Now Playing

Movie Calendar

March 1

Lorem Ipsum

12:15p | 2:30 | 4:40 

Dolor Amet

12:15p | 2:30 | 4:40 

Adipiscing

12:15p | 2:30 | 4:40 

Sit Accumsan

12:15p | 2:30 | 4:40 

Adipiscing

12:15p | 2:30 | 4:40 

Lorem Ipsum

12:15p | 2:30 | 4:40 

March 2

Lorem Ipsum

12:15p | 2:30 | 4:40 

Dolor Amet

12:15p | 2:30 | 4:40 

Adipiscing

12:15p | 2:30 | 4:40 

Sit Accumsan

12:15p | 2:30 | 4:40 

Adipiscing

12:15p | 2:30 | 4:40 

Lorem Ipsum

12:15p | 2:30 | 4:40 

March 3

Lorem Ipsum

12:15p | 2:30 | 4:40 

Dolor Amet

12:15p | 2:30 | 4:40 

Adipiscing

12:15p | 2:30 | 4:40 

Sit Accumsan

12:15p | 2:30 | 4:40 

Adipiscing

12:15p | 2:30 | 4:40 

Lorem Ipsum

12:15p | 2:30 | 4:40 

Divi Movies

Experience Movies

about Us

Nulla porttitor accumsan tincidunt. Donec sollicitudin molestie malesuada. Curabitur arcu erat, accumsan id imperdiet et, porttitor at sem. Curabitur non nulla sit amet nisl

Ca ideologie a diversitatii, multiculturalismul are menirea de a oferi un cadru de afirmare pentru identitatile de grup. C. W. Watson circumscrie multiculturalismul implicatiilor politice si filosofice presupuse de coexistenta modalitatilor variate de situare a omului în lume si de modul în care diferite entitati culturale lupta pentru recunoastere, atît în cadrul statului national cît si în sistemul global . Multiculturalismul pare sa raspunda necesitatilor unei lumi în schimbare în care exprimarea diverselor identitati capata forma unor raspunsuri în fata provocarilor aduse atît de catre statului national, cît si de sfera transnationala si globala.


Astfel, procesul globalizarii ne pune în fata unei continue resituari a raporturilor majoritate/minoritate, în spatii culturale concrete si la nivel global, si ne îndeamna la o continua întelegere, acceptare si afirmare a diversitatii. Discutînd multiculturalismul ca ideologie a diversitatii, Bhikhu Parekh vorbeste de trei forme ale diversitatii culturale :
1) Diversitatea subculturala ce are în vedere faptul ca membrii societatii participa la o cultura comuna, dar în acelasi timp împartasesc o serie de credinte si practici particulare. În acest caz, identitatile culturale nu intra în conflict cu cultura dominanta. Jocul tolerantei garantat de statul de drept este cel care asigura suficienta libertate grupurilor subculturale în conservarea identitatii proprii în forma unei constiinte secundare complementare identitatii dominante.
2) Diversitatea comunitara ce presupune existenta unor comunitati relativ organizate si constiente de sine ce promoveaza o serie de credinte si practici diferite. Diferentele marcheaza mai degraba o apartenenta decît o revendicare de participare la împartirea puterii.
3) Diversitatea perspectivala care presupune ca o parte din membrii unei societatii critica valorile si principiile culturii dominante si încearca sa o reconstruiasca potrivit altor valori. Aceste valori trebuie sa tina cont de prezenta în viata publica a minoritatilor si de necesitatea lor de a se afirma ca entitati distincte în sfera puterii politice. În acelasi timp, se are în vedere crearea unui cadru în care culturile minoritare participa la o reconstructie continua a principiilor modelatoare ale sferei valorilor.


