de Cristian HÂȚU
Foarte pe scurt, prin proiectul pe care l-am început acum mai bine de 4 ani am încercat să propunem profesorilor un alt mod de a preda fizica în sistemul formal de educație.
Am înțeles că unul din locurile de unde se putea începe procesul de schimbare era regândirea metodelor de predare astfel încât elevii să înțeleagă mai bine ceea ce se predă la clasă. Au fost două probleme principalele de la care am plecat când am gândit proiectul. Mai întâi, puțini elevi înțelegeau ceea ce se discuta la orele de fizică. Unul din motive este că fizica se predă abstract și formalizat. Aceasta conduce la lipsa de interes pentru fizică. Cum aceeași situație era și la alte materii, a scăzut tot mai mult motivația elevilor de a merge la școală. În al doilea rând, era o necorelare mare între competențele formate de școală și cele necesare în zona economică. Prin metoda propusă profesorilor pentru a o utiliza la clasă, învățarea bazată pe investigație, elevii descoperă singuri explicațiile fenomenelor discutate. În acest mod, ei ajung și să înțeleagă mai repede și mai profund temele din programă.
Pentru a da câteva numere, s-au prezentat recomandări pentru profesori cum să decurgă peste 800 de lecții (se acoperă toată programa școlară), s-au construit în jurul a 400 de fișe de lucru pentru elevi etc. Până acum, au fost formați peste 1300 de profesori de fizică să utilizeze la clasă abordarea descrisă mai sus (cam un sfert din numărul total). În timp, a tot crescut calitatea materialelor realizate. Asta a fost posibil pentru că li s-a verificat utilitatea la clasă suficient de mult timp, fiind incorporate în forma lor actuală feedbackuri date de profesori în mai multe rânduri.
Pe scurt, acestea sunt faptele și cifrele. Dar, mai important poate, ar fi să vorbim despre cum a fost posibil acest proiect. Despre care au fost provocările concrete din timpul derulării sale și care au fost ideile care l-au făcut posibil.
Dacă este să încep cu felul cum am decis strategia proiectului, am înțeles destul de repede că pentru ca demersurile pe care urma să le facem să aibă o șansă de a produce o schimbare sesizabilă, trebuia făcut ceva în zona sistemului formal de educație. Inițial, am crezut că schimbarea se poate face de sus în jos, că este suficient să fie propuse o viziune și câteva soluții tehnice la unele dintre problemele cheie din sistem pentru ca lucrurile să se pună în mișcare și să se producă o schimbare. Din fericire, am avut ”norocul” să fiu implicat pentru puțină vreme în activitatea Consiliului pentru Curriculum, care ar fi trebuit să se ocupe de construirea unui cadru de referință (este fundația pe care se așează construcția curriculară); aici am avut prilejul să cunosc o parte grupul de ”experți” care s-au implicat în câteva dintre ”reformele” din ultimii 15-20 de ani. Devălmășia pe care am văzut-o aici mi-a întărit convingerea că n-au cum să vină soluții funcționale de la acest tip de ”experți”. Chiar dacă erau persoane din aparatul tehnic al ministerului care și-ar fi dorit o reformă de calitate, atâta vreme cât acești ”experți” nu puteau fi ocoliți, o asemenea reformă nu era posibilă[1]. Prin urmare, am realizat că, pe moment, o schimbare de sus în jos este aproape imposibilă. La acest neajuns aș adăuga că, de multe ori, cei care luau decizii țineau prea puțin cont de punctele de vedere fundamentate/ argumentate.
