Motto:
“Suntem si vom fi totdeauna neam de tarani. De aceea, destinul nostru ca neam, ca putere culturala, atîrna de cantitatea de aur curat ce se afla în sufletul taranului – creatorul si pastratorul culturii populare, centru generator, binecuvîntat si rodnic”
(Lucian Blaga).
Voi încerca sa rectific aceasta tema atît de uzata, umilita în graiul nostru aspru. Poate ca suspina acum prelung si din aceasta cauza ma înnebuneste s-o revad, s-o fac o dorinta, un nesfîrsit. În ciuda visicitudinilor culturale din tara noastra, a regimului cu care ne luptam, satul va ramînea mereu o preadulce floare a uitarii.
Satul, pe parcursul mai multor secole, ne apare ca un univers în sine, acelasi în timp si spatiu. Nici o lege din afara, atîta timp cît a fost considerat drept unicul rezervor spiritual al societatii, nu i-a putut afecta destinul (cu exceptia erei comuniste), pentru ca si le avea pe ale sale: obiceiuri, traditii, orientari clare, logice, verificate de vreme si capabile sa dea raspuns în stil propriu gîndirii traditionale, oricarui aspect al existentei.
În vremuri de ocupatie turceasca si ruseasca, vremuri de grea cumpana pentru cultura si existenta nationala, de invazie armata si idei straine taranului basarabean, satul a fost acela care a supravietuit, gasind solutii optime pentru a iesi din impas. A facut-o discret, spontan si sigur, tocmai pentru ca mecanismele sale au functionat normal, asemenea unui organism sanatos ce poarta în sine anticorpii maladiilor.
Pentru mine, ca si pentru majoritatea consîngenilor, satul este situat în centrul lumii si se revarsa în mit; este integrat într-un destin cosmic, dincolo de al carui orizont nu mai exista nimic.
Din punct de vedere sociocultural, prin caracterul sau de model general valabil si prin capacitatea sa de conservare a etnicului, satul a constituit deci baza etnogenezei neamului si devenise înca de pe timpul Daciei traiene forma de organizare administrativa si de existenta socioculturala.
Limba care a fost o transplantare a latinei comune, vorbita neîntrerupt în spatiul rural, a reprezentat întotdeauna un simbol al traditiei, confirmînd parca din nou ideea ca si ea s-a învesnicit la sat.
Vatra, casa, portul, o serie de profesiuni, ramuri, îndeosebi agricultura si pastoritul, sunt categorii ale satului si eu, ca suflet de copil, de om îmi sunt nespus de dragi.
Conceptia estetica asa cum ne-o transpune creatia artistica prin coordonatele sale, cum sunt nemuritoarele opere “Miorita”, “Manastirea Argesului”, “Doina”, pictura murala, pictura pe sticla, sculptura în lemn, ceramica sunt creatii sintetizate ale satului românesc. În sociodinamica culturii satului s-au identificat fenomene individualizate care, dupa cum spunea Ovidiu Papadima “Cu cît cînt, cu atîta sînt”, se subliniaza ideea ca un N. Botgros, Z. Julea, V. Cojocaru sunt niste dimensiuni folclorice de un rar talent si de care experienta cîntecului si-au însusit-o pe terenul liricii satului nostru basarabean.
Artistul popular, poetul, omul de arta în general, a plasat satul în centrul creatiei sale, a evidentiat în el gradul de solidaritate etnica, sociala, religioasa, estetica; i-a acordat creditul de posibila afirmare în planuri superioare ale existentei sale. Satul mai traieste si la modul prezent, cu toate necazurile si bucuriile sale imediate, fara nici o intentie de idealizare, de proza de alinare. Satul ramîne în prezent parasit cu miile sale de probleme, inclusiv cele spirituale.
Daca biologii folosesc expresia de lant trofic în definirea taxonomiei evolutioniste, atunci în literatura noastra româna, as putea spune, ca satul este incipitul, este, mai întîi de toate, emblema specificului national reflectat în arta. Or, vindecarea de rani launtrice e posibila prin întoarcerea la vîrsta eterna a satului: “Copilo, pune-ti mîinele pe genunchii mei./ Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat./ Aici orice gînd e mai încet, – si inima-ti zvîcneste mai rar,/ ca si cum nu ti-ar bate în piept,/ ci adînc în pamînt undeva./ Aici se vindeca setea de mîntuire/ si daca ti-ai sîngerat picioarele/ te asezi pe un podmol de lut.// Uite, e seara./ Sufletul satului fîlfîie pe lînga noi,/ ca un miros sfios de iarba taiata,/ ca o cadere de fum din stresini de paie,/ ca un joc de iezi pe morminte înalte” (Lucian Blaga, Sufletul satului).
Satul ca topos originar si ca detinator al marilor mistere ontice, satul ca balsam al exageratelor aspiratii de mîntuire (Rilke spunea la rîndul lui: “Catedrala cu aerul ei prea pur/ Isca un vînt de dispret în jur”), satul ca o legatura directa, simpla, umila cu formele perene ale umanului: coliba-adapost, duhul naturii, groapa mormîntului.
