Murmur lung de streºini, risipite ºoapte
Cresc de pretutindeni ºi se pierd în noapte.
Rareori prin storuri o luminã scapã
De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apã
ªi-mi trimite-n faþã raza ei rãsfrântã…
Ploaia bate-n geamuri, streºinile cântã.
Dar treptat, cu larmã potolitã scade
Cântecul acestui tremur de cascade.
Tot mai des în preajmã umbre vii rãsar,
Ploaia peste case picã tot mai rar
ªi-n grãmezi de neguri apele se strâng…
Lumea-ntreagã doarme, streºinile plâng.
Pânã când o razã de argint în zare,
Lãmurind pe boltã straturi de ninsoare,
Lin desface umbra ºi de crengi aninã
Scânteieri albastre, boabe de luminã.
Iar acum din taina cerului deschis,
Peste firea mutã cad lumini de vis
ªi-n troiene albe norii se desfac…
Dar când iese luna, streºinile tac.
*
Dormi, iubire dulce!…
Numai eu întârziu, singur pe cãrare,
Farmecul acestei clipe cãlãtoare…
Gândurile mele vin sã te deºtepte,
Din pridvorul tainic sã cobori pe trepte.
Sã cobori în toamna limpede ºi rece
ªi, visând cu mine clipa care trece,
Sã-mi sporeºti tristeþea ceasului târziu
Când, strãin de tine, sufletu-mi pustiu
Va porni zadarnic, rãtãcind pe drum,
Sã sãrute urma paºilor de-acum.
***