Șanse mai mari ca o schimbarea să se producă era dacă ea ar fi început de jos în sus. În plus, o astfel de schimbare putea fi pornită, mai degrabă, din afara sistemului. Trebuia aflat și unde trebuia intervenit. În urma citirii unor studii/ rapoarte și a analizării celor petrecute în alte țări, am înțeles că printre primele zone în care ar trebui acționat în primă instanță pentru a produce o îmbunătățire semnificativă în sistem erau metodele de predare la clasă și sistemul de evaluare al elevilor. Cu privire la primul tip de intervenție, chiar programele școlare lăsau loc pentru schimbare – se specifică în programe că profesorii au libertatea de a utiliza la clasă metodele de ”predare-învățare” care sunt cele mai eficiente în a-i face pe elevi să înțeleagă mai bine temele din programe. În altă ordine de idei, chiar și în țările în care politicile publice în domeniul educației sunt bine fundamentate, o reformă a metodelor de predare nu are succes dacă este impusă de sus în jos. Este necesar ca în paralel să se producă și o schimbare de jos în sus, în care punctul de vedere al profesorilor contează. Doar în acest fel, devenind actori în procesul de schimbare, profesorii încep să perceapă reforma ca fiind a lor și vor fi dispuși să lupte pentru ea.
Dacă este să vorbim despre dificultățile de care ne-am izbit după ce am început proiectul, printre primele a fost pesimismul multor profesori – ei nu credeau că se mai poate schimba mare lucru în sistem. Această percepție este rezultatul zecilor de ”reforme” de după 89 care n-au dus nicăieri. Aceasta a fost jumătatea goală a paharului. Jumătatea plină a fost că la destui profesori am găsit nu doar multă nemulțumire față de ceea ce era în sistem, ci și o determinare puternică de a schimba această stare de lucruri. Pe această determinare a lor am început noi să construim. Acești profesori s-au strâns în jurul proiectului și pentru că acesta a venit cu soluții funcționale de îmbunătățire a modului în care ei își fac treaba în clasă. O altă dificultate a fost că profesorii aveau într-o mică măsură exercițiul de a colabora. Această abilitate era importantă în proiectul nostru pentru că este vital pentru profesori să se sprijine unii pe alții în efortul de a-și schimba felul de predare. O a treia dificultate a fost lipsa de disponibilitate la unii profesori de a se schimba/ de ieși din ”zona de confort”, indiferent cât de bune/ eficiente erau instrumentele pe care le propuneam. Pentru ei era o problemă faptul că trebuiau să schimbe modul în care își făceau treaba la clasă. Or, a schimba un mod de lucru pe care l-ai practicat 20 sau chiar 30 de ani nu este deloc ușor. Una dintre soluțiile eficiente de sprijinire a venit din zona de business; mai exact, Human Invest, partener în proiect, le-a oferit profesorilor instrumente care țin de leadership-ul situațional.
Au mai existat câteva elemente/ ingrediente care au ajutat să ajungem rapid la o bună colaborare cu profesorii. N-am făcut la nici la început, nici pe parcurs promisiuni sforăitoare cu privire la ce schimbări ne propunem sa facem. Această atitudine se datorează și faptului că membrii echipe de proiect credem mult în sintagma: ”faptele tale vorbesc mult prea tare ca să te mai aud ce spui”. În al doilea rând, am încercat să sprijinim profesorii chiar și când treceau prin momente dificile, când erau descumpăniți sau lipsiți de speranță. Toți cei implicați cu adevărat au simțit că există o plasă de siguranță în orice situație ar fi puși.
Toate aceste lucruri au fost rodul unei munci de echipă, în care au intrat zeci de profesori (ca Ion Băraru, Stelian Ionuțiu, Daniela Țepeș, Daiana Bălan, Emilia Ștefan, Cristina Anghel, Gabriel Negrea, Simona Stoia, Camelia Tabără, Constantin Rus etc.). În afară de membrii ai echipei de proiect, ca Adriana Niculae sau Andreea Eșanu, din această echipă lărgită au mai făcut parte și Roxana Vitan, Suzana Dobre și Georgiana Mincu (de la Romanian-American Foundation), Viorel Panaite (de la Human Invest), Cosmina Frâncu (de la BRD), Nicolae Zamfir, Mihai Gîrțu și Cristina Miron (de la Societatea Română de Fizică, partener în proiect încă de la început). Ei au fost oamenii care au făcut cu putință tot ce s-a realizat în acest proiect. Desigur, pe acest drum, ne-am intersectat și cu destui impostori și oportuniști, dar nu-i locul aici să vorbim despre ei.