V-ati întrebat vreodata ce legatura ar fi între sat si samînta? Pare ceva absurd, inventat. Este aici o speranta, temelie dar si dragoste. Iisus spunea ca “Samînta este cuvîntul împaratiei, iar pamîntul reprezinta diversele feluri de a întelege ale celor ce asculta”. Atunci satul este Omenirea, zeul nemuritor, cel mai destoinic de la care a pornit generatii umane de plugari cu miros de pamînt reavan. Ei au devenit, curînd, simboluri, alaturi de acea fîntîna de la margine de sat, de la acel copac de la poarta, de la cea dantela.
Undele pe care le transmite satul, zbuciuma operele lui Ion Creanga, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Marin Preda, Octavian Goga, George Cosbuc, Ion Druta etc. Sunt doar cîteva exemple, caci daca e sa le luam în parte fiecare text liric, epic sau dramatic din creatia unui scriitor, fiecare ar avea o entitate cu viata satului.
Toti sunt atasati de satul natal, inclusiv Creanga de Humulesti, “un sat mare si vesel”, “sat vechi razasesc”, “cu gospodari tot unul si unul, cu flacai voinici si fete mîndre” – sat pentru eternitate si evaziuni estetice.
Ceva mai mesianic si vizionar, Octavian Goga, îsi va închina o mare parte din poezii, acelor plugari suferiti si chinuiti, taranilor ardeleni: “La voi alearga totdeauna/ Truditu-mi suflet sa se-nchine/ Voi singuri strajuiti altarul/ Nadejdii noastre de mai bine” (Plugarii). Truda “sfînta” a cîmpului e semnul de noblete al acestor “datatori de pîine”, de unde intima comuniune cu pamîntul si cu natura lui: glia e “milostiva” cu cei apropiati ei, plugari pe care toata “floarea îi cunoaste” si “toata frunza îi stie”. Oamenii de aici sunt truditorii pamîntului, viata lor fiind o “poveste a pîinii”: “Cinstite mîini de soare arse/ si înnasprite de sudoare:/ Din truda saptamînii voastre/ Traieste a lumii sarbatoare!”.
Mereu va fi un spatiu al datinilor, al traditiilor populare, al unui miros de aer ciobanesc. Ei, taranii au sprijinit eficient unitatea culturala si nationala, participînd nemijlocit la intensificarea raporturilor de orice natura între românii din Transilvania si cei din tara Româneasca si Moldova.
Satul, ca forma traditionala de locuire era o entitate cu anumite reguli riguroase, ce nu se mai regasesc în noua realitate, si anume: toti oamenii satului se cunosteau foarte bine între ei si, mai cu seama, satul avea o structura precisa, era geometrizat, avea un centru reprezentat de biserica, avea un cod comun de valori, acceptate de toata lumea, ceea ce nu se întîmpla în oras.
De fapt, de ce sa nu afirm ca acum apropierea e teribil fortata, oamenii încep a nu se mai cunoaste si a nu împartasi aceleasi valori. Este ca si cum am absorbi apa care desparte doua maluri ale oceanului, am apropia tarmurile si am vedea ca ele, cele doua tarmuri, nu se potrivesc, nu se pot lipi unul de altul, se freaca unul de altul cu scrîsnet, cu scîntei, cu suferinta, cu mari ruperi, cu mari surpaturi dintr-un mal ori altul.
Am ajuns sa traim timpuri atît de diferite, ce sunt umplute cu substanta, cu mentalitati, cu viteze atît de diferite! Poate fi o cauza a pauperizarii valorilor nationale. Or, globul pamîntesc pare un sat urias, unde fiecare locuitor are simultat acces la evenimentele care marcheaza destinul omenirii. Fiecare om poate redobîndi constiinta ca se afla în centrul lumii ca si în satul preistoric, cu deosebirea ca acest centru, as spune parafrazîndu-l pe Pascal, se afla pretutindini si marginile lui nicaieri. În acest context ma întreb: exista oare o frontiera vizibila sau palpabila între începutul si sfîrsitul satului? Unde începe si unde se termina începutul? Va las pe voi sa meditati!
Este o hrana incomensurabila, neechivalenta, cu o natura mai primitoare ca niciodata. Este un izvor puternic satul. Un datator de viata si arome combustibile. Este o împaratie a muncii. Nu pentru ca m-am nascut la sat, ci pentru ca aici am plîns de fericire si-am rîs de durere. M-am vazut în oglinda vecinului si am simtit pulsivitatea vietii. Rezonante inefabile, nu alta. Trairi incendiare, amintiri coplesitoare. Orgoliul sufletului si asteptari arse. Aici mi-am desfasurat jocurile vesele si nevinovate ale copilariei, am trait din plin bucuriile. Cum oare poti sa uiti jocurile primei copilarii la sanius, pe ghiata sau cutreierarea dumbravilor, a tarinilor sau la scaldat, natura feerica.
Memorie luminoasa se afla în centrul satului, în irisul strabatut de gloantele istoriei care constrîng aroma unui delir: vraja unui nou început. De-ar fi, Doamne, în puterea mea, sa sterg ranile si noptile pentru al putea regasi pe acel Ion si Marie. Sa simt cum valseaza pamîntul abia nascut sub picioare. Unde-s oare ochii satului? As vrea sa le vorbesc, chiar daca concav si bolnav, caci nu-mi ajung puteri, nu ma ajuta nimeni. Ma aflu într-o criza mistica. Probabil, am prea multe pacate. Pierd controlul, nu mai rezist, e apocalipsa?! Nu, nu lasati satul sa se risipeasca!