Sub aspect istoric, principiul conservarii energiei provine din mecanica. Chiar si Galilei l-a folosit si anume viteza obtinuta de corp la cadere îi permite corpului sa se ridice din nou pâna la înaltimea initiala, dar nu mai sus. În 1695, Leibniz i-a dat forma dupa care produsul dintre forta si drum da cresterea de ”forta vie” (vis viva). Iar Johann Bernoulli subliniaza faptul ca, atunci când dispare forta vie, capacitatea de a efectua lucru nu se pierde, ci doar trece în alte forme. Termenul energie pentru forta vie a fost introdus, în 1807, de Thomas Young; iar cel de lucru mecanic a fost introdus, în 1826, de Jean-Victor Poncelet (1788-1867).
Primul care a pus în legatura caldura cu lucrul mecanic a fost Sadi Carnot, însa a carui opera a esuat din cauza erorii de considera cantitatea de caldura drept o substanta invariabila sub aspect cantitativ. Abia în 1878, când principiul energiei era de mult recunoscut, a aparut o lucrare postuma a lui Carnot unde acest punct de vedere era parasit si unde se dadea, fara deductie, un echivalent mecanic al caldurii, destul de corect chiar.
La fel ca si principiul conservarii electricitatii, si principiul energiei este o propozitie empirica. Multi fizicieni au cercetat principiul conservarii energiei. Însa cei mai de seama au fost Mayer (1814-1878), James Prescott Joule, Herman v. Helmholtz, etc.
Însa cel al carui spirit universal s-a dovedit capabil sa cuprinda întreaga importanta universala a principiului a fost Helmholtz. El a ajuns la acest rezultat pornind de la medicina. În 1845, a rectificat, într-o scurta publicatie, o eroare a celebrului chimist Justus v. Liebig (1803-1873), aratând ca nu putem echivala, pur si simplu, caldura de ardere a substantelor nutritive în corpul unui animal cu caldura de ardere a elementelor chimice din care acestea se compun; concomitent cu aceasta, da o scurta privire de ansamblu asupra consecintelor principiului pentru diversele domenii ale fizicii.
În conferinta sa din 23.7.1847, tinuta la Societatea de fizica de la Berlin, el a dezvoltat aceasta idee în mod amanuntit. El se plasa aici pe pozitia explicabilitatii mecanice a tuturor proceselor naturale prin forte centrale atractive sau repulsive, cum procedau cei mai multi dintre contemporanii sai. El vedea în aceasta o conditie suficienta si – gresit – necesara a imposibilitatii unui perpetuum mobile. Însa nu a facut uz de aceasta supozitie în deductiile sale, ci a obtinut diversele expresii pentru energie direct din aceasta imposibilitate, – pentru simplul motiv ca nu s-a putut realiza o reducere a tuturor proceselor la forte mecanice. Astfel, enunturile sale nu mai erau legate de aceasta conceptie si au putut sa-i supravietuiasca. Astazi, când calculam energia unui câmp gravitic prin produse ale maselor si ale potentialelor, iar pe aceea a unui câmp electrostatic prin produse ale sarcinii si ale potentialelor, ne bazam direct pe Helmholtz.
În 1853 este data o ultima definitie a acestui principiu, de catre William Thomson , si anume: ”Numim energie a unui sistem material Într-o stare determinata contributia, masurata în unitati de lucru, a tuturor actiunilor produse în exteriorul sistemului, daca acesta trece, indiferent în ce mod, din starea sa într-o stare fixata arbitrar” . Legea naturii careia îi spunem principiul conservarii energiei este cuprinsa în cuvintele ”indiferent în ce mod”.
Pe la 1860, principiul conservarii energiei a fost unanim recunoscut, el a devenit o piatra de încercare pentru întreaga stiinta a naturii. Îndeosebi în fizica, orice teorie noua era verificata, în primul rând, pentru a vedea daca satisface principiul. Mai mult chiar unii l-au transformat într-un punct central al unei conceptii despre lume, ”energetismul”, sau cel putin au încercat sa deduca din el toate celelalte legi ale fizicii. În cele din urma, energetismul si-a gasit sfârsitul, ca atâtea alte erori, pe masura ce au murit reprezentantii ei.
Notiunea de energie a patruns si în tehnica. Astfel se apreciaza orice masina dupa bilantul ei energetic, dupa gradul în care energia îi este comunicata trece în forma de energie dorita.
Teoria energiei nu a fost încheiata prin recunoasterea principiului conservarii, ci, dimpotriva a generat pâna în prezent dezvoltari mereu noi.
O data cu recunoasterea principiului conservarii energiei a devenit de actualitate: problema originii energiei pe care Soarele si stelele o radiaza continuu. Se pare ca temperaturile înalte din interiorul acestora fac posibile reactiile dintre nucleele atomice, eliberându-se astfel o cantitate uriasa de energie.
Astazi, omenirea este în stare, chiar daca deocamdata numai într-o masura mica, sa foloseasca direct transmutatiile nucleare ca izvor de energie, fara sa mai astepte ca ele sa ne fie oferite prin radiatia solara.
NOTA IMPORTANTA: ARTICOLELE PUBLICATE IN PAGINA DE REFERATE AU SCOP DIDACTIC SI SUNT ELABORATE IN URMA UNEI DOCUMENTARI SUSTINUTE. ESTE STRICT INTERZISA PRELUAREA ARTICOLELOR DE PE SITE SI PREZENTAREA LOR LA ORELE DE CURS. Referatele din aceasta sectiune sunt trimise de diferiti colaboratori ai proiectului nostru. Referatele va sunt prezentate pentru COMPLETAREA STUDIULUI INDIVIDUAL, si va incurajam si sustinem sa faceti si voi altele noi bazate pe cercetari proprii.
