Finalitatea constructiei comunitare
Deci, putem finaliza afirmand ca este foarte dificil de precizat care este calea pe care va evolua constructia europeana,aceasta mai ales pentru ca ea depinde de vointa politica a statelor europene si deci a popoarelor lor de a se desprinde de trecut si de a acorda o mai mare pondere ideii de unitate,de destin comun.
Dupa sfarsitul razboiului rece,dezbaterea relativa la finalitatea constructiei europene a cunoscut o puternica relansare în timp ce tratatele de la Maastricht si Amsterdam au facut sa progreseze Uniunea,inclusiv în domeniile politicii externe si de aparare.
Europa este, cu toate acestea,departe de a poseda toate atributele puterii si în ciuda faptului ca are o moneda unica anii 1990 au aratat limitele prezentei sale ca actor international.Dezbaterea asupra finalitatii Uniunii Europene este veche si inedita: ea se transforma odata cu aceasta constructie insasi.Prima idee a fost aceea a organizarii unui spatiu conflictual pentru a face din el un spatiu al cooperarii pe calea unei dezvoltari economice cu o puternica sarcina integratoare.
U.E. este deci astazi “un monstru juridic si politic”1: mai mult decat un simplu spatiu (cum demonstreaza U.E.M. sau gestionarea comuna a problemelor interne-J.A.I.), mai putin decat un actor pe care îl doreau Francois Mitterrand sau Helmuth Kohl.
Tratatul de la Maastricht a modificat logica interna a constructiei europene, obiectivele si mijloacele sale dar nu a rezolvat problemele politice si institutionale. Ratificarea sa a fost lenta,angajand unele guverne în dezbateri febrile. In plus, Tratatul de la Maastricht avea slabiciuni de fond.Tratatul instituia o cronologie lunga pentru probleme diplomatice si de aparare care s-au regasit rapid în fata unei crize reale, in Iugoslavia, de exemplu.
Tratatul de la Maastricht nu rezolva direct problema “dezghetului centrului Europei”. Problema care urma sa devina centrala în cativa ani (disparitia Pactului de la Varsovia modifica oare logica fundamentala a constructiei europene?) era absenta din tratat. Comunitatea, apoi Uniunea aveau desigur diverse strategii fata de fostii membrii ai Pactului. Dar aceste strategii de ajutor,de asociere,de parteneriat au ramas însa partiale si periferice în raport cu constructia Uniunii insesi.
La cativa ani dupa Maastricht,de exemplu intre criza bosniaca si razboiul din Kosovo care este arhitectura noii Europe? Ca raspuns la problemele de securitate ale Uniunii se poate remarca faptul ca P.E.S.C. exista din punct de vedere statistic(pozitii,actiuni,strategii comune), dar nu politic.In nici un caz ea nu este un element determinant în crize concrete;pentru ca ea este în permanenta dublara de unilateralisme nationale;pentru ca ea urmeaza mecanisme interguvernamentale foarte complexe si pentru ca ea nu dispunea de mijloace militare pentru a se concretiza.
Nu exista nici o structura de cooperare militara europeana (suportul cooperarii militare europene fiind Alianta Nord-Atlantica), nici experienta de cooperare militara intre europeni. Alianta, compromisa la inceputul deceniului prin disparitia dusmanului sau s-a instalat deci pe pozitia unei organizatii de referinta pentru dezbaterile privind securitatea în Europa, pozitie recunoscuta de toate statele europene, inclusiv Franta.2
Doua elemente completeaza acest peisaj si demonstreaza mai mult decat P.E.S.C. nasterea unui spatiu politic sui-generis: problema largirilor si constructia rapida a U.E.M. care constituie un formidabil semn de coeziune interna.Concret,nasterea Euro este un succes cel putin pentru ca demonstreaza vointa de a face sa convearga politicile bugetare.
In ciuda relansarii globale intervenite la Amstrdam în 1997 cand s-a incercat revizuirea tratatului în special în domeniul P.E.S.C. puterea putativa europeana a fost complet absenta din criza si apoi din razroiul din Kosovo, Uniunea multumindu-se sa fie ecoul aprobator al deciziilor N.A.T.O.
1 Vlad Constantinesco – op. cit., pagina 83
2 Dominique David – op. cit., pagina 79
Material elaborat de Oana