A.Planul Fouchet
În 1962, pe baza întelegerii franco-germane stabilita în urma numeroaselor întâlniri între de Gaulle si Adenauer, statele membre ale Comunitatilor au realizat progrese importante în tentativa de a crea o Uniune Europeana. sefii de stat sau de guvern au purtat discutii în aceasta privinta cu prilejul summit-lui de la Paris (februarie 1961) si Bad Godesberg (iulie 1961).
S-a instituit astfel un comitet prezidat de francezul CHRISTIAN FOUCHET caruia i s-a încredintat misiunea de a elabora un proiect de statut. Acesta a prezentat pe 2 noiembrie 1961 un “statut al Uniunii europene”. Proiectul era bazat pe respectul personalitatii statelor membre. Era deci respinsa optiunea federala.
Un al doilea proiect Fouchet a fost prezentat pe 18 ianuarie 1962. Cei 5 parteneri ai Frantei au prezentat pe 20 ianuarie 1962 un contraproiect în care “Uniunea Europeana” aparea ca o “Uniune a statelor si a popoarelor”.
În martie 1962, Franta pe de o parte, “cei 5” pe de alta parte au confruntat textele si au examinat posibilitatea de a ajunge la un compromis. Acesta s-a relevat putin câte putin imposibil atât din cauza diferentelor de conceptie asupra Uniunii (generalul De Gaulle opunându-se oricarei evolutii de tip federal) cât si din cauza divergentelor între Franta si partenerii sai asupra problemelor politice fundamentale precum atitudinea fata de candidatura britanica si tipul legaturilor care urmau a fi stabilite cu Statele Unite ale Americii (Franta insistând asupra independentei Europei fata de acestia).1
B.Raportul Tindemans
Dupa acest esec, U.E. nu a mai aparut decât ca un proiect teoretic la care mai multe texte au facut referire. Astfel la summit-ul de la Paris din octombrie 1972, sefii de stat sau de guvern si-au fixat ca obiectiv major – transformarea, înaintea sfarsitului deceniului, a relatiilor dintre statele membre într-o U.E.
Summit-ul de la Paris din decembrie 1974 a încredintat belgianului TINDEMANS misiunea de a stabili un raport asupra “Uniunii Europene”.
Raportul Tindemans prezentat în 1975 propunea ameliorarea anumitor mecanisme institutionale comunitare si transformarea progresiva a Cooperarii Politice Europene într-o politica externa comuna. Acest raport nu a produs consecinte notabile.
Consiliul European reunit la Stuttgart în iunie 1983 a adoptat o “Declaratie solemna asupra Uniunii Europene”. Acest text contine declaratii de intentie si câteva angajamente mai precise ale sefilor de stat sau de guvern, în special în ceea ce priveste Parlamentul european care a primit confirmarea ca dreptul sau la informare va fi respectat de Consiliul european în toate domeniile, inclusiv în ceea ce priveste cooperarea politica.
Declaratia nu defineste ceea ce este U.E., ci indica faptul ca “uniunea europeana se realizeaza prin aprofundarea si extinderea câmpului de actiune al activitatilor europene pentru a acoperi într-un mod coerent, cu toate ca pe baze juridice diferite, o parte crescuta a raporturilor dintre satele membre si relatiile lor externe”.
C. Raportul Davignon
Cooperarea Politica Europeana – un substituit elaborat pentru Comunitatea Politica. Cu prilejul summit-lui de la Haga din decembrie 1969, sefii de stat sau de guvern au decis “sa studieze cel mai bun mod de realizare a progreselor în domeniul unificarii politice”.
Misiunea a fost încredintata unui înalt functionar belgian E.DAVIGNON pentru a realiza un raport în acest scop. Raportul Davignon a fost adoptat de ministrii de externe în octombrie 1970 si a fost completat de alte rapoarte. El a constituit baza Cooperarii Politice Europene pâna la intrarea în vigoare a Actului Unic European. C.P.E. a functionat bine în limitele sale si a devenit un element important al raporturilor dintre statele membre ale Comunitatii Europene.
1 Philippe Manin – op. cit., pagina 20
Material elaborat de Oana