Este momentul să mutăm discuția pe un alt plan – cel al convingerilor personale care au avut un rol în luarea deciziei de a porni la drum și în felul cum a fost gândit acest tip de schimbare. Există adânc înrădăcinată la noi ideea că școala și/ sau facultatea au doar rolul de a-ți transmite informații și de a-ți forma competențe specifice (necesare meseriei pentru care te pregătești). Îmi amintesc cât de surprins am fost acum mai bine de 10-15 ani, când am auzit pentru prima dată și alte puncte de vedere. Aș aminti două episoade aici. Profesorul Mircea Flonta, care preda Teoria cunoașterii la Facultatea de Filosofie, s-a întrerupt din ceea ce ne explica în timpul unui curs și a spus ceva de genul: ”Sunt puțin nedumerit când văd că majoritatea stați cu ochii în foi/ caiete pentru a nu pierde ceva din ce spun eu. 80-90% din ceea ce auziți la mine găsiți în cursul tipărit. În loc să notați cu acribie tot ceea ce spun eu, mai important ar fi să urmăriți modul de structurare al raționamentelor din spatele ideilor, concepțiilor pe care le prezint. Una din principalele mize ale faptului că ați venit la această facultate este că aici puteți învăța să puneți corect problemele, să învățați să gândiți coerent.”
Un al doilea episod ține de momentul în care a trebuit să-mi aleg tema pentru teza de doctorat. Eu aș fi ales o temă mai simplă decât ceea ce îmi propunea profesorul Ilie Pârvu, cel care mi-aș fi dorit să-mi coordoneze teza de doctorat. Tema pe care mi-a propus-o acesta, la fel ca textele pe care urma să le studiez, erau foarte dificile. Văzând că dau înapoi, cum făcuseră și alți colegi de-ai mei mai mari, profesorul Pârvu a început o discuție despre motivele pentru care merită să mă ocup de o asemenea temă; mi-a amintit că erau mize teoretice mari în spate, că au fost atrași cercetători foarte buni de la universități de prestigiu de tema respectivă etc. Or, a citi textele unor astfel de autori, spunea profesorul Pârvu, și a-ți bate capul cu asemenea teme timp de câțiva ani reprezintă o bună ocazie de a-ți reseta modul de raționare/ gândire (se formează alte pattern-uri de raționare care te ajută să gestionezi rezolvarea unor probleme conceptuale de un nivel mai ridicat). Mai mult, chiar dacă efortul urma să fie mare, o temă cu o asemenea miză îți dădea energie tot mai mare odată cu trecerea timpului, nu ți-o consuma. Concluzionând, am putea spune că una dintre cele mai importante mize ale unui profesor este de a forma studenților abilități foarte bune de analiză și sinteză, de a lucra independent pe teme dificile și foarte dificile.
Ar fi două observații de făcut aici. Mai întâi, faptul că apucasem să reflectez pe îndelete la aceste lucruri a contat atunci când am început să citesc studii despre ce a fost în spatele reformelor sistemelor educaționale din alte țări; în aceste analize am întâlnit puncte de vedere despre rolul școlii similare cu cele de mai sus. În al doilea rând, am auzit de mai multe ori în ultimii ani următorul punct de vedere: lucrurile sunt atât de nefuncționale în sistemul formal de educație încât nu mai este nicio speranță că el poate fi reformat. Ieșirea este să construiești de la zero soluții alternative la sistemul formal de educație. Mi se pare că este o eroare logică în acest mod de a pune problema. Dacă ai avut ghinionul să faci o facultate/ școală slabă, nu poți extrapola ce ai văzut acolo la nivelul întregului sistem de învățământ. Profesorii pe care i-am amintit mai sus, care mi se par de foarte mare valoare, i-am descoperit în sistemul formal. Și ei erau nemulțumiți de multe lucruri din sistemul formal, dar asta nu-i împiedica să-și facă foarte bine treaba ca profesori (după orice standarde le-ar fi evaluată munca). În plus, am descoperit în timpul derulării proiectului mulți profesori valoroși în învățământul preuniversitar. Totodată, s-a acumulat mult know-how în ultimele decenii despre cum trebuie procedat pentru a face școala performantă; sursa acestuia sunt cercetările din neuroștiințe, științele cogniției, psihologie cognitivă, psihometrică etc.
