþia de a adera la acest regim. Pentru un catolic, comenteazã Salazar, este mai urgentã câºtigarea de drepturi pentru Bisericã în regimul actual – republican – decât substituirea acestui regim printr-altul. ªi numai într-un singur caz forþele catolice nu vor fi împrãºtiate când toþi catolicii vor vota pe candidaþii Centrului, sacrificând pe cei ai partidului din care fac parte. Cãci scopul ultim al Centrului este sã cucereascã puterea politicã ºi sã apere interesele Bisericii, creºtinând în acelaºi timp instituþiile þãrii. Program ambiþios – aceastã cucerire a puterii – în care ne îndoim cã Salazar credea cu adevãrat; el cunoºtea prea bine forþele politice ale Portugaliei ºi înþelegea cã spiritul revoluþionar ºi anticatolic era departe de a-ºi fi istovit posibilitãþile de realizare istoricã. Ceea ce urmãrea Salazar, prin tezele sale, era în primul rând sã punã la îndemânã tuturor adepþilor Centrului Catolic un model de argumentare ºi propagandã printre catolicii monarhiºti; în acelaºi timp, aceastã nouã profesiune de credinþã faþã de regimul republican ar fi convins poate Guvernul de sinceritatea Centrului ºi poate chiar s-ar fi ajuns la dobândirea anumitor libertãþi religioase. Zece ani mai târziu, într-un important discurs þinut ca Preºedinte al Consiliului de miniºtri (23 Noiembrie 1932), Salazar îºi aminteºte de rolul sãu, în acþiunea Centrului Catolic. „Nu spun cã rezultatele au fost mari; spun cã fãrã aceastã acþiune ar fi fost ºi mai mici. Bunele intenþii ale multora s-au lovit de incultura ºi iacobinismul politicienilor extremiºti ºi al oamenilor lor, ca ºi de îngustimea de vederi a partidelor aºa numite conservatoare. Fapt este cã se putea întotdeauna afirma, ºi cu aparenþe de dreptate, cã Republica Portughezã era prin esenþã anticatolicã, iar neutralitatea sa o minciunã, ceea ce era destul de grav pentru Republicã ºi pentru Bisericã, într-o þarã de tradiþie ºi populare catolicã. Sectarismul guvernelor a deschis rãni adânci în conºtiinþa naþiunii…” Dacã acþiunea Centrului Catolic – nici mãcar dupã aceastã supremã încercare din 1922 – n-a dobândit nici o libertate religioasã din partea guvernelor republicane, în schimb ea a adâncit mai mult ruptura dintre Centru ºi partidele monarhiste. Salazar se aºtepta la aceastã agravare a raporturilor cu monarhiºtii. Însã el probabil cã pierduse încã de pe atunci ºi în chip definitiv speranþa într-o revoluþie monarhistã victorioasã ºi aºtepta sã se desemneze în câmpul politic o nouã forþã, destul de puternicã pentru a putea într-o zi stãvilii dezmãþul guvernãrilor demagogice. Deocamdatã, aceastã forþã nu se face simþitã. Antonio Maria da Silva guverneazã, cum am vãzut, pânã la 15 Noiembrie 1923. În tot acest rãstimp, Salazar îºi continuã activitatea de dascãl la Universitatea din Coimbra ºi munca lui modestã de educator moral. Este straniu, totuºi, cã aceastã continuã ostenealã nu duce la alcãtuirea unui grup de credincioºi, strânºi pe viaþã ºi pe moarte în jurul ºefului lor spiritual ºi politic. Salazar, chiar atunci când e admirat ºi urmat, rãmâne singur. Mitul lui nu fructificã. E de altfel exagerat sã vorbim de un mit al lui Salazar. Omul acesta rece, mãsurat, adâncit în cifre, preocupat de probleme impopulare – moralã, educaþie, politicã religioasã – nu poate crea o atmosferã de freneticã admiraþie sau profundã devoþiune în jurul