Protocoalele din acest grup folosesc serviciile oferite de nivelurile inferioare, de transport, pentru ca la rândul lor să ofere nivelurilor aplicaţie interfeţe standard prin care să comunice cu nivelurile de transport. Fiecare dintre nivelurile din acest grup defineşte un protocol standard care oferă un grad sporit de abstractizare pentru comunicaţiile dintre aplicaţii şi nivelurile de transport faţă de cazul în care acestea ar comunica direct unele cu altele.

Protocoalele din acest grup sunt:
• RFCOMM – o abstractizare a portului serial
• SDP (Service Discovery Protocol) – folosit pentru descrierea serviciilor disponibile ale unui dispozitiv şi pentru localizarea serviciilor de care cineva are nevoie
• Un set de protocoale dedicate interoperabilităţii cu tehnologia IrDA, adoptate din aceasta şi prin care pot fi utilizate aplicaţii specifice IrDA
• TCS (Telephony Control Protocol) – un protocol folosit pentru controlul comunicaţiilor telefonice cu flux audio sau de date

Nivelul RFCOMM
Porturile seriale reprezintă unele dintre cele mai cunoscute şi mai intens utilizate interfeţe în computere şi dispozitive de comunicaţie. Majoritatea comunicaţiilor seriale implică folosirea unui cablu pentru transferul datelor prin porturile seriale. Devreme ce tehnologia Bluetooth ţinteşte în primul rând către înlocuirea firelor, folosirea sa ca suport pentru comunicaţiile seriale şi alte aplicaţii înrudite reprezintă un subiect important. Ca exemplu de aplicaţii care folosesc în mod curent comunicaţiile seriale putem aminti: transferul de fişiere şi obiecte între dispozitive considerate egale, sincronizarea datelor şi conectarea la reţea prin dial-up.
Pentru aface posibilă desfăşurarea comunicaţiilor seriale peste legăturile wireless oferite de tehnologia Bluetooth, în stiva sa de protocoale este definită o abstractizare a portului serial, numită RFCOMM. Acesta constituie un port serial virtual pentru aplicaţii. O aplicaţie poate folosi interfaţa RFCOMM pentru a realiza scenarii ca cele mai sus menţionate întocmai ca şi un port serial standard, legat prin fire, fără modificări semnificative aduse aplicaţiei, dacă nu chiar complet fără modificări. RFCOMM a fost modelat de către Institutul European de Standarde pentru Telecomunicaţii (ETSI) sub forma standardului TS07.10. Acest standard se referă la comunicaţiile seriale multiplexate pe o singură legătură serială. Specificaţia Bluetooth adoptă o parte a acestuia, la care adaugă nişte porţiuni de adaptare proiectate special pentru comunicaţiile Bluetooth. Datorită faptului că pentru dispozitivele digitale comunicaţiile seriale sunt predominante, facilităţile oferite aplicaţiilor de către RFCOMM ca şi port serial fac din acesta o parte importantă a stivei de protocoale.

Nivelul SDP
Diferă de celelalte niveluri situate mai sus de L2CAP prin faptul că nu este proiectat ca o interfaţă pentru protocoalele de la nivelurile superioare lui, ci pentru a se ocupa de operaţiuni specifice Bluetooth.
Motivul principal pentru formarea reţelelor este să permită dispozitivelor cuprinse într-o astfel de structură să comunice între ele şi astfel să utilizeze serviciile oferite de fiecare dintre ele. În reţelele tradiţionale cum sunt de exemplu reţelele Ethernet, servicii ca transferuri şi lucrul cu fişiere, posibilităţi de printare,ca şi funcţiile podurilor şi gateway-urilor sunt oferite de către un anumit tip de dispozitive – serverele – astfel ca alte dispozitive, numite clienţi să le poată folosi. În majoritatea situaţiilor clienţii află despre aceste servicii prin intermediul unei configuraţii statice. Această configuraţie este adesea stabilită şi menţinută de un administrator de sistem care configurează dispozitivele clienţilor (calculatoarele) sau le dă acestora informaţiile necesare pentru configurare, urmând ca ei singuri să-şi configureze calculatorul şi să beneficieze astfel de serviciile reţelei. În cazul reţelelor dinamice constituite ad-hoc, aşa cum sunt cele formate cu dispozitive Bluetooth, acest tip de configuraţie standard este insuficientă. Oricare două dispozitive ar putea începe să comunice sub impulsul momentului şi dacă doresc să utilizeze fiecare serviciile celuilalt, au nevoie de o modalitate mult mai dinamică pentru a afla care sunt acele servicii. Aşadar după ce a fost stabilit canalul de comunicaţie, următorul pas în comunicaţia dintre două dispozitive este ca cele două să afle care sunt serviciile disponibile în fiecare dintre ele. Cu acest lucru se ocupă protocolul numit Service Discovery Protocol (SDP). El defineşte o metodă standard prin care dispozitivele Bluetooth descoperă şi află mai multe despre serviciile oferite de alte dispozitive Bluetooth. În corespondenţă, tot SDP defineşte şi o modalitate prin care dispozitivele îşi pot descrie serviciile oferite.