Ar apărea aici o altă problemă – văzând disfuncționalitățile din sistemul formal de educație, ce facem? Cum ne poziționăm față de ele? Din păcate, muți dintre noi nu ne găsim timp și energie să facem ceva pentru a se schimba starea de lucruri; de fapt, ne este greu să ieșim din zona de confort. Pentru a fi mai clar, aș face o analogie – este ca și cum am face parte dintr-un grup care călătorește cu o navă. Când apar spărturi în cală, ajungându-se la o situație de avarie, pare logic să coborâm mai muți în cală pentru a încerca să le astupăm/ reparăm. Altfel, ne scufundăm odată cu nava. A zice: ”lasă că vor face reparațiile cei care sunt plătiți să facă asta”, echivalează, de multe ori, cu a ne semna singuri condamnarea. Pe de altă parte, atunci când decizi că ar trebui să faci ceva pentru a îmbunătăți starea de lucruri într-o zonă ca educația este de dorit să și faci efortul de a căpăta competență în domeniul respectiv. Astfel, ești forțat să ieși din zona de confort pe două planuri – să fii dispus să acționezi și să faci efortul de a dobândi expertiză în domeniul respectiv. Cred că incompetența a făcut la noi mai mult rău decât corupția.
Dincolo de disponibilitatea de a ieși din zona de confort pe cele două planuri, mai apare o dificultate. Atunci când începi să te implici în asemenea demersuri, apar și situații în care tu și colaboratorii apropiați sunteți supuși la presiuni foarte mari sau treceți prin situații destul de tensionate. Asemenea momente îi fac pe mulți să renunțe/ cedeze. Pentru a fi mai clar, aș aminti o poveste care s-a petrecut acum mai bine de 10 ani. Am avut parte atunci de o experiență în care am testat ce preț sunt dispus să plătesc pentru a respecta principii la care spuneam că mă raportez în ceea ce fac. Mai exact, am testat ce efort sunt dispus să fac/ la ce riscuri sunt gata să mă expun pentru a-mi respecta principiile. Pe scurt, situația a fost următoarea: văzând că nu pot recupera un teren în județul Covasna (suprafața făcea parte dintr-un teren trecut în proprietatea publică a statului), soția și socrii m-au rugat să-i ajut și eu. Asta se întâmpla pe la începutul anilor 2000. Cel care pusese mâna pe teren era printre cei câțiva ”investitori” autohtoni care s-au implicat în privatizarea (și, de multe ori, devalizarea) a zeci/ sute de întreprinderi de stat în 1999 și 2000. El era protejat de persoane extrem de puternice din administrația centrală; acest lucru l-am aflat mai târziu. Mai mult, am descoperit că în spatele aranjamentelor cu aceste terenuri se aflau atât politicieni maghiari, cât și români. Pentru a rezolva, am crezut de cuviință să luăm legătura și cu alți proprietari aflați în aceeași situație. Astfel, ne-am mobilizat peste 20 de familii care aveau terenuri în zona respectivă. Descoperind progresiv cât de ample erau neregulile și cine erau cei implicați, a început să apară teama. Cei care erau la butoane și/ sau erau afectați de acțiunile noaste au început să acționeze alte pârghii. La început mi s-a făcut oferta de a se restitui doar familiei noastre terenul. Neacceptând, au extins oferta și pentru cei care erau în prima linie în această acțiune. Nefuncționând nici asta, s-a trecut la intimidări și amenințări. Cu toate acestea am decis să continuăm, iar după 2-3 ani am recuperat terenurile. Pe scurt, au fost făcuți următorii pași: a fost atacat în instanță Ordinul de Ministru prin care terenul fusese trecut în domeniul public al statului (am câștigat), speța a fost adusă în fața Comisiei de Abuzuri și Petiții a Camerei Deputaților, au apărut articole în presa locală și centrală, reprezentanții proprietarilor au organizat o conferință de presă etc. Mai mult, ”investitorul” a fost nevoit să-și abandoneze afacerile din acest județ. A făcut asta pentru că am început să colaborăm și cu alte persoane afectate de afacerile lui (acționari la întreprinderile pe care le-a cumpărat, foști directori ai acestora etc.). Orice ilegalități făcea, ele apăreau în presă.