numelui sãu. Salazar îºi câºtigã anevoie, printre preoþi, profesori, student merituoºi ºi catolicii Centrului, o faimã de om integru, cu o viaþã moralã fãrã patã, de mari merite ºtiinþifice. E faima unui tehnician, nu aureola unui ºef victorios. Nici chiar cei din jurul lui, studenþii ºi prietenii, nu sunt fanatizaþi de viaþa aceasta corectã. Oamenii nu pot avea faþã de el mai mult decât stimã ºi admiraþie… Dar, evident, aceastã admiraþie se face simþitã în cercuri tot mai largi. Îndeosebi cei care se îndeletnicesc cu realitãþile economice ºi financiare încep sã priveascã spre Salazar ca spre un viitor bun conducãtor al vreunei importante instituþii de stat. Când, la începutul lui decembrie 1923, are loc la Lisabona Congresul Asociaþiunilor Comerciale ºi Industriale din Portugalia, se discutã ºi o comunicare a profesorului Salazar: „Reducerea cheltuielilor publice”. E studiul unui specialist care ºtie sã vadã dincolo de problemele tehnice pe care le dezbate. Congresul Asociaþiunilor Comerciale ºi Industriale, nu e greu de ghicit, era o încercare a marii finanþe de a gãsi platforma cãtre acþiunea politicã. Salazar, care nu refuza niciodatã prilejul de a-ºi expune concluziile la care ajunsese în domeniul economic ºi financiar, mai ales când era vorba de un auditor competent, a fost unul din sãrbãtoriþii acestui Congres. Un orator comenteazã astfel comunicarea profesorului Salazar: „De multã vreme am cãutat sã facem sã intervinã în discuþia problemelor naþionale ºi oamenii noi, învãþaþi, plini de patriotism ºi de încredere, care lucreazã în liniºtea biroului lor, ºi care vor juca, fãrã îndoialã, un rol foarte strãlucit în acþiunea de salvare a patriei”. Asociaþiile Comerciale ºi Industriale plãnuiau sã depunã liste speciale de candidaþi pentru viitorul Parlament. Era ºi acesta un semn de obosealã faþã de diviziunea partidelor ºi luptelor politice. Dar Guvernul, prezidat de Ginestal Machado, care urmase lui Antonio Maria da Silva ºi din care fãceau parte, printre alþii, Cunha Leal ºi generalul Oscar Carmona – cade repede în urma unei revolte semimilitare, ºi e înlocuit la 18 decembrie cu un cabinet prezidat de maiorul Alvaro de Castra. Încercarea revoluþionarã avusese loc la 10 decembrie 1923, opt zile dupã comunicarea lui Salazar. O sãptãmânã în urmã, ministrul de Finanþe demisionar, Cunha Leal, þine o conferinþã publicã în care atacã violent starea de lucruri din þarã, dezmãþul politicienilor, incapacitatea Statului în faþa agitatorilor – ºi vorbeºte despre dezastrul economic portughez, despre dezordinea totalã, lãudând omul care în Italia „a impus ordinea în locul dezordinii”. Încã un simptom al exasperãrii împotriva partidelor, împotriva intrigilor politice, demagogiei ºi a ineficienþei guvernãrilor ultimilor ani. Cunha Leal vorbea ca un vechiul democrat… Toate acestea erau tot atâtea semne cã viaþa politica se afla în pragul unor mari schimbãri. Nu se precizaserã încã formele pe care avea sã le ia reacþiunea, dar se simþea iminenþa ei. Salazar se abþine, cu mai multã grijã ca oricând, sã se angajeze în lupta dintre partidele republicane ºi cele monarhiste. Are, acum, sentimentul net cã scãparea nu poate veni de la nici unul din ele. Aºteaptã, în sihãstria lui de la Coimbra – dar cu ochii bine deschiºi, atent la tot ce se întâmplã în jurul lui. Continuã, totuºi, sã-ºi spunã cuvântul ori