Geneva, 19 septembrie 1925

Acordurile regionale sunt prevazute, ce-i drept, de catre Pact; natura lor este profund diferita de aceea a aliantelor militare dinainte de razboi. Acordurile regionale sunt însa acte ce trebuie sa fie negociate de la guvern la guvern. Societatea Natiunilor se margineste de a le înregistra, dupa ce s-a convins ca ele nu contravin principiilor Pactului.

Este oare aceasta tot ce trebuie sa cerem de la Societatea Natiunilor? Este oare, în special, singurul rol ce i se poate atribui atunci când sperantele din anul trecut faceau din Liga Natiunilor pivotul pacii mondiale?

Îmi pare ca nu.

Este adevarat ca Liga Natiunilor are de partea sa viitorul si Pactul. Însa viitorul fara alte precizari risca de a fi confundat cu o ideologie fara influenta practica imediata. Iar Pactul -, care constituie o charta a pacii mult mai importanta decât se presupune -, este considerat, de unii, ca ar contine maximum de obligatii ce ei si-ar putea asuma, iar altii ca un instrument care trebuie completat si fortificat – si aceia ai Pactului pur si simplu asa cum exista si astazi. […]

Diferentierele între frontiere – diferentieri pe care poate nimeni nu le doreste, dar care, în aparenta cel putin, pot fi create prin simpla succesiune în timp a acordurilor regionale apropiate – justificau, gândesc, temerile mele din trecut si dorinta pe care o aveam de a vedea zidindu-se mai marunt pentru a construi mai solid.

Faptele sunt însa fapte. Nu serveste la nimic de a ne împotrivi lor. […]

Din aceste motive, revenind la ideea mea de anul trecut, m-am hotarât sa va rog de a binevoi sa acceptati urmatoarele: “Sa se propuna Adunarii de a invita Consiliul sa constituie un comitet de studii, care sa cerceteze daca este posibil sa se lege între ele acordurile regionale deja intervenite, sau cele care vor fi încheiate în viitor, Comitetul acesta inspirându-se din marile principii de arbitraj, siguranta si dezarmare si din ideea ca, statele membre ale Ligii Natiunilor, care nu doresc sa-si asume alte obligatiuni decât cele stipulate în Pact, sa aiba facultatea de a limita obligatiunile lor suplimentare de asistenta, la ceea ce vor considera – în deplina lor suveranitate – just si posibil în momentul agresiunii”.

Aceasta propunere îmi pare ca tine cont de preocuparile de azi si în special de urmatoarele:
a) De a nu decide nimic, însa de a studia de pe acum o posibilitate;
b) De a afirma credinta noastra în marile principii care au întrunit asentimentul unanim al natiunilor si care, orice s-ar spune, vor ramâne stapâne ale vietii internationale de mâine;
c) De a da Ligii Natiunilor, de pe acum, un rol precis, demn de înaltele sale misiuni;
d) De a da fara întârziere si într-o forma clara, tarilor care nu doresc

sa-si asume alte obligatii decât cele din Pact, asigurarile necesare ca, în afara de Pact, ele vor avea libertatea de a decide în deplina suveranitate, ceea ce le pare just si posibil în domeniul agresiunii;

e) De a da tarilor care nu pot spera încheierea imediata a unor acorduri regionale în vederea tuturor eventualitatilor, protectiunea psihologica ce va decurge, pe de o parte din incertitudinea în care se va gasi agresorul, din lipsa unei cunoasteri exacte a felului în care statele vor exercita obligatiunile facultative de asistenta, iar pe de alta parte, protectiunea psihologica ce se degajeaza, din simplul fapt al universalitatii Ligii Natiunilor.

Universalitatea nu înseamna identitate de legaturi. Precum exista state membre ale Ligii Natiunilor care sunt separate prin distante diferite, tot astfel pot si trebuie sa faca parte din comunitatea internationala – care se va ridica împotriva agresorului – acele tari care sunt mai mult sau mai putin legate între ele.

***

Discursul a fost rostit de Nicolae Titulescu în fata Subcomisiei pentru reglementarea pasnica a diferendelor internationale la Geneva, la 19 septembrie 1925. Acest discurs nu respecta, in ceea ce priveste partile constitutive, structura clasica, alcatuita din exordium, propositio, naratio, confirmatio, refutatio si peroratio. Acesta prezinta o logica interioara, ideile si argumentele fiind dispuse in asa fel incat sa se obtina convingerea auditoriului, dar mai ales o atitudine pozitiva din partea acestuia.

Prin urmare, nu se poate face o delimitare clara intre partile discursului. Totusi, ca in majoritatea discursurilor, introducerea (exordium) si incheierea (peroratio) sunt usor de identificat. In ceea ce priveste restul partilor, se observa o impletire a acestora, rezultatul fiind o compozitie argumentativa complexa, in care oratorul prezinta faptele ce contribuie la sustinerea tezei principale (si anume pledarea pentru o putere de reglementare sporita a Ligii Natiunilor, dar care sa nu incalce suveranitatea statelor care fac parte din comunitatea internationala.

