Psiholog drd. Carmen Cojocaru
“Suntem foarte obisnuiti, în teorie, sa consideram lupta ca o masurare abstracta a fortelor, fara nici o participare a sentimentului si aceasta este una din multimea de greseli pe care teoriile le comit cu totul intentionat, pentru ca nu-si dau seama de consecintele lor.”
Carl von Clausewitz
1780 – 1831
Problematica inteligentei emotionale în cariera marinei militare
Argument
Ne aflam în zorii unui nou mileniu, într-o lume în vesnica miscare si schimbare, atât din punct de vedere social cât si economic. Transformarile generale care au cuprins societatea româneasca se regasesc si în plan militar unde au loc reevaluari, reasezari, restructurari ce urmaresc eliminarea unor disfunctionalitati în organizarea, înzestrarea si functionarea armatei. Integrarea euro – atlantica pretinde acele “înnoiri” în domeniul organizarii si dotarii armatei care sa faca posibila compatibilitatea.
Acceptând ideea ca “schimbarea sociala constituie o transformare observabila si verificabila pe o perioada scurta de timp” [Neculau, 1996, p.224], putem afirma ca transformarile care au loc în sistemul militar reprezinta de fapt un proces adaptativ. În acest sens, Fortele Navale, constituite ca o categorie de forte armate destinate sa desfasoare actiuni militare în timp de pace, în situatii de criza si la razboi pentru apararea intereselor României în spatiul national maritim, fluvial si terestru, îsi redefinesc obiectivele:
– realizarea, mentinerea si perfectionarea capacitatii operationale si de lupta a structurilor de conducere si de executie, astfel încât, acestea sa fie pregatite în orice moment pentru îndeplinirea misiunilor specifice ce le revin;
– actiuni de prevenirea conflictului;
– mentinerea pacii si actiunii umanitare în zona maritima în care statul român îsi asuma responsabilitatea;
– formarea si perfectionarea personalului militar prin sistemul învatamântului militar si a bazelor de instructie;
– cooperarea cu celelalte categorii de forte ale armatei române si altor state si forte ale sistemului national de aparare.
Pregatirea pentru aceste activitati are în vedere antrenarea personalului Fortelor Navale pentru lucrul în comun în cadrul gruparilor navale sau comandamentelor internationale, precum si pentru actiuni în comun cu alte organisme nationale.
Asadar, în acest nou context, militarii sunt chemati sa ia parte la actiuni numeroase si complexe, misiuni multifunctionale si multinationale cu accent pe cele umanitare si de mentinere a pacii sau de impunere a pacii în zonele conflictuale. Astfel, profesia militara de marina necesita transparenta si integrare în societate presupunând atribute noi: aptitudini (sensibilitate) sociala, empatie, deschidere la experiente noi, nevoie de “experiente de vârf” (apogetice), toleranta la ambiguitate, motivatie cognitiva de autorealizare, disciplina si capacitate de ordonare a propriei activitati, nevoia “mentoratului”, afiliatie la grupuri diverse, controlul stresului.
Deci, profesia militara de marina presupune un înalt grad de adaptare si curaj care sunt legate în mare masura de inteligenta emotionala si comportamentul creativ, concepte devenite astazi o nevoie sociala.
Aceste observatii, izvorâte din realitatea cotidiana în câmpul activitatii profesionale în cadrul Academiei Navale “Mircea cel Batrân” Constanta, ne-au determinat sa întelegem mai bine afirmatia lui Paul Popescu -Neveanu:”… psihologia constituie pentru armata nu un oarecare supliment cultural, nu un simplu instrument auxiliar, ci o autentica si indispensabila arma de lupta” [Paul Popescu -Neveanu, 1970, p.51].
Consideratii teoretice privind problematica inteligentei emotionale în mediul militar de marina
Este “realitatea” pe care o traim, întotdeauna, logica?