de câte ori crede de cuviinþã. În ziarul Centrului Catolic, Novidades, colaboreazã din când în când, cu articole în majoritatea lor tehnice, dar scrise cu multã claritate ºi mult nerv. La 15 ºi 16 ianuarie 1924 apar douã articole despre „învãþãmântul ºi costul sãu” ºi „Chestiunea Universitãþilor”. La 12 martie publicã, în legãturã cu devalorizarea, articolul „Venituri în valutã strãinã”. Ca de obicei, Salazar nu scrie decât atunci când are ceva de spus într-o problemã de actualitate, discutatã de cele mai multe ori anapoda sau în necunoºtinþã de cauzã. La 4 iulie 1924 se deschide, la Braga, primul Congres Euharistic Naþional. Gonçalves Cerejeira – fostul camarad de studenþie, acum coleg de profesorat la Universitatea din Coimbra – inaugureazã ºedinþa solemnã printr-un discurs, urmat de conferinþa lui Oliveira Salazar: „Pacea lui Hristos ºi proletariatul”. Este una din cele mai importante conferinþe ale sale, cãci aici îºi expune cu destulã francheþe opiniile antimarxiste ºi tot aici încearcã sã precizeze atitudinea catolicismului faþã de problemele sociale contemporane. „Nenumãrate sunt masele lucrãtorilor, ale cãror suflete se agitã revoltate, înfometaþi fiind ºi însetaþi de dreptate”. ªi aceºti lucrãtori trec alãturi de Biserica Creºtinã sau se îndreaptã împotriva ei, „ca ºi cum distrugând în lume izvorul ordinii ºi al virtuþii, s-ar asigura cucerirea Dreptãþii ºi a Pãcii”. Toate cuceririle proletariatului, dobândite fãrã sã þinã seamã de creºtinism sau chiar împotriva lui, n-au adus pe pãmânt nici pacea, nici dreptatea. Dimpotrivã, „În prezenþa acestor miºcãri care ameninþau sã înece civilizaþia modernã observãm cã, cu cât se extind cu atât triumfã, ºi cu atât lupta se intensificã, alimentându-se din propriile sale victorii; fãrã ca pacea sã se pogoare, fãrã ca dreptatea sã se realizeze, fãrã ca situaþia fiecãruia sã se îmbunãtãþeascã”. Pentru cã, precizeazã profesorul Salazar, proletariatul socialist, cautã „pacea în lume” printr-o revoluþie mondialã, în timp ce creºtinismul crede în „pacea lui Hristos”, realizabilã numai printr-o anevoioasã ascensiune spiritualã a fiecãrui ins în parte. Critica pe care o face iluziilor create în jurul ideilor de muncã, bogãþie ºi putere – iluzii care provoacã ºi susþin agitaþiile muncitoreºti de pretutindeni – o vom regãsi în întreaga sa activitate economicã ºi socialã de mai târziu. E greºit sã se creadã cã numai lucrãtorul cu braþele munceºte ºi e productiv, sau cã munca nu cunoaºte nici un fel de ierarhie, efortul de invenþie, de organizare ºi direcþie fiind egal, dacã nu inferior, execuþiei. E greºit de asemenea sã se creadã cã orice fel de bogãþie este un fapt sau un privilegiu: „existã o bogãþie-egoism ºi o bogãþie-sacrificiu ºi devotament”. Cea dintâi e improductivã pentru colectivitate, servind doar ca un instrument de neistovitã consumaþie a unei clase privilegiate, care nu urmãreºte decât satisfacerea unui infinit numãr de dorinþe fireºti sau artificiale. Dar, „o dorinþã cheamã pe alta, satisfacerea anumitor aspiraþii face sã se nascã altele, întreþinând o ambiþie fãrã margini, ca o bãuturã misterioasã care ar avea ca efect sã ne facã setea tot mai arzãtoare”. În afarã de aceastã bogãþie-egoism se întâlneºte ºi cealaltã specie de bogãþie, care se poate gãsi în mâinile particularilor, ale sindicatelor ºi ale micilor, organisme teritoriale, sau