La nivel comunitar au fost adoptate mai multe texte de drept pozitiv de natura sa revizuiasca sau sa modifice prevederile tratatelor institutive.1 În principal este vorba despre adoptarea tratatelor tehnice (tratatul de fuziune a executivelor – Bruxelles 1965 – si despre tratatele bugetare – Luxemburg 1970 si Bruxelles 1975) si despre alegerea Parlamentului european cu vot universal, direct – 1976.
A.Tratatul de fuziune
În 1957, prin conventia referitoare la unele institutii comune, s-au unificat cele trei Adunari si Curti de justitie. S-a creat, de asemenea, un singur Comitet Economic si Social. S-au mai produs modificari în sensul adoptarii unor texte din tratate cu prilejul adeziunilor noilor state.
Tratatul instituind un Consiliu unic si o Comisie unica a Comunitatilor europene s-a înscris pe aceeasi linie de rationalizare si reducere organica a functionarii institutiilor comunitare.
Dupa lungi si laborioase discutii, tratatul a fost semnat la Bruxelles la 8 aprilie 1965 si a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. În cele 39 de articole ale sale, grupate în cinci capitole, Tratatul înscrie competentele executivelor comunitare, în sensul ca nu au suferit modificari, ci au ramas asa cum fusesera determinate de tratatele de baza.
Articolul 4 a confirmat existenta Comitetului Reprezentantilor Permanenti, extinzându-i competentele si asupra C.E.C.O.
De mare importanta s-a dovedit a fi instituirea Comisiei unice, datorita specificitatii marcate atât a Înaltei Autoritati cât si a Comisiilor C.E.E. si C.E.E.A.
Armonizarea a avut loc si prin unificarea serviciilor, a comisiilor de control a veniturilor si cheltuielilor (art 22), unificarea bugetelor (art 20) si a administratiilor (art24), prin definirea uniforma a procedurilor de desemnare a membrilor comisiei si a duratei mandatului lor (art.10-18). S-a generalizat sistemul numirii de comun acord a membrilor (art10), cu precizarea ca din Comisie trebuie sa faca parte cel putin un reprezentant al fiecarui stat membru.
Tratatul de fuziune apare ca un factor de optimizare a functionarii organizatiei si de aceea trebuie considerat ca o etapa determinanta a constructiei comunitare.
B.Tratatele bugetare
Trebuie precizat în primul rând ca sistemul financiar al comunitatilor era foarte simplu, bazându-se pe contributiile statelor membre.
Incepând cu 1965, institutiile financiare au evoluat profund. Aceasta evolutie s-a facut de la un sistem financiar asemanator organizatiilor internationale, alimentat prin cotizatiile statelor membre, spre un sistem de finante interne comparabile celor unui stat. 2
Mai multe motive explica aceasta evolutie:
– fuziunea executivelor prin Tratatul de la Bruxelles a determinat refacerea mijloacelor financiare ale comunitatii (1965)
– în anul 1970 resurse proprii au fost substituite contributiilor anterioare (1970)
Evolutia comunitatilor s-a facut în sensul unei integrari crescute, acest fapt reflectându-se si pe plan financiar.
Începând cu anii 1970, o noua necesitate a aparut: aceea a controlarii mai eficiente a finantelor comunitare. Evolutia Comunitatii, largirile sale succesive, au contribuit la cresterea cheltuielilor în timp ce veniturile au ramas nesatisfacatoare.
Aceasta evolutie s-a materializat prin Tratatul de la Luxembourg (22 mai 1970) care a modificat Tratatele de la Roma, de la Paris si de la Bruxelles, integrând bugetul de cercetare si investii al Euratom în cel al Comunitatilor. Contribuind la finantarea cercetarilor non nucleare, acest buget a devenit bugetul “cercetarilor si investitiilor”.
De asemenea, prin Tratatul semnat la Bruxelles pe 22 iulie 1975 au fost aduse importante modificari dispozitiilor financiare prin care au fost marite puterile bugetare ale Adunarii (Parlamentul european detine ultimul cuvânt asupra cheltuielilor neobligatorii) si prin care a fost modificat controlul financiar, fundamentat pe viitor pe instituirea unei Curti de Conturi. Acest Tratat a însemnat, deci si aparitia unei noi institutii pentru Comunitatea europeana.
C.Desemnarea membrilor Parlamentului european
De la încheierea tratatelor originale, era prevazut ca reprezentantii popoarelor statelor membre trebuiau sa fie alesi cu sufragiu universal direct dupa o procedura uniforma în statele membre. Pâna la realizarea acestui deziderat, membrii institutiei parlamentare au fost desemnati de catre parlamentele nationale, în cadrul lor, dupa o procedura determinata de fiecare stat membru.
Abia pe 20 septembrie 1976 au intervenit actele comunitare care au fixat modalitatile de alegere prin sufragiu universal si direct. Primele alegeri care s-au desfasurat dupa aceste reguli au avut loc abia în iunie 1979.
Aceasta a reprezentat mai mult decât o simpla modificare a modului de desemnare a membrilor Parlamentului, si a transformat radical aceasta institutie, fiind prima si unica în masura sa reprezinte vointa directa a popoarelor europene în ansamblul lor. Legitimitatea Parlamentului european a fost întarita astfel în mod incontestabil.
Cu toate acestea alegerile europene s-au caracterizat foarte repede în statele europene prin niveluri de participare din ce în ce mai mici si întotdeauna net inferioare celor înregistrate la alegerile legislative nationale.
Ele nu au reprezentat cadrul unor veritabile dezbateri populare asupra Europei la nivel comunitar, cum sperau promotorii reformei .Ele au ramas în mod esential un fel de consultari la nivel national, mult mai marcate de probleme de politica interna decât de cele propriu zis europene. 3
Aceasta relativa lipsa de interes a electorilor a influentat mult capacitatea Parlamentului european de a-si consolida rolul sau institutional ca urmare a modificarii modului sau de desemnare.
1 Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea – op.cit., pagina 16
2 Louis Cartou – op.cit., pagina 183
3 Fabien Raynaud – Europe en perspective-Cahiers francais-numero 298, 2000, pagina90
Material elaborat de Oana