Spre deosebire de realitatea fizica (“res”) care într-un fel sau altul este accesibila simturilor si prin aceasta îsi dovedeste existenta, “realitatea” psihologica are drept criteriu certitudinea subiectiva, credinta. (Teorema lui Thomas: “Daca oamenii definesc o situatie ca fiind reala, atunci aceasta situatie este reala prin consecintele definirii ei ca reala” [W.T. Thomas]. Realitatea psihologica este o realitate construita, “lucrul pentru sine” [Kant]. Aceasta constructie, pentru a rezista atât fortei îndoielilor noastre, cât si argumentelor contrare ale celorlalti, trebuie sa aiba o anumita coerenta logica, desi, realitatea psihologica este puternic impregnata afectiv si contine o serie de credinte.
În virtutea acestui fapt, s-a spus deseori, ca omul este o fiinta rationala în timp ce alti autori considera omul mai degraba ca o fiinta rationalizatoare, evidentiind nevoia de coerenta, de organizare logica a acestuia. si totusi, viata este mult mai complexa, are propria sa “logica” oferindu-ne atâtea lectii emotionale! Cu alte cuvinte, emotia depinde de modul în care o persoana evalueaza si analizeaza o situatie.
M. Zlate (1991, p. 68-69) subliniaza ca procesele afective si cognitive, desi sunt diferite prin natura lor, sunt inseparabile în cadrul activitatii individului, aflându-se într-o strânsa interactiune. De asemenea, se arata ca dezacordurile între rational si afectiv intervin mai ales când ele se desfasoara la niveluri diferite “nivelul intelectual superior se cupleaza cu emotii primare, violente, oarbe”, situatie în care acestea au efecte dezadaptative.
Cum era de asteptat, în stiintele psihologice o lunga perioada de timp, singura forma de inteligenta predictiva pentru valoarea conduitei umane a fost considerata cea cognitiva iar admiterea unei alte forme de inteligenta a fost ridiculizata. Inteligenta cognitiva (IQ) a capatat valoare traditionala în psihologie si chiar pentru definirea acesteia a fost necesar mult timp.
Totusi, D. Wechsler, autorul setului de teste standardizate pentru inteligenta academica (teoretica), a remarcat ca adaptarea individului la mediul în care traieste se realizeaza atât prin elemente cognitive cât si prin cele non-cognitive.
Majoritatea psihologilor sunt de acord ca aspectele non-cognitive ale inteligentei includ factori de ordin afectiv, personal si social, fiind esentiale pentru reusita în viata a individului (dupa Wechsler, inteligenta este capacitatea globala de cunoastere a lumii, de gândire rationala, capacitatea de a învinge provocarile vietii). Mai mult chiar, în 1943 Wechsler sugera ca abilitatile non-intelective sunt esentiale pentru predictia abilitatii de succes în viata. Autorul scria: “Întrebarea principala este daca non-intelectivul adica abilitatile afective si conative sunt admisibile ca factori ai inteligentei generale. Parerea mea este ca acesti factori sunt nu doar admisibili dar si necesari. Am încercat sa arat ca alaturi de intelectiv, exista, de asemeni, factori non-intelectivi care determina comportamentul inteligent. Daca aceste observatii sunt corecte, nu ne putem astepta sa masuram inteligenta totala pâna când testele noastre nu includ si masurari ale factorilor non-intelectivi.” [D. Wechsler, 1943, p. 103]
Wechsler nu a fost singurul cercetator care a considerat importante aspectele non-cognitive ale inteligentei în adaptare si succes.
În renumita sa lucrare “Descartes’ Error: Emotion, Reason and Human Brain” (1994), dr. Antonio Damasio considera ca emotiile, sentimentele sunt mai mult decât indispensabile în luarea deciziilor rationale iar accesul la “învatatura de tip emotional” conduce la alegeri atât în cariera cât si în viata personala. Prin urmare, în viziunea autorului, emotiile sprijina rationalitatea, capacitatea emotionala ne ghideaza în fiecare moment atunci când trebuie sa luam decizii, ea “lucrând mâna în mâna” cu rationalul. Astfel, gândirea joaca un rol executiv în emotiile noastre, exceptând, Desigur, situatiile în care emotiile scapa de sub control.