în stãpânirea Statului: „îmi închipui pe acest om bogat dar productiv, ca un fel de administrator al unui incapabil, fecundând bogãþia prin acþiunea ºi prin iniþiativa sa, prin calitãþile sale de diriguitor ºi ºef”. (Sã nu uitãm cã acest elogiu al „bogatului productiv” era fãcut de un om care se nãscuse ºi a trãit de atunci într-o mândrã sãrãcie). În sfârºit, alãturi de iluziile create ºi metodic rãspândite în jurul noþiunilor de muncã ºi bogãþie, se întâlnesc, în proletariatul socialist, iluziile crescute în jurul noþiunii de putere. „A cuceri puterea, a exercita puterea pentru a transforma în articole de lege iluzii care, dacã ar fi realizate, ar diminua capacitatea de producþie mondialã ºi ar distruge temeliile solide ale stabilitãþii sociale, nu înseamnã a rezolva conflictele, ci a le multiplica; nu înseamnã a cãuta pacea, ci a pregãti rãzboiul; nu înseamnã dobândirea fericirii, ci sporirea mizeriei ºi a durerii. În faþa acestor porniri luciferice, alimentate de iluziile marxismului, Salazar aminteºte de „bazele morale ale revoluþiei noastre sociale”, adicã ale creºtinismului social, „care n-are nevoie sã comande, ci sã slujeascã” iar „spiritului de revoltã îi opune ascultarea; urii – dragostea; ambiþiei – renunþarea”, întâlnim, în aceastã conferinþã, modelul omului politic creºtin, pe care Salazar 1-a construit în lungile lui meditaþii ºi pe care se va trudi sã-l realizeze în propria lui conduitã ºi activitate câþiva ani mai târziu. „A nu aspira la putere ca la un drept, ci a o accepta ºi exercita ca pe o datorie; a considera Statul ca reprezentantul lui Dumnezeu pentru binele comun ºi a asculta din toatã inima pe cel care e investit cu autoritate; a nu uita, când cineva comandã, în numele cãrei dreptãþi o face; ºi a nu uita, când cineva ascultã, virtutea sacrã a celui care comandã – ce extraordinarã revoluþie! Este Puterea dezbãratã de orice aviditate ambiþioasã, de obstacole inoportune, de revoluþii periculoase; este libera autoritate ºi respectul celui asupra cãruia se exercitã ea; este legea umanã înnobilatã de justiþie, puterea limitatã de legea lui Dumnezeu ºi drepturile conºtiinþei; este ordinea asiguratã prin ascultarea sufletelor”. Iar mai departe: „Daþi-ne aceste suflete transformate de spiritul creºtin al ascultãrii, dragostei ºi renunþãrii – cãci pacea lui Hristos este perfect compatibilã cu sindicalismul lucrãtorilor cu noile metode de muncã, cu toate noile regimuri de proprietate, cu organizaþiile politice mult diferite între ele…” Conferinþa aceasta de la Braga, publicatã în ziarele Centrului Catolic, nu are totuºi nici o influenþã în viaþa politicã portughezã. Anul 1924 nu se deosebea, în aceastã privinþã, de ceilalþi ani. Guvernele cãdeau din trei în trei ani, sau din trei în trei sãptãmâni. Anevoie le mai poate þine cineva socoteala. Izbucnesc, ca de obicei, conflicte armate între Garda Republicanã ºi poliþie, între aviaþie ºi guvern, între greviºti ºi armatã. O manifestaþie comunistã începe prin aclamarea Preºedintelui Republicii ºi sfârºeºte prin urale pentru Soviete ºi revoluþia mondialã. ªi pretutindeni se puteau citi semnele descompunerii: corupþia politicienilor, abuzurile conducãtorilor, dezmãþul în administraþie, ruina economicã ºi financiarã a þãrii, degradarea presei, sterilitatea culturii. Lumea nu mai ºtia pe cine sã mai creadã, în ce sã mai