După J. Sonnenfeld, se deosebesc un mediu geografic, unul operaţional, unul perceptual, respectiv unul comportamental. Mediul geografic reprezintă sfera cea mai largă, referindu-se la nivelul planetar al mediului (polar, tundral, arboral, esemial). Mediul operaţional cuprinde doar acele porţiuni cunoscute de individ şi care îi influenţează existenţa. Mediul perceptual se referă la porţiunile de mediu percepute de individ, în timp ce mediul comportamental cuprinde o zonă şi mai restrânsă, în care individul se mişcă şi activează.

Clasificarea mediilor are în vedere mai multe criterii:
– în funcţie de componente, există un mediu biotic ce conţine vieţuitoarele, respectiv unul abiotic sau azoic (cratere vulcanice, abisuri oceanice, ape poluate);
– corespunzător naturii fizice există un mediu terestru, unul aerian şi unul acvatic;
– după natura chimică, se deosebesc medii dulcicole (râuri, lacuri), medii salmastre (ape cu salinitate medie), medii sărate (mări, oceane) şi foarte sărate (Marea Moartă);
– în funcţie de pH, există medii acide (în mod natural sau consecutiv poluării), alcaline sau neutre;
– corespunzător influenţei exercitate de către populaţia umană, există un mediu urban, unul rural, formaţiuni de contact (afectate de activitatea umană) şi natura neafectată de om.

Mediul (înconjurător, ambiant, ecologic, de viaţă) reprezintă totalitatea factorilor fizici, chimici, meteorologici, biologici dintr-un loc dat, cu care un organism vine în contact. Aceşti factori sunt: temperatura, umiditatea, solul, apa, magnetismul terestru, peisajul, alte organisme. Între fiecare organism şi mediu există influenţe reciproce complexe. Mediul influenţează organismele, dar şi acestea (inclusiv omul) modifică mediul. Adaptarea organismelor la mediu este limitată.

Între comunităţile ecologice ale unui biom se stabilesc relaţii de echilibru ecologic. Acest echilibru poate fi modificat sub acţiunea unor factori perturbatori, ce pot fi naturali sau artificiali. Factorii naturali sunt fie de natură fiziografică, fie biotică şi antrenează evoluţia comunităţilor ecologice, cu formarea unor “comunităţi succesive” (aşa numitele sere), care conduc de obicei la o comunitate majoră de climax.

Când în evoluţia ecosistemelor intervine omul, evoluţia se produce prin subsere sau sere secundare, iar comunitatea majoră la care se ajunge este una de disclimax. Intervenţia omului are loc, de regulă, prin modificarea factorilor locali, în special a calităţii aerului, apei şi solului.

1. Principala acţiune cu caracter vătămător exercitată de om asupra mediului ambiant este poluarea (polluo-ere = a murdări, a degrada, în latină). Disciplina ştiinţifică care studiază fenomenul extrem de complex al acţiunii poluanţilor asupra ecosistemelor este molismologia.
Poluarea a fost definită ca fiind “Orice introducere de către om în mediu, direct sau indirect a unor substanţe sau energii cu efecte vătămătoare, de natură să pună în pericol sănătatea omului, să prejudicieze resursele biologice, ecosistemele şi proprietatea materială, să diminueze binefacerile sau să împiedice alte utilizări legitime ale mediului”.
Se datorează, în primul rând, activităţii industriale. Poluanţii pot fi de natură diferită:
– fizică (căldură, radiaţii ionizante, zgomote etc.);
– chimică (pesticide, ţiţei, metale, substanţe organice etc.);
– biologică (germeni patogeni).
În funcţie de starea lor de agregare, poluanţii pot fi:
– solizi
– lichizi
– gazoşi.
Volumul poluanţilor ce agresează mediul şi intensitatea poluării sunt într-un raport direct proporţional cu creşterea numerică a omenirii şi a cerinţelor sale, multe cerinţe fiind create şi întreţinute artificial!
Poluarea creşte exponenţial, pe măsura intrării în acţiune a noi factori poluanţi, datorită efectului conjugat al acţiunii acestora. Între intrarea în acţiune a noi agenţi poluanţi şi înregistrarea efectelor lor, există un interval de aceea acţiunea nocivă a acestora nu iese imediat în evidenţă, de unde şi o minimalizare a naturii lor dăunătoare.
Este foarte greu de inventariat numărul tuturor factorilor poluanţi ce acţionează într-o formă sau alta, la un anumit moment, şi de evaluat rezultatul însumat al acţiunii lor. Nu se cunosc limitele capacităţii de rezistenţă a ecosistemelor şi a ecosferei.