Plecându-se de la rolul adaptiv al afectivitatii, s-a constatat ca persoanele care au un coeficient intelectual (IQ) înalt sau o inteligenta academica foarte bine dezvoltata se descurca mult mai putin în viata de zi cu zi, în timp ce alta categorie de subiecti, desi au un IQ mai redus în comparatie cu primii, au rezultate deosebite în practica. [Roco, 2001, p.138].
De aici, întrebarea: “De ce unii reusesc si altii nu, sa aiba succese, sa faca fata oricaror împrejurari de viata?”
Sternberg (1982) a avut curiozitatea de a compara notiunea populara de inteligenta cu cea academica. Oamenii simpli intervievati pe strada, în librarii, au considerat ca inteligenta dispune de trei componente: abilitati de rezolvare a problemelor, abilitati verbale si competenta sociala.
Psihologii experti au fost în mare masura de acord cu aceste caracteristici, adaugând însa doua corective:
1. ei cred ca motivatia este un ingredient important al inteligentei academice (unele atribute ca “dedicare”, “persistenta”, “munca asidua” sunt considerate a fi distinctive pentru persoanele inteligente.) ;
2. expertii înlocuiesc competenta sociala cu atribute specifice inteligentei practice (pentru ei, atribute ca “sensibilitate”, “onestitate”, “franchete” nu sunt specifice inteligentei) [Zlate, p. 90].
La ora actuala, persista în psihologie întrebarea daca inteligenta este capacitatea generala de achizitie a cunostintelor, de ratiune si rezolvare de probleme sau ea implica diferite tipuri de abilitati. Astfel, Howard Gardner (1993) introduce conceptul de inteligenta multipla. Autorul considera ca nu se poate afirma o forma monolitica de inteligenta care ar fi cruciala pentru succesul în viata, ci mai degraba, un spectru larg de inteligente cu sapte variabile cheie: lingvistica, logico-matematica, spatiala, muzicala, kinestezica, interpersonala si intrapersonala. Aceste forme de inteligenta variaza nu doar de la individ la individ ci si de la cultura la cultura (japonezii, de pilda, sunt înclinati spre inteligenta interpersonala necesara muncii în grup). Gardner vorbeste chiar de “inteligente personale” abilitati interpersonale si o capacitate intrapsihica. Astfel, inteligenta interpersonala se ramifica în patru abilitati distincte: leadership, abilitatea de a întretine o relatie interpersonala si de a-ti pastra prietenii, abilitatea de a rezolva conflictele si abilitatea de a face analize. Aceasta viziune multifatetata a inteligentei ofera un tablou mai bogat privind abilitatea unei persoane si potentialul ei pentru succes decât ar putea oferi coeficientul standard de inteligenta (IQ). “Inteligenta interpersonala este abilitatea de a-i întelege pe altii: ce îi motiveaza, cum actioneaza ei si cum se poate coopera cu ei” [1993, p.9]
Gardner considera inteligenta intrapersonala cheia cunoasterii de sine, în ea incluzându-se “accesul la propriile sentimente si abilitatea de a discrimina si de a desena pe baza lor un comportament ghid” [Gardner, 1989]
M. Roco [2001, p.139] considera ca aceasta abilitate care asigura succesul în viata cotidiana este, pe de o parte, distincta de inteligenta academica (teoretica) dar, pe de alta parte, constituie un fel de sensibilitate specifica fata de practica si relatii interumane.
Astfel, s-a nascut o noua forma de inteligenta – cea emotionala. Termenul “inteligenta emotionala” a fost formulat pentru prima data într-o teza de doctorat, în SUA, în 1985. Wayne Leon Payne considera ca inteligenta emotionala este o abilitate care implica o relationare creativa cu starile de teama, durere si dorinta. Trebuie sa remarcam însa ca IQ-ul si inteligenta emotionala nu sunt competente opuse ci mai degraba complementare. Exista o diferenta destul de mica între coeficientul de inteligenta traditionala si unele aspecte ale inteligentei emotionale, dar o diferenta destul de semnificativa pentru a atrage atentia ca sunt concepte independente.
