Now Playing

Movie Calendar

March 1

Lorem Ipsum

12:15p | 2:30 | 4:40 

Dolor Amet

12:15p | 2:30 | 4:40 

Adipiscing

12:15p | 2:30 | 4:40 

Sit Accumsan

12:15p | 2:30 | 4:40 

Adipiscing

12:15p | 2:30 | 4:40 

Lorem Ipsum

12:15p | 2:30 | 4:40 

March 2

Lorem Ipsum

12:15p | 2:30 | 4:40 

Dolor Amet

12:15p | 2:30 | 4:40 

Adipiscing

12:15p | 2:30 | 4:40 

Sit Accumsan

12:15p | 2:30 | 4:40 

Adipiscing

12:15p | 2:30 | 4:40 

Lorem Ipsum

12:15p | 2:30 | 4:40 

March 3

Lorem Ipsum

12:15p | 2:30 | 4:40 

Dolor Amet

12:15p | 2:30 | 4:40 

Adipiscing

12:15p | 2:30 | 4:40 

Sit Accumsan

12:15p | 2:30 | 4:40 

Adipiscing

12:15p | 2:30 | 4:40 

Lorem Ipsum

12:15p | 2:30 | 4:40 

Divi Movies

Experience Movies

about Us

Nulla porttitor accumsan tincidunt. Donec sollicitudin molestie malesuada. Curabitur arcu erat, accumsan id imperdiet et, porttitor at sem. Curabitur non nulla sit amet nisl

În tara noastra, ideea de responsabilitate a ministrilor a fost legiferata, pentru prima data, în Regulamentele Organice. Astfel, în art. 150 din Regulamentul Organic al Munteniei se prevedea ca fiecare dintre ministri îsi va avea departamentul sau despartit în sectii, iar secretariatul fiecarei sectii va iscali în toate hârtiile si poruncile si va fi raspunzator împreuna cu ministrul pentru toate treburile pe care le va primi acea sectie. Dispozitii asemanatoare erau inserate si în art. 137 din Regulamentul Organic al Moldovei.

În primele constitutii scrise, structurate pe coordonatele regimului parlamentar, raspunderea politica solidara a ministrilor nu si-a gasit o formulare expresa. Cu timpul însa, tot mai multe constitutii au oglindit, fie explicit, fie doar implicit, aceasta regula de baza a regimului parlamentar.

Constitutia României din 1866, care preia modelul belgian24, nu cuprindea nici o dispozitie din care sa se desprinda intentia de a consacra aspectul solidar al responsabilitatii ministeriale. În aceste conditii, recunoasterea caracterului solidar al raspunderii politice a minsitrilor a avut o origine cutumiara25.


Întrucât raspunderea solidara a Cabinetului nu exclude raspunderea individuala a ministrilor în fata Parlamentului, în mod firesc, în practica de stat posterioara intrarii în vigoare a Constitutiei din 1866, sunt întâlnite si exemple de voturi de neîncredere îndreptate exclusiv împotriva unui anumit ministru.

În general, atunci când votul de neîncredere era îndreptat numai împotriva unui ministru, se considera ca aceasta nu trebuie sa duca în mod necesar la demisia întregului Cabinet ministerial.

În cadrul practicii formate ulterior punerii în aplicare a Constitutiei din 1866, recunoasterea responsabilitatii individuale a unui ministru nu excludea în nici un fel posibilitatea solidarizarii cu acesta a întregului Guvern.

În acelasi timp, regula potrivit careia ori de câte ori blamul dat unui anumit ministru viza în acelasi timp si politica generala a Guvernului acesta era obligat sa se retraga în întregul sau, s-a acreditat la rândul ei în viata publica. În orice caz, daca cel împotriva caruia Parlamentul îsi manifesta neîncrederea era primul-ministru, s-a considerat ca toti ministrii erau obligati sa demisioneze odata cu el.

