Constitutia României consacra un prim-ministru dupa formula cunoscuta, “primul între egali”.Din întreaga reglementare constitutionala reiese ca Guvernul este constituit intuitu personae pe persoana primului-ministru.
Potrivit art. 106, alin. 1 din Constitutie, acesta “conduce Guvernul si coordoneaza activitatea membrilor acestuia, respectând atributiile ce le revin.
Pentru ca Guvernul este un organ colegial, ministrii luând decizii în comun si actionând în aceeasi directie, primul-ministru nu poate fi pus în situatia de a raspunde singur în fata Parlamentului, atâta vreme cât nu este permisa ingerinta sa în domeniile de resort ale fiecaruia dintre membrii Guvernului, ceea ce, de altfel, Constitutia consfinteste în art. 108.În acelasi timp, prezumtia relativa de încredere a Parlamentului, instituita prin votul de încredere priveste Guvernul în ansamblul sau, si prin aceasta pe fiecare membru în parte.
Pentru ca, înainte de a vedea în seful Guvernului pe primul-ministru, el este în primul rând membru al Guvernului, si pentru ca am vorbit despre simetria vot de încredere – motiune de cenzura, voi aborda o problema care dupa 1989 a dat nastere multor discutii si controverse.
Astfel, candidatul la functia de prim-ministru desemnat de Presedintele României solicita votul de încredere în termen de 10 zile de la desemnare. Potrivit textului Constitutiei, votul de încredere al Parlamentului se refera atât la program, cât si la “întreaga lista a Guvernului”. Cum este evident ca primul-ministru intra în alcatuirea Guvernului, potrivit art. 101, alin. 3, este neconstitutionala acordarea votului de încredere asupra listei Guvernului, care nu l-ar cuprinde si pe primul-ministru.
Prin adoptarea Constitutiei s-a eliminat o controversa care a aparut dupa alegerile din 20 iulie 1990, cu privire la faptul daca lista supusa votului Parlamentului trebuie sa îl cuprinda sau nu pe primul-ministru.
O problema legata de interpretarea textului constitutional, cu implicatii practice foarte importante, se refera la posibilitatea revocarii primului-ministru.
Confuzia a plecat de la trimiterea pe care alin. 2 al art.106 din Constitutie, referitor la interimatul functiei de prim-ministru, o face la art. 105, vorbind astfel de situatia în care prim-ministrul s-ar afla într-unul din cazurile prevazute de acest ultim articol: este vorba despre cazurile în care înceteaza functia de membru al Guvernului, printre care se numara si revocarea. De aici graba unor politicieni sau autori în domeniu în a interpreta textul trunchiat si nu în ansamblul prevederilor sale, a dus la concluzia ca primul-ministru poate fi revocat, trecându-se peste faptul ca în art. 85, alin. 2, se arata: “În caz de remaniere guvernamentala sau de vacanta a postului, Presedintele revoca si numeste, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.
A admite ca primul-ministru poate fi revocat de Presedinte înseamna pe cale de consecinta a admite ca primul-ministru va propune sefului statului propria sa revocare, în conditiile în care el ar avea la dispozitie o modalitate fireasca de încetare a functiilor sale, daca aceasta ar fi optiunea sa, si anume demisia, act care nu necesita nici un fel de aprobare. Este un paradox pe care multi l-au sesizat, dar pe care nu mai putin unii autori l-au sustinut.
Confuzia a fost amplificata si de faptul ca în art. 105, alin. 2 din Constitutie, referitor la încetarea mandatului Guvernului, se arata ca demisia acestuia se produce si daca primul-ministru se afla într-una din situatiile prevazute în art. 105, prin urmare, s-a spus, si daca primul-ministru e revocat.
Un autor87, enumerând cauzele de încetare a functiei de prim-ministru, include si revocarea, fara însa a dezvolta aceasta problematica, dând mai mult impresia neobservarii situatiei care ar rezulta, întrucât acelasi autor arata ca revocarea unui membru al Guvernului de catre Presedinte poate interveni doar în doua situatii, în caz de remaniere guvernamentala si atunci când primul-ministru, care a propus pe fiecare membru al Guvernului, are motive sa propuna revocarea unui membru al Guvernului, desi nu se vede în ce ar consta distinctia între cele doua cazuri. Oricum, cum în cel din urma caz nu se poate vorbi de revocarea primului-minitru, ramâne sa obsevam ca autorul defineste remanierea guvernamentala ca fiind modificarea adusa componentei Guvernului ca urmare a realizarii unor întelegeri între partidul majoritar în Parlament si alte partide parlamentare, pentru sprijinirea programului Guvernului acceptat de Parlament. Cum daca am presupune ca remanierea guvernamentala l-ar include pe primul-ministru, ar însemna, plecând de la sustinerile autorului, ca am ajunge la o contradictie: pe de o parte, prin revocarea primului-ministru, mandatul Guvernului ar înceta, iar pe de alta parte remanierea guvernamentala are în vedere tocmai salvarea Guvernului.
