Ideea filosofica de Dumnezeu reuseste într-o masura mai mult sau mai putin precara a ascunde o explicatie a necunoscutului în spatele unui nume.
Absolutul se va numi Dumnezeu ca expresie pura a acestei teorii; miscatorul întru toate, în sine nemiscat ca element de plecare, se va regasi tot în Dumnezeu si, actul pur, lipsit de potenta si de posibilitatea de a fi creat prin alipirea unor atribute de catre altcineva, se va închide deasemenea în aceasta denumire.
Viziunea filosofica nu se vrea nici pe departe religioasa, dar nici ateista, caci, oricum, asa cum demonstreaza Mircea Eliade, si cei mai convinsi ateisti îsi vor regasi, sub o anumita lupa, actiunile într-o practica religioasa ascunsa de simbol.
Astfel se aduce denumirea în concept, în conceptul de Dumnezeu ce devine cu atât mai ambiguu cu cât sunt luate în vedere diferitele teorii ale marilor gânditori. Se unesc mai multe ideologii, unele se bazeaza pe idei ale unor predecesori, dar în analiza atenta întrebarile îsi au doar raspunsuri suspendate în nesiguranta, caci în aceasta cursa catre definirea si dovedirea existentei unui asemenea absolut, demonstratia se bazeaza pe o logica a intangibilului, proiectata din necesitate în imaterial si chiar aruncata într-un joc de noroc a carui miza se zbate între siguranta si nesiguranta unui câstig sau a unei pierderi.
Se cauta deci o existenta în sine, o tangibilitate a inexplicabilului, a ceea ce depaseste omul, fie el si dedublat (în corporal si spiritual), ce depaseste limitele stiintificului, o existenta (imanenta), suficienta siesi, indiscutabila din nestiinta si necesitate.
Toma d’Aquino releva cinci modalitati prin care afirma ca este atestata existenta lui Dumnezeu. Exista în teoriile sale aceeasi logica clara, proprie filosofilor când se vrea cu orice pret a se atinge un scop. Vrea, însa a aduce concretul într-o stiinta relativa cum este filosofia. Ori filosofia nu este matematica, ori fizica pura, ci o metafizica – este o continua dezbatere a unor chestiuni ce devin filosofice tocmai pentru imposibilitatea lor de a capata o forma fixa.
„ Existenta lui Dumnezeu se poate demonstra în cinci probe…” afirma acesta în „Summa Theologica”.
Dar oare va fi credibila o proba, o demonstratie ce se deduce din contingenta si necesitate ?
Blaise Pascal, în „ Cugetari”, supune totul riscului unui pariu cu sanse egale de câstig sau de pierdere cu privire la ideea de existenta sau inexistenta a unui Dumnezeu, într-un comentariu usor ironic, pentru ca în „ Memorial” sa gasim un text cu o marturisire ce se încadreaza în gândirea mistica, adeptii acestei viziuni afirmând ca existenta lui Dumnezeu se impune constrângator în stari de o factura cu totul deosebita, cum este extazul, stare însotita de sentimentul unei certitudini superioare, de iluminare.
De acest concept de Dumnezeu se leaga si moralitatea, legata aici mai puternic de religie, dând nastere unui judecator suprem a tot ceea ce întreprindem si, în afara religiei ca judecator suprem al propriei constiinte (Immanuel Kant – „Metafizica moravurilor”).
Se pare ca, de-alungul timpului si, ca referire speciala, a istoriei filosofice, întrebarile ce înglobeaza conceptul de Dumnezeu au ramas aceleasi la baza, însa raspunsurile continua sa puna la încercare si sa rascoleasca constiinta unor minti ilustre, dându-le variante ce fie se apropie una de cealalta, fie se îndreapta catre un pol opus si, desi este lege a fizicii ca polii opusi se atrag, dau nastere unor polemici puternice.
NOTA IMPORTANTA: ARTICOLELE PUBLICATE IN PAGINA DE REFERATE AU SCOP DIDACTIC SI SUNT ELABORATE IN URMA UNEI DOCUMENTARI SUSTINUTE. ESTE STRICT INTERZISA PRELUAREA ARTICOLELOR DE PE SITE SI PREZENTAREA LOR LA ORELE DE CURS. Referatele din aceasta sectiune sunt trimise de diferiti colaboratori ai proiectului nostru. Referatele va sunt prezentate pentru COMPLETAREA STUDIULUI INDIVIDUAL, si va incurajam si sustinem sa faceti si voi altele noi bazate pe cercetari proprii.