O trasatura caracteristica fundamentala a responsabilitatii politice a Guvernului în fata Parlamentului, asa cum ea s-a dezvoltat în tara noastra dupa 1866, a fost consacrarea regulii ca nu numai votul de neîncredere al Camerei Deputatilor, dar si cel al Senatului obliga Guvernul sa demisioneze. Totusi, în practica parlamentara, aceasta regula cutumiara a fost atenuata, în sensul ca s-a admis ca votul de neîncredere în Guvern, adoptat de Senat, ramânea fara efecte daca, printr-o motiune expresa, Adunarea Deputasilor îsi manifesta încrederea în Cabinetul Ministerial. Consecinta unei asemenea situatii putea fi dizolvarea Senatului.

Existenta unui executiv bifurcat: un sef de stat iresponsabil si un Guvern responsabil atât pentru propriile acte cât si pentru cele ale sefului statului, ca si consacrarea dreptului acestuia din urma de a dizolva corpurile legiuitoare, elemente necesare pentru caracterizarea regimului parlamentar, erau expres oglindite în Consitutia din 1866.

Dupa opinia lui G.G. Meitani, raspunderea politica a ministrilor în fata Parlamentului era o consecinta a consacrarii concomitente prin Constitutia din 1866 a dreptului sefului statului de a numi ministri si a principiului iresponsabilitatii acestuia. Dar daca seful statului ar avea o libertate discretionara în exercitarea prerogativei sale de numire a ministrilor, el nu ar mai putea fi socotit inviolabil, raspunderea lui fiind angajata prin însusi actul desemnarii ministrilor. De aceea în scopul de a face sa dispara orice raspundere ce ar putea sa decurga din actul de numire a ministrilor, seful statului era tinut, în sistemul Constitutiei din 1866, sa-si cheme consilierii din sânul Reprezentantei Nationale, iar “când e o neîntelegere între Guvern si Camera, una din aceste doua puteri se retrage, minister sau parlament, cel dintâi prin depunerea demisiei, cel de-al doilea prin disolutiune”.26

Conform acestui autor, regula raspunderii politice a ministrilor nu trebuia conceputa ca o creatie cutumiara, ci ca o norma implicita, “ca un corolar necesar al principiului iresponsabilitatii sefului statului”.27

G.G. Rarincescu sublinia ca în România, regula raspunderii politice a ministrilor “s-a format pe cale cutumiara sub influenta constitutiunilor straine, cum este Constitutiunea engleza si cea franceza.”28

Regula raspunderii politice a ministrilor în fata Parlamentului îsi gaseste o consacrare expresa, dar pe cale indirecta, în revizuirea constitutionala din 1884. Astfel, prin alin. 4 al art. 130 introdus în Constitutia din 1866 se arata:

« Se vor putea înfiinta secretari de stat. Ei vor putea lua parte la dezbaterile corpurilor legiuitoare, sub responsabilitatea ministrilor. »

Totusi, prin faptul ca obligatia ministrilor de a demisiona nu era prevazuta, în cazul unui vot de neîncredere, sarcina de a preciza continutul acestei reguli a revenit în continuare doctrinei dreptului constitutional.29

Atât înainte, cât si dupa revizuirea din 1884 a Constitutiei din 1866, regula ca ministrii sunt obligati sa demisioneze în situatia unui vot de neîncredere al Parlamentului era puternic înradacinata în constiinta contemporanilor. Conform practicii, votul de neîncredere putea sa vizeze un minsitru, cât si Guvernul în ansamblul sau.

Aceasta practica a continuat sub regimul Constitutiei din 1923, reglementarea pe care o continea cu privire la raspunderea politica fiind similara cu cea din 1866, desi marcheaza un evident progres sub aspect terminologic.

Optica se schimba radical prin introducerea Constitutiei din 1938 ce marcheaza instaurarea în România a regimului autoritar al lui Carol al II-lea.

Potrivit lui Rarincescu, referitor la aceasta Constitutie, “Responsabilitatea ministrilor este una din piesele esentiale ale actualei organizatiuni constitutionale.”