Argumentul cel mai puternic adus de autori în favoarea imposibilitatii revocarii primului-ministu, vine tocmai din neobservarea globala a modului cum au fost reglementate relatiile dintre puterea executiva si cea legislativa, mai ales din faptul ca Guvernul raspunde politic doar în fata Parlamentului, iar pe de alta parte ramânerea în functie a Guvernului este conditionata de ramânerea în functie a sefului sau. Or, asa cum se arata88, eliberarea din functie a primului-ministru prin revocare ar duce la încetarea mandatului Guvernului din initiativa Presedintelui, ceea ce nu poate fi admis în sistemul nostru constitutional. Cum natura revocarii este aceea de sanctiune, revocându-l pe primul-ministru, practic Presedintele ar sanctiona întreg Guvernul, lucru posibil doar prin adoptarea unei motiuni de cenzura de catre Parlament. Nu s-ar putea utiliza un mijloc aparent constitutional pentru a ajunge la un rezultat fundamental neconstitutional.
“A admite posibilitatea schimbarii Guvernului prin simpla interventie a Presedintelui României înseamna a încalca principiul fundamental consacrat de Constitutie, al raspunderii politice a Guvernului numai în fata Parlamentului”. 89
Un autor arata ca Presedintele poate sa îl revoce pe primul-ministru “în caz de pierdere a drepturilor electorale, daca o stare de incompatibilitate a intervenit sau imposibilitatea de a-si exercita atributiile a durat mai mult de 45 de zile”90. Potrivit art. 105, revocarea este o modalitate de încetare a functiei de ministru, distinct de pierderea drepturilor electorale, de existenta unei stari de incompatibilitate, respectiv, potrivit art. 106, alin. 2, de imposibilitatea exercitarii atributiilor. În aceste cazuri, functia de ministru înceteaza de drept, prin simpla producere a faptului respectiv. Revocarea prin ea insasi este un act de autoritate care exprima vointa unilaterala a autorului ei de încetare a functiei ministrului. În aceasta situatie nu s-ar putea imagina ca în cazul pierderii drepturilor electorale de catre primul-ministru, Presedintele ar avea puterea de a-l revoca sau nu, pentru ca revocarea presupune o posibilitate si nu o obligatie. În acelasi timp, nu s-ar mai putea explica de ce , în cazul imposibilitatii exercitarii atributiilor din cauze medicale ar trebui sa intervina revocarea, care este o masura cu caracter sanctionator, care presupune culpa celui în cauza, fie ea politica sau juridica.
“Raspunderea constitutional-politica a primului-ministru nu poate fi niciodata individuala, ci numai colectiva, împreuna cu întreaga echipa pe care o conduce”. 91
Având în vedere cele aratate, se poate considera ca “nu ramâne decât ca trimiterile din art. 106, alin. 2 si art. 109, alin.2 din Constitutie sa fie interpretate, în sensul ca se refera la toate situatiile enumerate în art. 105, mai putin masura revocarii”. 92
Problema prezinta interes practic, deoarece prin Decretul nr. 426/1999 din 13 decembrie 1999, publicat în Monitorul Oficial nr. 609 din 14 decembrie 1999, Presedintele României de la acea data l-a revocat din functie pe primul-ministru în temeiul art. 105 si al art. 106, alin 2 din Constitutie.Decizia a fost flagrant neconstitutionala si a creat un precedent regretabil.Printr-o argumentare care a sfidat atât litera, cât si spiritul Constitutiei, Primul-ministru a fost revocat, în locul sau fiind numit în aceeasi zi un prim-ministru interimar.Este un exemplu în care lipsa unei prevederi exprese a imposibilitatii revocarii Primului-ministru a permis un joc politic
inadmisibil într-un stat de drept.
87 V. Prisacaru, op. cit., p. 99
88 A. Iorgovan, op. cit., p. 477
89 Dana Apostol Tofan, Consideratii in legatura cu posibilitatea revocarii primului-ministru, Dreptul, nr.2/2000, p. 60
90 J. Drăganu, op. cit., p. 230
91 C.L.Popescu, art. cit., p. 65
92 Dana Apostol Tofan, art. cit., p. 60
Material elaborat de Bodor Claudia