Protocoalele de interoperabilitate IrDA

IrDA (Infrared Data Association) a definit protocoale pentru schimbul de date şi sincronizarea acestora intre mediile wireless. Grupul Special de Interes Bluetooth a adoptat mai multe dintre protocoalele IrDA ţinând cont de asemănările dintre cele două tehnologii de comunicaţie fără fir, în ceea ce priveşte unele caracteristici comune, scenarii de utilizare şi aplicaţii. O cerinţă fundamentală pentru schimbul de date între dispozitive este să se precizeze formatul datelor, adică sintaxa şi semantica. Unul dintre protocoalele dezvoltate de IrDA pentru aceste activităţi este IrOBEX (Infrared Object Exchange). Schimbul de obiecte este una dintre aplicaţiile în care se face apel la acest protocol şi astfel de obiecte sunt considerate cărţi de vizită electronice (formatul vCard), e-mail-uri şi alte tipuri de mesaje (formatul vMessage), etc. În plus, un alt protocol IrDA numit Infrared Mobile Comunications (IrMC), permite sincronizarea acestor tipuri de obiecte. Nivelurile de interoperabilitate prezente în stiva Bluetooth au menirea de a asigura interoperabilitatea la nivelul aplicaţie.

Nivelurile reţea
Spre deosebire de reţelele LAN, pentru comunicaţiile Bluetooth se foloseşte o topologie de reţea de tipul de la egal la egal (peer-to-peer). Cu toate acestea, tehnologia Bluetooth ţine cont de particularităţile altor tipuri de reţele atunci când se doreşte conectarea unui dispozitiv Bluetooth la o reţea mai mare, prin dial-up sau printr-un punct de acces la reţea. De asemenea specificaţia discută problema interoperabilităţii cu un protocol numit Wireless Application Protocol (WAP), creat pentru conectarea wireless la reţele şi folosit de dispozitive ca telefoanele mobile. Pentru conectarea la reţele prin dial-up se face apel la serviciile nivelului de comandă AT din grupul protocoalelor de mijloc al stivei. În cele mai multe cazuri reţeaua accesată este o aşa-numită reţea IP, adică o reţea care foloseşte protocolul IP. După ce s-a stabilit conexiunea cu reţeaua IP (prin dial-up), dispozitivul care a iniţiat conexiunea poate folosi protocoalele standard din stiva Internet: TCP,UDP,HTTP,etc. Deasemenea un dispozitiv se mai poate conecta la o reţea IP printr-un punct de acces la reţea, aşa cum se procedează pentru accesul LAN, folosind protocolul PPP (Point to Point Protocol). În acest caz dispozitivul se conectează la punctul de acces la reţea printr-un link Bluetooth, şi la rândul său acesta se conectează la o reţea mai mare, fiind cel mai probabil, deşi nu neapărat, o reţea cablată. Peste link-ul Bluetooth se foloseşte deci protocolul PPP din Internet. Ca şi în cazul conectării prin dial-up, după ce s-a stabilit legătura prin protocolul PPP, mai departe pentru a interacţiona cu reţeaua sunt folosite protocoalele standard din Internet, mai sus menţionate. Accesul la o reţea de tip WAP folosind un gateway de tip WAP se desfăşoară în mod similar: se stabileşte acelaşi tip de conectare prin PPP la un punct de acces la o reţea IP şi apoi, în scopul interacţionării cu reţeaua, se utilizează protocolul WAP.

În prima versiune a specificaţiei nu este prevăzut nici un exemplu în care stiva de protocoale Bluetooth să accepte utilizarea directă a protocoalelor din stiva TCP/IP peste legăturile Bluetooth, singura modalitate de acces la o reţea IP fiind aceea care face apel la protocolul PPP. Deşi cu siguranţă este posibil să se opereze asupra stivei de protocoale TCP/IP direct prin intermediul tehnologiei de comunicaţie Bluetooth ca purtător, SIG nu a definit încă o modalitate interoperabilă, adică un profil, pentru o asemenea operaţiune.
Nivelul TCS şi traficul audio.

După cum am menţionat anterior, un avantaj cheie al comunicaţiei Bluetooth este capacitatea acestei tehnologii de a trata atât traficul de voce cât şi traficul de date. În vreme ce protocoalele descrise până acum se ocupă în principal de traficul de date, protocolul prezentat în continuare şi nivelul în stivă la care el se găseşte – Telephony Control Specification – sunt special proiectate pentru tratarea problemelor legate de telefonie, mai precis acele funcţii asociate apelurilor şi convorbirilor telefonice. Nivelul TCS se ocupă cu stabilirea parametrilor unui apel telefonic; după ce apelul este stabilit, semnalul vocal ce constituie convorbirea telefonică este transmis printr-un canal audio Bluetooth. TCS poate fi de asemenea utilizat şi pentru stabilirea apelurilor de date (data calls), aşa cum se întâmplă în cazul conectării prin dial-up la o reţea, caz în care conţinutul “convorbirii” este transmis sub formă de pachete de date prin intermediul protocolului L2CAP. Protocoalele TCS sunt compatibile cu specificaţia ITU-T Q931. Datorită faptului că folosesc o codare binară, aceste protocoale sunt numite în cadrul specificaţiei – TCS-BIN.