nãdãjduiascã. Tineretul îºi cãuta scãparea în miºcãrile extremiste – comunismul sau integralismul lusitan. Dar în timp ce Antonio Maria da Silva organiza „Legiunea Roºie”, integraliºtii erau sabotaþi ºi atacaþi de celãlalt mare partid monarhist ºi de catolici. Atât integralismul cât ºi monarhismul treceau printr-o crizã. Portugalia era dezgustatã ºi obositã de republicanismul demagogic, dar puþini mai credeau în sorþii de izbândã ai unei încercãri de restaurare. Chiar monarhiºtii înþelegeau cã, dupã atâtea momente prielnice pierdute, orice nouã înfrângere ar putea fi fatalã miºcãrii. Numãrul morþilor ºi al celor din închisori crescuse destul de mult, de la Sidonio Paes încoace. Trebuia gãsit alt drum spre putere decât acel al atacului direct. Marele duºman nu mai era acum republica în sine, ci regimul demagogic, care încuraja comunismul ºi care ameninþa sã lichideze într-o bunã zi, în chip radical, orice urmã de „reacþiune”. Teama tuturor era ca nu cumva guvernele care se succedau într-un ritm ameþitor sã istoveascã þara întrun asemenea grad încât Portugalia sã devinã o pradã uºoarã unei lovituri comuniste. De aceea monarhiºtii constituþionaliºti ºi integraliºti erau gata sã susþinã orice miºcare care ar fi putut înlãtura regimul democomunist. Numai dupã o schimbare radicalã a situaþiei politice s-ar fi putut gândi monarhiºtii la o încercare de restaurare. Centrul Catolic, deºi fãcuse atâtea eforturi de a dobândi un modus vivendi cu Republica, vedea cu îngrijorare regimul republican alunecând tot mai vãdit spre extrema stângã. Mecanica politicã se verificã ºi de astã datã: orice revoluþie tinde firesc spre realizarea ei totalã în forme extreme. De aceea, catolicii încep sã atace din ce în ce mai deschis comunismul, pretinzându-ºi în acelaºi timp – cum am vãzut cã a fãcut Salazar la Congresul Euharistic de la Braga – poziþia lor faþã de reformele sociale. ªi catolicii aºteptau înlãturarea regimului ca pe o salvare de ultimã orã. Înþelegeau cã minimul de aºa-zise libertãþi religioase pe care încã le pãstraserã – cel puþin, dreptul de a se ruga ºi a scrie – va fi sãlbatic lichidat printr-o alunecare definitivã în comunism. În aprilie 1925 Salazar þine în oraºul Funchal douã conferinþe „Laicism ºi Libertate”, „Bolºevism ºi Congregaþie”. Sunt mai de grabã comunicãri ºtiinþifice decât manifestaþii politice. Dar profesorul de Economie Politicã ºi Finanþe vrea sã arate, ºi de data aceasta, incompatibilitatea între bolºevism ºi o societate europeanã, creºtinã ºi justã. Rãsunetul acestor conferinþe e destul de modest, pentru cã în aceeaºi lunã izbucneºte prima încercare de luptã deschisã împotriva demagogiei regimului. Primãvara 1926 se vestise într-adevãr senzaþionalã. În martie are loc la Lisabona o încercare de revoltã militarã, repede zãdãrnicitã. La 18 aprilie, însã, încercarea se repetã, pe un plan mai mare, sub conducerea comandantului Filomeno da Câmara, a generalului Joâo Sinel de Cordes, a locotenent-colonelului Raul Esteves ºi a altor ofiþeri. Aproape întreaga garnizoana militarã din Lisabona se alia în complot. Câteva regimente ocupã poziþiile în Parcul Eduard VII ºi schimbã focuri de armã cu gãrzile republicane. Dar, poate pentru cã nu aflaserã la timp orarul insurecþiei, sau poate pentru cã fusese la mijloc o trãdare – o bunã parte din regimentele care trebuiau – sã se rãscoale, nu