2. Supraexploatarea ecosferei: sol, apă, păşuni, păduri, faună şi floră ce populează mediul de viaţă.
Despăduririle masive au dus la degradarea solului, viituri violente, colmatarea rapidă a lacurilor naturale şi a bazinelor de acumulare; au modificat în rău regimul precipitaţiilor, condiţiile climaterice, fapt ce a condus la afectarea formelor de viaţă.
Supraexploatarea florei şi faunei a dus la reducerea populaţiilor speciilor suprasolicitate până la limita dispariţiei lor, la modificarea structurii genetice şi a corelaţiilor funcţionale din ecosisteme. Vânătoarea masivă/intensă a unor specii de animale a condus la distrugerea sau chiar extincţia acestora. Ex., bizonii din America de Nord, elefanţii din Africa, tigrii din Asia, castorii din Europa.

3. Intervenţia omului în echilibrele ecosferei prin:
· Construcţii de baraje şi canale. Ex.:
– Canalul Suez a produs restructurarea complexă şi profundă a biocenozelor din estul Mării Mediterane: populaţia unor specii locale s-a redus la limită, altele – imigrate s-au înmulţit mult peste nivelul de echilibru;
– Canalul Panama a creat premisele unei evoluţii divergente a faunei celor două oceane (Atlantic şi Pacific), în regiunea învecinată canalului;
– Barajul de la Assuan a produs nedorite schimbări ecologice în estul mării Mediterane şi pe valea Nilului inferior: regimul viiturilor, reducerea fertilităţii solului, diminuarea vegetaţiei marine şi a producţiei piscicole. În schimb, în canalele de irigaţie s-a dezvoltat o bogată vegetaţie şi, corelativ, o faună nedorită pentru sănătate: gastropode pulmonate, gazde intermediare pentru agenţii bilharziozei; vectori ai malariei, oncocercozei etc.
– Barajul Kariba, pe Zambezi, a dus la: înlocuirea speciilor locale de peşti cu specii de pe cursul superior ce aparţineau altui complex faunistic; proliferarea unor specii de plante acvatice ce împiedică pescuitul şi navigaţia; crearea condiţiilor favorabile pentru musca tze-tze;
· Introducerea intenţionată sau nu a unor specii de plante şi animale.
S-a făcut către şi dinspre Europa, respectiv Lumea Nouă (cele două Americi, Australia, Noua Zeelandă). Transpuse într-un mediu favorabil, aceste specii s-au înmulţit exagerat, în lipsa duşmanilor naturali, periclitând echilibrul ecosistemelor în care au fost introduse. Ex., gândacul din Colorado adus involuntar în Europa din estul Munţilor Stâncoşi, unde se hrănea pe un solanaceu spontan şi avea duşmani naturali care îi reglau nivelul populaţional, s-a răspândit în toate ţările europene pe cartoful cultivat, neavând duşmani naturali.
Factorii ce afectează calitatea mediului şi echilibrele naturale acţionează de cele mai multe ori conjugat. Efectele acţiunii lor sunt mult amplificate, cu urmări catastrofale precum alterarea genofondului şi ecofondului biocenozelor, care duce la modificarea raporturilor cantitative şi funcţionale între populaţii şi a circuitului materiei în ecosisteme.
Consecinţe:
a). reducerea productivităţii biologice;
b). reducerea diversităţii genetice (înlocuirea biocenozelor complexe cu altele simplificate);
c). afectarea gravă a mecanismelor homeostatice ale ecosistemelor, a capacităţii de autoreglare a biosferei şi, în consecinţă, a condiţiilor vieţii pe Pământ.
Defrişarea pădurilor duce la degradarea bazinelor hidrografice, ele având rol în conservarea resurselor de apă: moderează scurgerile de suprafaţă, echilibrează alimentarea pânzelor subterane prin apa de infiltraţie. În timp, în urma defrişării pădurilor apar deşerturi.