În timp ce se lucra la specificaţie, Grupul Special de Interes Bluetooth s-a gândit la o a doua variantă a protocolului TCS, pe care au botezat-o TCS-AT, care este de fapt un protocol pentru controlul modemului (adesea numit “comenzi AT”), şi ale cărui comenzi sunt adresate nivelului RFCOMM cu care comunică direct. Totuşi specificaţia nu-l prezintă ca un protocol separat, chiar dacă această variantă specială de conlucrare cu nivelul RFCOMM este efectiv pusă în aplicare în unele aplicaţii. Protocolul TCS-BIN este considerat ca un protocol de sine stătător în specificaţie şi pe baza sa au fost create şi descrise profiluri legate de telefonie; el este folosit în profilurile Telefonie cordless şi Intercom. Chiar dacă comenzile AT nu sunt grupate într-un protocol separat, există aşa cum am spus mai multe profiluri în versiunea 1.0, printre care ultimate headset, fax, accesul prin dial-up la reţea, care folosesc comenzile AT peste interfaţa serială RFCOMM, şi nu protocolul TCS-BIN. Acesta din urmă include funcţii de control al apelului, funcţii de administrare (group management functions) şi o metodă pentru schimbul informaţiei de semnalizare între dispozitive, fără să fie stabilită o legătură telefonică între ele.

Problema traficului audio – şi aici ne referim în principal la traficul de voce – este abordată separat în cadrul comunicaţiei Bluetooth. Fluxul de voce este dirijat direct de la şi către nivelul baseband, fără să mai treacă prin nivelurile superioare acestuia, cum ar fi L2CAP, şi aceasta pentru că traficul audio este izocron. Dacă este vorba despre semnale audio digitale pachetizate, acestea ar putea fi transportate ca pachete de date standard, folosind protocolul L2CAP, dar în acest caz traficul audio ar fi tratat ca trafic de date. Deci traficul audio este transportat direct prin nivelul baseband sub forma unor pachete cu o structură specială, numite pachete sincrone orientate pe conexiune (synchronous connection-oriented SCO). Comunicaţiile Bluetooth permit existenţa simultană a trei canale audio, lăsând o parte din bandă la dispoziţia traficului de date. Comunicaţiile audio Bluetooth se desfăşoară la un debit de 64 Kb/s, folosind una din cele două scheme de codare acceptate: modulaţia impulsurilor în cod (MIC, sau cu denumirea sa în engleză PCM – Pulse Code Modulation), modulaţie logaritmică pe 8 biţi, sau modulaţie delta continuă cu pantă variabilă (CVSD – Continuous Variable Slope Delta). Tehnicile de compresie cunoscute sub numele de legea A şi legea  se aplică pentru modulaţia MIC. Codarea PCM cu oricare lege de compresie din cele două a fost adoptată de specificaţia Bluetooth datorită popularităţii sale în sistemele de telefonie celulară, iar modulaţia delta continuă cu pantă variabilă pentru că oferă o calitate superioară a fluxului vocal în medii cu zgomot accentuat. Calitatea audio Bluetooth este aproximativ la fel cu cea obţinută printr-un telefon mobil GSM, ceea ce înseamnă că fluxul audio este transmis aşa cum am văzut la o rată fixă de 64 Kb/s. întru-cât transmisiunile de voce reprezintă o aplicaţie fundamentală a comunicaţiilor audio (în special pentru dispozitive ca telefoanele inteligente care folosesc tehnologia de comunicaţie wireless), de cele mai multe ori termenii audio şi voce se confundă. Desigur traficul de voce nu este singurul tip de trafic audio care poate fi transportat la nivelul baseband specific tehnologiei Bluetooth. Atâta timp cât fluxul audio poate fi redat cu debitul de 64 Kb7s, el poate fi transmis şi recepţionat pe legăturile Bluetooth. În acest fel canalele audio Bluetooth pot transporta şi alte forme de flux audio, aşa cum ar fi scurte clipuri audio sau chiar muzică. Totuşi, partea audio a acestei tehnologii fiind optimizată pentru traficul de voce, nu se descurcă bine când vine vorba despre muzică de calitate CD, pentru care sunt necesare transmisiuni cu un debit de 1411,2 Kb/s; dar cu o tehnică de compresie potrivită (de exemplu comprimarea cu MP3 a unui flux audio la 128 Kb/s) se poate folosi o legătură ACL (asyncronous conectionless). Un lucru aparent surprinzător este că deşi transportul vocii este o parte importantă a comunicaţiei Bluetooth doar câteva pagini din specificaţie se referă direct la acest subiect. Şi asta nu pentru că SIG l-ar fi considerat lipsit de importanţă, ci mai degrabă pentru că în desfăşurarea sa nu implică mai multe protocoale, lucrurile fiind deci mult mai simple.