apar la Rotondã. Lupta începe totuºi ºi dupã o rezistenþã înverºunatã, cu pierderi de ambele pãrþi, insurgenþii se predau. ªefii sunt închiºi în fortul din Elvas, iar starea marþialã e declaratã în Lisabona. Lovitura de la 18 aprilie 1925 este primul simptom al intervenþiei în câmpul politicii portugheze a unei noi forþe: armata. De acum înainte toate grupãrile politice vor trebui sã þinã seama de aceastã forþã. Programul insurgenþilor era destul de vag, dar se simþea, înapoia formulelor programatice, voinþa de a pune capãt stãrii de lucruri existente ºi, în acelaºi timp, setea de a rãzbuna insultele pe care le aduseserã necontenit armatei guvernele demagogice de la moartea lui Sidonio Paes încoace. Într-adevãr, neîncrederea partidelor de stânga în armatã se accentuase în ultimii ani. Antonio Maria da Silva – care înlocuise oarecum prestigiosul mit al lui Afonso – Costa încurajase organizaþiile comuniste mai ales pentru a se apãra de armatã. Demisiile forþate, arestãrile, surghiunurile în insule, schimbãrile de garnizoane, umilinþele jigniserã adânc cercurile militare. Numai greºeli de ultimã orã zãdãrniciserã lovitura de stat de la 18 aprilie. Dar hotãrârea armatei de a îndepãrta regimul rãmâne tot atât de viguroasã. La 19 iulie izbucneºte o nouã rebeliune, sub conducerea cãpitanului de marinã Cabeçadas, care izbutise sã rãscoale echipajul cruciºãtorului Vasco de Gama, ºi a cãpitanului Jaime Baptista, care evadase de curând din fortul Elvas, unde fusese închis laolaltã cu ceilalþi ºefi ai insurecþiei din aprilie. Noua rebeliune militarã se prãbuºeºte, ca ºi cea din primãvarã, datoritã ºovãielilor anumitor elemente care juraserã sã urmeze pe complotiºti, dar care în ultimul moment renunþã la insurecþie. Lupta cu gãrzile republicane ºi regimentele loiale Guvernului e scurtã, iar ºefii insurecþiei se predau înþelegând zãdãrnicia unei rezistenþe prelungite. La guvern se aflã din nou, de la 30 iunie, Antonio Maria da Silva, care-ºi ia asuprã-ºi organizarea tribunalelor speciale pentru judecarea rebelilor. Datoritã prezenþei generalului Sinel de Cordes în rândurile insurgente, juriul e constituit din ofiþeri de acelaºi grad, sub preºedinþia generalului Alberto Ilharsco ºi având ca procuror pe generalul Oscar Carmona. Toate încercãrile lui Antonio Maria de Silva de a smulge juriului o condamnare a insurgenþilor se lovesc de dârzenia generalilor. Departe de a însemna o victorie pentru Guvern, aºa cum sperase de Silva, procesul ºefilor militari – care are loc în ziua de 27 septembrie la ªcoala Navalã, se transformã într-o rãsunãtoare biruinþã a revoluþionarilor. Acuzaþii se apãrã în faþa unei sãli pline, entuziaste, care subliniazã prin ropote de aplauze o mãrturisire de credinþã naþionalistã, orice ºarjã împotriva ticãloºiei politicienilor. Generalul Carmona se transformã din acuzator în apologet. Juriul achitã pe toþi complotiºtii, care se pot întoarce la unitãþile lor ºi-ºi pot relua activitatea revoluþionarã. Citirea sentinþei dã prilej la scene patetice. Generalii judecãtori au toþi lacrimi în ochi ºi se putea citi pe figurile lor regretul de a nu fi luat ºi ei parte la complot. Vestea achitãrii se împrãºtie fulgerãtor în toatã Capitala ºi e aclamatã pretutindeni prin urale. Guvernul lui da Silva, laolaltã cu celelalte guverne anterioare erau, în bloc, osândite cu o brutalã sinceritate.