Prezentare generala

n noaptea de duminica 10 spre 11 decembrie 2000, dupa summit-ul cel mai lung din istoria constructiei europene constând în patru zile de negocieri, cei cincisprezece sefi de stat si de guvern ai Uniunii europene au decis sa consolideze puterea marilor tari si sa perfectioneze sistemul de decizie. Acordul de la Nisa este totusi un document nefinalizat.

Desi Jacques Chirac a calificat acordul ca fiind “convenabil”, a concluzionat totusi ca rezultatele sunt sensibil inferioare ambitiilor afisate. Miza majora a acestei reuniuni era pregatirea largirii Uniunii europene prin reformele ce vizau functionarea institutiilor sale.

Cele patru puncte principale care figurau pe ordinea de zi au fost: compunerea Comisiei Europene, poderea voturilor în Consiliul de mnistri, extinderea domeniului deciziilor luate cu majoritatea calificata, mecanismul “cooperarilor întarite”.

Acest bilant nesatisfacator se pare ca indica faptul ca integrarea în 15, si a fortiori într-o Europa largita la mai mult de 20 de tari, a atins poate limite politice de care va trebui tinut cont în dezbaterile asupra viitoarei arhitecturi a Europei. Acestea au fost formal lansate la Nisa si se dezvolta progresiv pentru a culmina în cadrul unei noi confernite interguvernamentale în 2004.

În mod manifest interesul unor state membre ale Uniunii Europene din punct de vedere al aprofundarii constructiei europene este scazut (în special în Marea Britanie si Suedia) fata de ceea ce doreste restul Uniunii Europene.

Acesta nu este unicul motiv al esecului de la Nisa. Ambianta crispata a negocierilor a fost cauzata de starea proasta a relatiilor franco-germane, evidenta cu ocazia evocarii problemelor financiare legate de criza vacii nebune, cât si în ceea ce priveste fixarea unei noi grile de voturi în Consiliu.