Multiculturalismul apare ca „un discurs tipic pentru o modernitate tîrzie care îsi asuma experienta sociala a diversitatii si diferentei” . Gîndirea postmoderna a pus în evidenta relatiile de putere care se afla în spatele revendicarilor privind identitatea culturala. În numele dreptului de exercitare a puterii se ajunge, în aparenta, la o împingere în plan secund a drepturilor individului, în favoarea impunerii în sfera publica a drepturilor de grup. Este vorba însa de o noua percepere a individului. Nu individul este elementul cheie care da identitatea de grup, ci apartenenta la grup creeaza cadrul general de regasire a identitatii personale. În acest fel se ajunge inevitabil la o politizare a identitatii si a culturii. Procesul este însotit de o recunoastere a pluralismului valorilor, a diferentelor si acceptarea punctuala si temporara a unor discriminari pozitive menite sa corecteze inegalitatile si sa asigure promovarea unor politici speciale pentru identitatile alternative .

Multiculturalism si autonomie


Obtinerea autonomiei este un principiu invocat de minoritati drept element constitutiv al conservarii identitatii de grup. Autonomia culturala presupune un efort de conservare a traditiilor unei comunitati. Pe baza acestora se încearca sa se creeze un ritm al vietii comunitare care sa functioneze dupa regulile traditiei, potrivit sistemului de valori rezultat din dezvoltarea istorica a comunitatii si din experienta întîlnirii traditiei cu celelalte traditii si cu efortul general de modernizare a societatii. Autonomia culturala este acceptata si încurajata de multiculturalism doar ca un factor de conservare a identitatii, ca o modalitate de crestere a puterii unei comunitati care se afla într-un raport de discriminare si de dezavantaj accentuat de imposibilitatea de a accede la putere. Este vorba îndeosebi de puterea politica în masura sa promoveze politici culturale în care bunurile comunitare sa se regaseasca drept bunuri culturale ale minoritatii într-un spatiu cultural comun al unei societati în care principiul recunoasterii demnitatii celuilalt functioneaza ca o regula a simtului comun.


Autonomia culturala nu trebuie confundata cu autonomia administrativa pe criterii etnice. Ea presupune mai degraba consolidarea unor minoritati sub forma unor „comunitati imaginate” care se regasesc sub o identitate comuna, construita pe baza unor elemente ale unei traditii comune si pe baza politicilor culturale pe care le promoveaza guvernarea moderna. Principiul autoguvernarii pe care îl revendica promotorii autonomiei culturale are în vedere, de fapt, afirmarea principiului subsidiaritatii. Comunitatea poate sa decida în problemele proprii pîna la limita la care regulile statului de drept si interesul general nu sînt încalcate.


Daca în ce priveste regulile statului de drept putem sa recurgem la un cadru legislativ care reglementeaza raporturile între autonomia comunitara si responsabilitatea în fata întregii societati, în privinta raporturilor între interesul general si interesul de grup intervine un cadru mai larg de ambiguitati. Acesta poate fi clarificat doar prin invocarea drepturilor omului, care însa nu mai au în vedere grupurile sau „comunitatile imaginate”, ci indivizii ca fiinte umane concret identificabile.


S-a constatat ca grupurile care cer o crestere a libertatii decizionale si de control social, în numele autonomiei structurata pe motivatii identitare, ajung adesea sa îngradeasca libertatile membrilor propriului grup, sa le ceara sa aiba optiuni uniforme, modalitati de actiune conforme cu cele ale grupului, sa-si modeleze propria lor libertate de credinta si de constiinta potrivit exigentelor grupului. În unele cazuri se ajunge la o încalcare a libertatilor si a dreptului la diferenta a membrilor grupului, desi acesta lupta tocmai pentru afirmarea diferentei si pentru largirea libertatilor. De aceea trebuie gasite mecanismele care sa faca posibila afirmarea autonomiei comunitare în strînsa corelatie cu dreptul recunoscut al autonomiei individului.

Multiculturalism si canon cultural


Una din criticile majore la adresa multiculturalismului vizeaza domeniul educatiei. Principala acuza este legata de faptul ca multiculturalismul opteaza pentru introducerea în canonul academic occidental a unor teme, domenii si cursuri care sînt considerate ca fiind marginale si nereprezentative din punct de vedere al canonului educatiei occidentale.