Exordiumul incepe abrupt, este ex abrupto fiind marcat de retorisme. Acesta se desfasoara in cadrul primului paragraf: “Acordurile regionale sunt prevazute, ce-i drept, de catre Pact; natura lor este profund diferita de aceea a aliantelor militare dinainte de razboi. Acordurile regionale sunt însa acte ce trebuie sa fie negociate de la guvern la guvern. Societatea Natiunilor se margineste de a le înregistra, dupa ce s-a convins ca ele nu contravin principiilor Pactului. Este oare aceasta tot ce trebuie sa cerem de la Societatea Natiunilor? Este oare, în special, singurul rol ce i se poate atribui atunci când sperantele din anul trecut faceau din Liga Natiunilor pivotul pacii mondiale?”

Urmatoarea parte, propositio, care se refera la prezentarea foarte clara si pe scurt a subiectului, nu detine decat o propozitie simpla in economia discursului de fata. El reprezinta de fapt un raspuns dat ultimei intrebari retorice lansate in exordium (“Este oare, în special, singurul rol ce i se poate atribui atunci când sperantele din anul trecut faceau din Liga Natiunilor pivotul pacii mondiale?”) “Imi pare ca nu.” Primul paragraf se constituie, asadar, intr-o adevarata expozitiune in care sunt prezentate ideile discursului.

Urmatoarele parti ale discursului, naratio, confirmatio si refutatio, se intrepatrund, opinia oratorului in legatura cu faptele fiind prezenta pe tot parcursul discursului, avand rolul convingerii auditoriului de credinta puternica a oratorului in legatura cu ideile relatate.
Naratio cuprinde o relatare a faptelor, o construire a argumentatiei. Acesta se desfasoara de la [“Diferentierile între frontiere… just si posibil în momentul agresiunii”.] Dupa ce isi enunta tezele, oratorul relateaza fapte necesare intelegerii problemei pe care o indica, nuantand-o ( in narratio), aducand, mai apoi, argumente care sa ii sustina spusele (in confirmatio).

Tezele sunt argumentate individual, pe masura ce sunt enuntate, de aceea, in structura partii de confirmatio este greu de reperat o structura a argumentarii, insa, luat ca ansamblu, discursul reflecta un crescendo (climax) al argumentelor, inversunarea oratorului crescand pe masura ce inainteaza cu expunerea ideilor sale. Confirmatio confirma ce s-a anuntat in propositio si s-a relatat in naratio. El este reprezentat prin fragmentul cuprins intre: [“Aceasta propunere îmi pare ca tine cont de preocuparile de azi… din simplul fapt al universalitatii Ligii Natiunilor.”]

Refutatio, tradus prin respingerea eventualelor argumente contrare propriilor convingeri, este reprezentat de fragmentul: [“Este adevarat ca Liga Natiunilor are de partea sa viitorul si Pactul. Însa viitorul fara alte precizari risca de a fi confundat cu o ideologie fara influenta practica imediata. Iar Pactul -, care constituie o charta a pacii mult mai importanta decât se presupune -, este considerat, de unii, ca ar contine maximum de obligatii ce ei si-ar putea asuma, iar altii ca un instrument care trebuie completat si fortificat – si aceia ai Pactului pur si simplu asa cum exista si astazi.”]

Argumente:
Argument bazat pe fapte: “Acordurile regionale sunt prevazute, …, de catre Pact; natura lor este profund diferita de aceea a aliantelor militare dinainte de razboi”
Argument bazat pe exemple: “Aceasta propunere îmi pare ca tine cont de preocuparile de azi si în special de urmatoarele: din simplul fapt al universalitatii Ligii Natiunilor.”
Argumente bazate pe autoritate: “prevazute, ce-i drept, de catre Pact”; “faceau din Liga Natiunilor pivotul pacii mondiale”; “Societatea Natiunilor” (autoritatea forurilor internationale).

Indicatori:
Indicatori argumentativi ai juxtapunerii:
Indicator care exprima o opozitie contextuala: „ Universalitatea nu înseamna identitate de legaturi (ci) pot si trebuie sa faca parte din comunitatea internationala”.
Indicator care exprima relatii de coordonare între argumente: „Comitetul acesta inspirându-se din marile principii de arbitraj, siguranta si dezarmare si din ideea ca, statele membre ale Ligii Natiunilor, care nu doresc sa-si asume alte obligatiuni decât cele stipulate în Pact, sa aiba facultatea de a limita obligatiunile lor suplimentare de asistenta, la ceea ce vor considera – în deplina lor suveranitate – just si posibil în momentul agresiunii…”

Indicatori argumentativi ai întemeierii:
Indicator al întemeierii regresive: „Universalitatea nu înseamna identitate de legaturi. (Deoarece) Precum exista state membre ale Ligii Natiunilor care sunt separate prin distante diferite, tot astfel pot si trebuie sa faca parte din comunitatea internationala”.
Indicator al intemeierii progresive: “Faptele sunt însa fapte. (Asadar) Nu serveste la nimic de a ne împotrivi lor”.
Discursul supus analizei este unul bine construit din punct de vedere retoric, in ciuda faptului ca nu urmeaza structura clasica de organizare sau, mai bine spus, tocmai datorita acestui fapt. Oratorul mizeaza pe o logica interioara a structurarii temelor majore si a ideilor care le sustin, logica ce combina foarte inteligent fapte intentionat exagerate pentru a servi persuasiunii.

Ramona Ene