Primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) si al statului national România (1862-1866). Sub domnia sa, s-au pus bazele dezvoltarii moderne a natiunii romane din punct de vedere economic, social, politic si cultural.

 Născut la 20 martie 1820, la Bârlad, Alexandru Ioan Cuza şi-a petrecut o parte din copilărie pe moşi tatălui său, la Bărboşi. A crescut astfel aproape de ţărani şi printre ei. Poate că şi aceasta explică, în parte, dragostea sa pentru oamenii satelor. Trimis la Iaşi, în pensionul deschis nu de mult la marginea oraşului de francezul Victor Cuenim (unul dintre ofiţerii rămaşi pe aici din armata condusă de Napoleon în dezastruoasa campanie împotriva Rusiei), îi avu colegi de învăţătură, printre alţii, pe Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu, care, îi vor deveni, mai târziu, în epoca Unirii şi a înfăptuirii statului naţional român, sfetnici apropiaţi şi colaboratori direcţi. Matei Milo, viitorul mare actor, i-a fost, de asemenea, coleg.

În vara lui 1834, prin august, tânărul Alexandru Cuza pleacă la Paris să-şi completeze învăţătura. Împreună cu el plecau şi alţi fii de boieri, cam de aceeaşi vârstă, printrre care vărul său Nicolae Docan şi Vasile Alecsandri.

Alexandru Ioan Cuza îşi trecu în decembrie 1835 examenul de bacalaureat în litere. Ca şi Vasile Alecsandri, vru apoi să înveţe medicina, înscriindu-se la facultatea respectivă, dar părăsi repede gândul acesta, “neputând suferi disecţiile” şi trecu la drept.

A participat la miscarea revolutionara de la 1848 din Moldova, iar dupa aceea la miscarea pentru Unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859 a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie si al Tarii Românesti, infaptuindu-se astfel unirea celor doua tari. Devenind domnitor, Cuza a obtinut, prin demersurile sale, recunoasterea unirii din partea marilor puteri. In domniei lui Cuza, a fost desavarsita Unirea Principatelor printr-o serie de acte de guvernamant, ca: contopirea adunatorilor de la Iasi si Bucuresti intr-un parlament unic, numirea unui singur guvern si fixarea capitalei noului stat la Bucuresti (1862).

Intimpinand rezistenta guvernului si a Adunarii legiuitoare, alcatuite din reprezentanti ai boierimii si marii burghezii, precum si a bisericii, in infaptuirea unor reforme burgheze, Cuza formeaza in 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogalniceanu, care realizeaza secularizarea averilor manastiresti (decembrie 1863) si dizolva Adunarea legiuitoare (2 mai 1864). In acelasi an, Cuza supune aprobarii poporului, prin plebiscit, o noua constitutie (statut) si o noua lege electorala, menita sa asigure parlamentului o baza mai larga, si decreteaza (14 august 1864) legea rurala conceputa de Kogalniceanu, care, cu toate limitele ei, a reprezentat un moment insemnat in dezvoltarea capitalismului, desfiintand iobagia multiseculara. In timpul domniei lui Cuza au fost eliberate eliberate codul civil si codul penal, legea pentru obligativitatea invatamantului primar s-au infiintat universitatiile de la Iasi (1860) care ii poarta azi numele si de la Bucuresti (1864), a fost dezvoltata armata nationala etc.

Infaptuirea celor doua mari reforme agrara si electorala, a indirjit pe reprezentantii boierimii conservatoare, ca si pe exponentii aripii de dreapta a burgheziei, care, uniti intr-o coalitie cunoscuta in istorie sub denumirea de monstruasa coalitie, l-au silit sa abdice (11 februarie 1866) si au adus in locul sau pe printul strain Carol de Hohenzollern. Expulzat, ex-domnitorul si-a petrecut restul vietii in Germania, unde a si murit (1873). A fost inmormintat la mosia sa de la Ruginoasa (reg. Iasi). Cuza a intrat in istorie ca o figura de domnitor progresist.

Au circulat multe istorisiri despre Cuza, în legătură cu firea sa dreaptă. Unele au apărut şi în presă, sau adunate în diferite broşuri şi cărţi: amintiri, întâmplări reale sau născocite, toate contribuind cu puterea legendei la întreţinerea acelei aureole create în jurul fostului domnitor. Atâţia dintre oamenii acelei vremi mărturiseau că l-au văzut şi au vorbit cu el, că umbla pe drumuri în straie schimbate, cercetând şi pedepsind nedreptăţile, ajutând şi mângâind pe cei sărmani şi năpăstuiţi.
În strălucita-i limbă, a scris şi Mihail Sadoveanu despre această legendă, arătând cu înţelepciune că în necazurile şi aspiraţiile lui nedesluşite, gata să-i atribuie trăsături şi lumini ideale, poporul întrupase în Cuza dorinţe de schimbări şi de dreptate, devenind în ochii norodului umilit “un fel de principiu al binelui”.