Richard Rorty arata ca multiculturalismul începe ca o încercare de a convinge barbatul alb occidental asupra faptului ca trebuie sa manifeste toleranta si sa accepte clasele marginale sau pe cei pe care, datorita stereotipiilor sale, îi considera a fi cetateni de rangul al doilea. Astfel, multiculturalismul încearca, pe de o parte, sa aduca o schimbare de mentalitate în rîndul populatiei dominante, iar pe de alta parte sa aduca în planul echilibrului si egalitatii publice unele clase discriminate precum persoanele de culoare, oamenii saraci, imigrantii recenti, femeile etc. Acestia din urma trebuiau adusi la nivelul unei constiinte a identitatii de grup care sa le permita depasirea imaginii negative pe care o proiecta asupra lor grupul cultural dominant. Un pas important l-a constituit introducerea în colegiile si universitatile americane a unor cursuri menite sa promoveze studiile afro-americane, studiile hispanice, studiile de gen etc. Rorty considera ca, pe de o parte, introducerea acestor cursuri a creat un climat de încredere si s-a ajuns chiar la eliminarea starilor conflictuale în raport cu grupurile vizate de aceste studii. Pe de alta parte, însa, s-a cazut în extrema de a impune aceste cursuri ca obligatorii pentru studentii de nivel licenta cu scopul de a-i sensibiliza fata de diferentele culturale. Obligativitatea de a urma aceste cursuri a condus la o reactie negativa si la o continua încercare a studentilor de a discredita aceste cursuri. În loc sa duca la o constientizare a raporturilor de putere pe care le instituie sistemul inegalitatilor sociale, noua perspectiva curriculara a atras critici virulente îndeosebi dinspre gruparile de dreapta ale scenei politice si religioase americane. Intelectualii si politicieni de dreapta exercita o presiune crescînda asupra claselor de mijloc, dar si asupra rasistilor, homofobilor, sexistilor etc. pentru a-i convinge ca mediile academice se afla sub teroarea politiei corectitudinii politice. Desi întelege ca multiculturalismul e preocupat mai degraba de problema identitatii decît de problemele cu care indivizii se confrunta, Rorty considera ca discursul multicultural trebuie mutat dinspre cultivarea diferentelor culturale înspre discutiile privind inegalitatile în împartirea sferelor de putere. Multiculturalismul ar trebui, dupa Rorty, sa vizeze mai degraba domeniul resurselor si al dobîndirii bunastarii decît sa îi educe pe tineri în ideea ca fac parte din identitati culturale separate. Starea de discriminare în care sînt tinute clasele marginale este în viziunea filosofului american cauzata de factori economici. Disparitia discrepantelor economice poate sa duca la disparitia discriminarilor. Rorty crede ca insistenta pe aspectele culturale poate sa duca la dezvoltarea unor resentimente fata de cultura dominanta si la perceperea acesteia ca un factor opresiv violent.


Dincolo de factorii economici, care sînt fundamentali în explicarea relatiilor sociale pentru un gînditor de stînga cum este Rorty, nu putem face abstractie de faptul ca marcarea diferentelor culturale nu este o simpla optiune idealista a grupurilor minoritare. Liderii grupurilor minoritare care reclama dreptul la diferenta au constiinta ca dezvoltarea unor identitati bine conturate este o sursa de putere, de afirmare în sfera publica si de promovare a intereselor de grup si a celor individuale. Dincolo de retorica necesitatii recunoasterii reciproce, a valorilor în jurul carora se structureaza identitatea comunitatii, cresterea autonomiei grupurilor minoritare atrage dupa sine o mai mare libertate în jocul politic, o mai buna negociere a atragerii de resurse si un grad mai mare de satisfacere a intereselor.


Prin prisma acestei accederi la putere si la resurse trebuie privita multiculturalitatea ca o realitate si ca o valoare incontestabila atît în spatii culturale formate în tari cu un mare aport de imigranti, cum întîlnim în cîteva cazuri în spatiul occidental, cît si în spatii culturale cu o îndelunga traditie istorica si cu o structura ce presupune convietuirea între o cultura majoritara si mai multe minoritati istorice, cum este cazul românesc si îndeosebi cel transilvan. Într-un asemenea spatiu, canonul cultural a cunoscut rasturnari de ierarhii conditionate istoric. O data cu crearea statului national unitar român se fac progresiv pasi spre un echilibru (nu lipsit de alunecari si de devieri ideologice) între afirmarea identitatii majoritatii si necesitatea dezvoltarii entitatilor etnoculturale cu o îndelungata istorie si cu o contributie inestimabila la creatia si afirmarea diversitatii culturale în acest spatiu geografic. Spatiul românesc în general si cel transilvan în mod special stau sub semnul multiculturalitatii. Dincolo de ideologia multiculturalismului, multiculturalitatea ca fapt de existenta presupune o modalitate de constituire a canonului cultural dincolo de vocea majoritatii. Ea aduce în mod firesc elementul diversitatii si necesitatea recunoasterii diferentei ca un pas esential al convietuirii.