Studiile privind inteligenta emotionala sunt relativ recente, ele debutând în jurul anilor ’90. S-au conturat trei mari directii în definirea inteligentei emotionale, reprezentate de:
John D. Mayer si Peter Salovey (1990 – 1993) care considera ca inteligenta emotionala implica:
a) abilitatea de a accede sau genera sentimente atunci când ele faciliteaza gândirea;
b) abilitatea de a percepe cât mai corect emotiile si de a le exprima;
c) abilitatea de a cunoaste si întelege emotiile, de a le regla pentru a promova dezvoltarea intelectuala si emotionala.
Cei doi autori subliniaza astfel interconditionarile pozitive între emotie si gândire, încercând sa puna în evidenta mai multe niveluri ale formarii inteligentei emotionale:
– evaluarea perceptiva si exprimarea emotiei;
– facilitarea emotionala a gândirii;
– întelegerea si analiza emotiei si utilizarea cunoasterii emotiei;
– reglarea emotionala pentru a provoca cresterea emotionala si intelectuala.
O alta directie în definirea inteligentei emotionale este reprezentata de studiile realizate de Reuven Bar-On, doctor la Universitatea din Tel Aviv, care a grupat componentele inteligentei emotionale astfel:
– aspectul intrapersonal (constientizarea propriilor emotii) ;
– optimism (asertivitate), respect pentru propria persoana, autorealizare, independenta;
– aspectul interpersonal (empatie, relatii interpersonale, responsabilitate sociala) ;
– adaptabilitatea (rezolvarea problemelor, testarea realitatii, flexibilitate) ;
– controlul stresului (toleranta la stres, controlul impulsurilor) ;
– dispozitia generala (fericire, optimism).
Bar-On a construit “inventarul de inteligenta emotionala” care-i poarta numele evaluând acesti factori prin teste specifice. Suma punctelor obtinute la aceste teste reprezinta coeficientul de emotionalitate (EQ).
Autorul considera ca tipul de persoana care cunoaste succesul în viata are un EQ ridicat.
A treia mare directie în abordarea inteligentei emotionale este reprezentata de D. Goleman (1995). El a urmat Facultatea de psihologie la Harvard, fiind preocupat de studiul creierului, creativitatii si comportamentului. În viziunea lui, constructele care compun inteligenta emotionala sunt: constiinta de sine, autocontrolul, motivatia, empatia si aptitudinile sociale. În cartea sa devenita best-seller, “Inteligenta Emotionala” D. Goleman grupeaza sub specia inteligentei emotionale “… capacitatea de a fi în stare sa se motiveze si sa persevereze în fata frustarilor, de a-si stapâni impulsurile si de a amâna satisfactiile, de a-si regla starile de spirit si de a împiedica necazurile sa-i întunece gândirea, de a fi staruitor si de a spera” [D. Goleman, 2001].
Pentru Goleman, cunoasterea si cultivarea starilor emotionale pozitive cum ar fi: optimismul, speranta, daruirea, “curgerea” (flow) contribuie la performanta individuala, performanta de grup, conducere, schimbari sociale interpersonale, adaptare la schimbari.
Din aceasta perspectiva, consideram ca organizatia militara aflata în prezent în reconcepere raportat la ceea ce se prezuma a deveni lumea postmoderna, reclama o trebuinta acuta de inteligenta emotionala si comportament creativ sub aspect motivational dinamic, ca modalitate rezolutiva în situatii limita (de criza), ca inteligenta emotionala în comanda dar si în organizarea coeziunii echipelor si grupului.
