Petru Maior este un istoric de formaţie modernă, un cercetător pasionat şi un dascăl de vocaţie, având studii teologice la Roma şi studii de ştiinţe juridice la Viena. Pe planul gândirii sociale, Maior are o poziţie reformist-moderată, este încrezător în iosefinism; în istoriografie şi lingvistică a enunţat teze îndrăzneţe, susţinute de o documentaţie amplă, cu privire la originea poporului român şi la caracterul latin al limbii române.

Lucrarea fundamentală a lui Maior este Istoria pentru începuturile românilor în Dachia, publicată în 1812. Demonstraţia sa istorică avea o finalitate ştiinţifică (respingerea tezelor ce negau originea latină şi continuitatea românilor) şi una politică (repunerea românilor în drepturi egale cu celelalte naţiuni din Transilvania). O altă lucrare monumentală a sa este Istoria bisericii românilor, tipărită parţial în 1813, dar nedifuzată. Este publicată integral abia în 1995. Personalitate puternică, aflată în conflict cu autorităţile politice ale Principatului, dar şi cu cele ecleziastice, Maior a avut o contribuţie majoră în combaterea tezelor care deformau adevărul istoric despre formarea poporului român, angajându-se într-o confruntare deschisă cu unii istorici maghiari şi germani – Fr. Joseph Sulzer, I.C.Eder, Bolla Marton, I. Chr. Engel. Aceşti istorici sunt cei care susţineau că triburile ungare, la pătrunderea lor în Transilvania, ar fi găsit o “terra deserta” (un pământ nelocuit), iar românii ar fi imigrat în acest spaţiu abia în decursul secolelor XII-XIII.

Maior constată că “fără nici o dovadă” aceşti “scriitori străini” inventează şi difuzează istorii fanteziste (“născociri”) despre poporul român, “ba de la o bucată de vreme, pre cum măgariu pre măgariu scarpină, aşa unii de la alţii împrumutând defăimările, fără de nici o cercare a adevărului, de iznov le dau la stampă (la tipar); şi cu cât românii mai adânc tac, nemica răspunzând nedrepţilor defăimători, cu atâta şi mai vârtos se împulpă pre români a-i micşora, şi cu volnicie a-i batjocori”.

După cum rezultă din acest text, Maior este preocupat de imaginea românilor în opera scriitorilor străini, fiind conştient de însemnătatea acestei imaginii în epoca scrisului, când “defăimările” circulă de la un autor la altul şi se impun în stratul culturii savante, răspândindu-se apoi şi în cercuri mai largi. Înţelegând forţa acestor etichete şi stereotipii negative, Maior avertizează că acest deficit de imagine poate avea consecinţe politice durabile, dacă românii “tac” şi nu răspund “nedrepţilor defăimători”, care urmăresc “a-i micşora” şi “a-i batjocori”, adică a le crea o imagine defavorabilă în reprezentarea pe care şi-o formează despre ei lumea civilizată (sau opinia publică, am zice azi). Se subînţelege că românii nu mai trebuie să “tacă” în privinţa acestor agresiuni istoriografice şi informaţionale. Dar, pentru ca românii să poată “răspunde” credibil acestor “defăimări”, ei trebuie să dispună de o intelectualitate capabilă să “cerceteze adevărul”, să impună “dovezile” istorice, să câştige credibilitate în disputele ştiinţifice, dar şi în confruntările politice ale momentului. Putem conchide că Maior, spirit modern şi lucid, era conştient de efectele manipulatorii pe care le urmăreau autorităţile Transilvaniei şi Curtea de la Viena.

Petru Maior este cel care a formulat teza că limba română s-a format din latina vorbită (vulgară), nu din cea scrisă (clasică). Este şi el un adept al purismului şi a susţinut necesitatea de a elimina elementele nelatine din limbă.