Nu cred ca gresim în vreun fel afirmînd ca specificul multiculturalitatii transilvane are drept materializare Universitatea Babes-Bolyai din Cluj. Asa cum afirma Andrei Marga, artizanul reconstructiei multiculturale a acestei universitati, ea este “Universitatea cu cea mai dezvoltata organizare multiculturala, asigurînd studii complete în româna, maghiara, germana, precum si specializari în ebraica, alaturi de o gama larga de programe în limbi moderne (engleza, franceza, italiana, spaniola, etc.)” . Organizata în Departamente comune, Universitatea dezvolta o larga autonomie a liniilor de studiu în limbile minoritatilor. Minoritatile se bucura de o reprezentare privilegiata în toate structurile de conducere si cele decizionale ale universitatii, la toate nivelurile. Mai mult decît atît, este practicata o discriminare pozitiva menita sa asigure o cît mai performanta si competitiva dezvoltare a învatamîntului în limbile minoritatilor. Aceasta actiune afirmativa are inclusiv o importanta dimensiune financiara. Astfel, pentru scolarizarea unui student la linia de studii maghiara se aloca o finantare de 1,5/student, iar pentru linia germana 1,8/student. Cu alte cuvinte, daca pentru educatia unui student la linia de studiu în limba româna se aloca 1. 000. 000, pentru educatia unui student la linia de studiu în limba maghiara se aloca 1. 500. 000, iar pentru educatia uni student la linia de studii în limba germana se aloca 1. 800. 000 (cifrele de fata au doar valoare de exemplu explicativ). Aceste linii de studiu nu au în vedere doar aspectul de predare într-o anumita limba ci si introducerea în planul de pregatire a studentilor a unor cursuri referitoare la cultura si traditia minoritatilor nationale respective. Dincolo de pozitiile criticilor multiculturalismului, care nu sînt putini în cultura româna, raspunsurile pe care le da mediul academic cerintelor concrete ale sferei publice românesti, arata ca multiculturalismul nu este nici o categorie datata si fixata într-o preistorie a mediului academic american, nici un fenomen conjunctural care a ajuns la un declin ireversibil.


Desi este o universitate laica moderna, Universitatea Babes-Bloyai acorda o importanta deosebita valorizarii unei bogatii extraordinare a spatiului cultural transilvan: diversitatea confesionala si religioasa. Astfel, ea este “universitatea cu cele mai extinse programe de studii teologice (avînd patru facultati de teologie: Teologie Ortodoxa, Greco-Catolica, Romano-Catolica, Reformata, reprezentînd sapte biserici istorice ale Transilvaniei, precum si un renumit Institut de Studii Iudaice) care asigura posibilitati unice de investigare a bazelor civilizatiei iudeo-crestine.” În felul acesta, într-un spatiu cultural în care convietuirea dintre majoritatea religioasa si minoritatile religioase si confesionale, dintre cultura dominanta si minoritatile culturale poate sa capete amprenta intolerantei, se promoveaza un model educational care, pe de o parte, ajuta minoritatile sa ajunga la o mai buna autocunoastere si o mai activa prezenta în sfera publica, iar pe de alta parte, ajuta majoritatea sa perceapa într-un mod mai adecvat alteritatea si sa se defineasca pe sine ca limita si deschidere a identitatii celorlalti. În acelasi timp deschide spre o situare în sfera puterii atît pe principiile proportionalitatii si subsidiaritatii, cît si pe cele concretizate în politici speciale pentru minoritati.