Gestiunea emotiilor joaca un rol important în prevenirea uzurii de lupta si pastrarii moralului ridicat sau prevenirii crizelor emotionale. Pentru militar – si stresat si amenintat – care opereaza în conditii de incertitudine înalta iar pericolele posibile îl determina sa anticipeze consecintele si sa gaseasca solutii, energizarea este functional necesara dupa cum eficienta militara cere nu doar gestionarea emotiilor dar si activarea unor trasaturi definitorii ale personalitatii creatoare si practicarea unui stil empatic de personalitate. În constituirea coeziunii de grup, empatia joaca un rol esential, construindu-se prin constientizarea de sine si prin dobândirea acordului emotional cu sine.
Institutiile militare de învatamânt superior, formatoare de viitori ofiteri, ca de altfel toate institutiile educationale s-au centrat traditional în primul rând pe inteligenta logica si lingvistica si au acordat mai putina atentie altor tipuri de inteligenta.
Multi cercetatori încep sa argumenteze competentele intra- si interpersonale ale inteligentei emotionale ca fiind mai importante în activitatea manageriala decât focalizarea excesiva pe componente ale inteligentei academice.
Organizatia militara, ca structura ierarhica de tip piramidal nu-si poate permite astazi deraieri manageriale pentru ca “timpul nu mai avea rabdare…” [M. Preda]
Emotiile, corect conduse si controlate, conduc la adevar, loialitate si angajament, descriind câstiguri ale productivitatii, originalitate, realizari de echipa si organizationale. Potrivit lui Goleman (1995) “când conducerea este implicata, inteligenta emotionala poate fi mai importanta decât inteligenta cognitiva si talentele tehnice combinate. Liderii cu inteligenta emotionala au fost vazuti ca inspirând angajatii, insuflându-le entuziasm pentru a performa în activitatile lor”.
În aceste conditii ni se par interesante si provocatoare urmatoarele sugestii:
– realizarea unor programe de training privind antrenarea abilitatilor emotionale (managementul inteligentei emotionale) cu rol în procesul creativ si maturizarea empatica, în facilitarea relatiilor interpersonale în cadrul organizatiei militare;
– implementarea unor programe educationale în sensul “regândirii scolilor si alfabetizarii emotionale” [Goleman, 2001], centrate pe problematica formarii personalului militar creativ si cu un grad înalt de inteligenta emotionala (EQ), capabil a se adapta eficient la profesia militara;
– examinarea si selectia psihologica la admiterea în învatamântul superior militar sa mizeze mai mult pe aspectele motivational – atitudinale implicând activitati creatoare, pe atribute ale inteligentei emotionale si mai putin pe cunostinte, priceperi si deprinderi diagnosticate cu instrumente consacrate.
***
Bibliografie
1. Cracsner, Constantin (2003) – Elemente de psihologie militara, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, Bucuresti
2. Gardner, H. (1993) – Multiple Intelligence, Basic Books, New York
3. Goleman, D. (2001) – Inteligenta emotionala, Ed. Curtea Veche, Bucuresti
4. Marcus, S. (1997) – Empatie si personalitate, Ed. Atos, Bucuresti
5. Neculau, A. (1996) – Personalitatea, o constructie sociala, în Neculau (coord) Psihologia sociala, Ed. Polirom, Iasi
6. Nicola, Gr. (1979) – Stimularea creativitatii la elevi în procesul de învatamânt, Ed. Didactica si Pedagocica, Bucuresti
7. Popescu-Neveanu, P. (1970) – Introducere în psihologia militara, Ed. Militara, Bucuresti
8. Roco, M. (2001) – Creativitate si inteligenta emotionala, Ed. Polirom, Bucuresti
9. Salovey, P., Sheyter, D. (1997) – Emotional Developement and emotional intelligence: Educational Implications
10. Segal, J. (1999) – Dezvoltarea inteligentei emotionale, Ed. Teora, Bucuresti
11. Zlate, M., Zlate, C. (1980) – Cunoasterea si activarea grupurilor sociale, Ed. Militara,. Bucuresti
* Academia Navala “Mircea cel Batrân” (U.M. 02192 Constanta)