Într-o țară ca România, unde în atâtea domenii lucrurile au ajuns să funcționeze foarte prost, ce putem să mai facem noi, cei care nu suntem nici oameni politici, nici nu conducem instituții ale statului? După cum am văzut, a ne exprima nemulțumirea atunci când mergem la vot nu este nici pe departe suficient. Găsisem undeva sintagma următoare: ”cei care iau decizii fac atâta rău cât le permitem noi să facă”. Problema este ce facem ca societate pentru a ne imuniza la răul pe care îl fac decidenții (din incompetență sau din rea-credință), cum trasăm linii roșii pe care decidenții să nu le poată trece. Vedem cu toții acum consecințele faptului că i-am mandat pe alții să ne rezolve problemele, zicând ”lasă că au ei grijă de noi și de problemele noastre”. Aș aminti în acest context un dialog al lui Platon, numit Kriton, în care se pune problema cum ne-am putea raporta la treburile comunității de care ținem. Kriton, un discipol a lui Socrate, îl vizitează pe acesta într-o seară în închisoare; a doua zi urma să fie pusă în executare condamnarea sa la moarte. Simplificând mult lucrurile, Kriton îi spune lui Socrate că a aranjat totul pentru a evada (un vapor îi aștepta în port, paznicii fuseseră mituiți), fiind o soluție justă atâta vreme cât a fost condamnat pe nedrept. Socrate îi propune lui Kriton ca, înainte să decidă dacă-i acceptă oferta, să cerceteze împreună dacă sentința chiar a fost nedreaptă. Analizând felul cum a decurs procesul, ajung la concluzia că sentința a fost dreaptă dacă se ține cont de legile în vigoare. Kriton îi răspunde că, de fapt, legile pe baza cărora a fost condamnat au fost ”nedrepte”. Analizându-le și pe acestea cu atenție, ajung la concluzia că așa este, dar Socrate amintește că legile fuseseră dezbătute și adoptate în perioada când el era în puterea vârstei. Fiind democrație, nimic nu l-ar fi oprit pe acesta să facă ceva pentru a împiedica adoptarea lor sau pentru a le îmbunătăți. Nefăcând însă nimic, Socrate se întreabă: ce mă poate îndreptăți acum să fug de consecința aplicării acestor legi? Adică, cum ar putea fugi de punerea în executare a condamnării sale.
Este incomod să ne implicăm în chestiuni care privesc, mai degrabă, buna funcționare a grupului/ comunității căreia îi aparținem, dar și mai incomod este când suntem nevoiți să ne confruntăm cu consecințele inacțiunii noastre. În cadrul iluminismului german a apărut o idee interesantă, care a avut un impact destul de mare asupra societății occidentale.Se considera că ”a-ți face bine treaba” nu înseamnă doar să fii un profesionist în meseria pe care ți-ai ales-o, ci și să faci în așa fel încât să comunitatea din care faci parte, mai restrânsă sau mai extinsă, să funcționeze cât mai bine. De fapt, putem considera ceea ce s-a făcut în acest proiect și într-o astfel de lumină – de exemplu, o parte dintre profesorii de fizică sunt foarte aproape de a lua în propriile mâini soarta predării fizicii. Este tipul de acțiune în care au decis să se implice pentru a face să ”funcționeze mai bine” comunitatea din care fac parte. Acum ei spun că au redevenit mândri că sunt profesori de fizică și, mai important, sunt conștienți de puterea pe care o au. Dacă acest mod de a pune problemele ar fi existat la o altă scară în societatea noastră, n-am fi ajuns într-o situație atât de gravă.
Aș putea spune că sunt tot mai convins de adevărul sintagmei următoare: Spune-mi care sunt principiile și valorile tale ca să-ți spun cât de departe va ajunge acțiunea pe care ai pornit-o sau cât de mare va fi impactul ei. Până la urmă, principii și moduri de acțiune ca cele amintite mai sus au făcut posibil ceea ce s-a realizat în acest proiect; iar ele trebuie însoțite de competență.
[1] Nu este aici locul să explicitez aici acest punct de vedere.