Multiculturalism si/sau interculturalism


Disputa pentru impunerea în cadrul cultural românesc a unuia sau altuia dintre cei doi termeni pentru a desemna pledoaria pentru afirmarea diversitatii nu pare o simpla „cearta de cuvinte”. Pasiunile puse în joc în îmbratisarea unuia sau altuia dintre acesti termeni se atenueaza, însa, de îndata ce sesizam ca promotorii lor ajung la o finalitate comuna: cea a sublinierii necesitatii cultivarii diversitatii culturale si a convietuirii armonioase cu alteritatea.


În fapt, cei doi termeni se presupun reciproc în asa mare masura încît fac referinta la o realitate comuna. Multiculturalismul porneste de la starea de fapt a multiculturalitatii si încearca o reconstructie a spatiului cultural comun în care identitatile minoritare sînt privite ca parteneri egali în procesul afirmarii importantei contributiei comune la o constructie axiologica ce sta sub semnul pluralismului. Afirmarea publica a minoritatilor, angajarea lor în jocul politic presupune însa o adîncire a autonomiei identitare în raport cu celelalte entitati minoritare si în special în raport cu cea a grupului majoritar. De aceea multiculuralismul presupune afirmarea unor identitati clar conturate. Pentru a evita caderea în separatism, autonomizarea unui grup cultural poate merge pîna acolo unde se mentine constiinta apartenentei la un spatiu multicultural comun. Dincolo de aceasta se poate ajunge, asa cum a semnalat Rorty, la fenomenul perceperii culturii majoritare ca una dominatoare si incompatibila cu participarea la constructia unui spatiu multicultural comun. Atunci cînd discutam multiculturalitatea ca fapt de existenta avem în vedere îndeosebi necesitatea afirmarii unor identitati clare, cu un profil propriu accentuat si capabile sa intre în dialog cu alte identitati. În felul acesta autonomizarea identitara nu are alt scop decît cel de a crea un spatiu al interdependentelor, al actiunii interculturale.


Interculturalismul porneste de la necesitatea interculturalitatii. Procesul convietuirii dovedeste ca interculturalitatea presupune afirmarea diversitatii si straduinta pentru a crea un spatiu al dialogului si al respectului pentru diversitate. De pe aceasta pozitie, multiculturalismul este criticat ca fiind o ideologie ce duce la separatism, la autonomizare, la închiderea în sine si la exclusivism. Semnalarea acestui pericol este binevenita . Însa cîmpul interdependentelor presupune entitati bine conturate care sa nu se topeasca într-o tesatura abstracta, ambigua, a interrelationarii. Accentuarea interdependentelor poate sa duca la omogenizare si la nasterea de conflicte în numele diversitatii. Comunitatile trebuie sa-si creeze „propriile lor matrici de reproducere culturala” . De aceea, interculturalitatea si multiculturalitatea trebuie concepute ca realitati interdependente, ca fetele aceleiasi monezi care asigura jocul schimbului în cadrul pluralismului cultural.




Bibliografie


• C. W. Watson, Multiculturalism, Open University Press, Buckingham, Philadelphia, 2000,
• Bhikhu Parekh, Religion and Public Life, în Tariq Modood (ed.), Church, State and Religious Minorities, Policy Studies Institute, 1997..
• Margit Feischmidt, Multiculturalismul, în Altera, nr. 12/1999, p. 5.
• Richard Rorty, Demonizing the Academy, în Robert Emmet Long (ed.), Multiculturalism, The H. W. Wilson Company, New York, 1997
• Andrei Marga, Manifest pentru o universitate performanta si competitiva, adoptat de Senatul Universitatii Babes-Bolyai în reuniunea solemna din 29 noiembrie 2004 consacrata aniversarii a 85 de ani de la întemeierea Universitatii Românesti din Cluj.
• Monica Spiridon, Splendoarea si mizeriile unui concept: multiculturalismul, în Altera, nr. 12/1999
• Adrian Marino, Multiculturalitatea, lumini si umbre, Altera, nr. 13/200,
• George Schopflin, Pe cai diferite spre multiculturalitate, în Lucian Nastasa si Levente Salat (ed.), Relatiile interetnice în România post-comunista, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturala, Cluj-Napoca, 2000, p. 130.