Definind responsabilitatea politica ca fiind “aceea care are o sanctiune de ordin politic în fata unor organe politice, Regele si Parlamentul”30, autorul arata ca potrivit noii constitutii aceasta responsabilitate nu mai functioneaza decât fata de Rege, concluzionând ca “prin aceasta s-a înlaturat regimul parlamentar care facea guvernul responsabil în fata parlamentului, regim care se stie cât de multe neajunsuri a avut”.

Mai presus de a stabili daca aceasta opinie este una politica sau juridica, si de a evalua consecintele practice ale acestei noi reglementari, este de mentionat ca rolul Parlamentului în stat este în mod esential redus.

Cu privire la Constitutiile adoptate dupa ascensiunea la putere a partidului comunist, respectiv cele din anii 1948, 1952 si 1965, interesul de a le analiza nu poate fi util în a fundamenta o teorie stiintifica, practic regulile responsabilitatii politice au fost cele aplicate discretionar de un regim totalitar.

La nivel principial, se arata ca, potrivit Constitutiei din 1965, ca o consecinta a faptului ca Consiliul de Ministri era un organ colegial care îsi desfasura activitatea potrivit principiului conducerii colective, fiecare membru al Consiliului de Ministri este raspunzator în fata Marii Adunari Nationale atât pentru propria sa activitate, cât si pentru întreaga activitate a Consiliului de Ministri. În intervalul dintre sesiunile Marii Adunari Nationale, acesta raspundea în aceleasi conditii fata de Consiliul de Stat, organ al puterii de stat cu activitate permanenta.

Constitutia din 1991 a dat institutiei raspunderii politice a Guvernului în fata Parlamentului o reglementare radical diferita în comparatie cu regulile cutumiare împamântenite în tara noastra în perioada 1866-1938.

Unul din aspectele de distinctie consta în primul rând în aceea ca “daca în perioada 1866-1938 responsabilitatea solidara a întregului Guvern în fata Parlamentului coexista cu responsabilitatea individuala a fiecarui ministru, în schimb Constitutia noastra din 1991 consacra un sistem care nu cunoaste decât responsabilitatea solidara a Guvernului în fata Parlamentului”31.

În al doilea rând, Constitutia din 1991, abatându-se de la traditia parlamentara a tarii noastre, potrivit careia votul de neîncredere al unei singure camere a Parlamentului era suficient pentru a obliga Guvernul sa demisioneze, a prevazut ca motiunea de cenzura se dezbate si se voteaza în sedinta comuna a celor doua camere.

În conceptia Tezelor pentru elaborarea proiectului de Constitutie numai Adunarea Deputatilor era cea care putea angaja raspunderea Guvernului printr-o motiune de cenzura.

Un parlamentar a propus completarea textului cu un nou alineat având urmatorul cuprins: “Membrii Guvernului, care motivat s-au abtinut de la vot sau au votat împotriva unor hotarâri, ordonante sau altor masuri adoptate de Guvern, nu sunt solidar raspunzatori decât pentru faptele de care se fac culpabili.”32

Desigur, propunerile au fost numeroase, textul final al reglementarii raspunderii fiind unul echilibrat.

 



24 Anibal Teodorescu ,op. cit. ,p. 238
25 Tudor Draganu, Drept constituţional, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972, p. 170
26 G.G. Meitani; Studie Constitutionale, Bucuresti,1878, p. 29
27 Tudor Draganu, Inceputurile si dezvoltarea regimului parlamentar în România pâna în anul 1916, Ed. Dacia, Cluj 1991, p.312
28 G.G. Rarincescu – Curs de drept consitutional, litogr., Bucuresti, 1940, p. 163
29 Rarincescu; op.cit, p. 779
30 Idem ,p.780
31 Tudor Draganu – Drept constituţional si instituţii politice – Tratat elementar, vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998,p.170
32 Monitorul Oficial al Romaniei, anul II, nr. 32, partea a II-a, 31 oct. 1991, p. 29
 

Material elaborat de Bodor Claudia