Aşa cum am văzut, o picoreţea poate include până la 7 dispozitive slave active şi mult mai multe dispozitive parked slaves. De fapt pot fi chiar mai mult de 255 de slave-uri parked. Specificaţia Bluetooth defineşte aşa-numita “adresare directă” pentru până la 255 de unităţi slave parcate, adresare care se face printr-o adresă a slave-ului parcat (parked slave address) şi de asemenea prevede o adresare indirectă a acestora prin intermediul adresei de dispozitiv Bluetooth, specifică fiecăruia, fiind astfel acceptate oricâte slave-uri parcate, deşi din punct de vedere practic nu este eficient ca într-o picoreţea să fie mai mult de 255 de dispozitive slave de acest gen.
Specificaţia cuprinde definiţii pentru modurile de lucru specifice nivelului baseband, şi anume: active, sniff, hold şi parked. Diversele moduri de funcţionare aferente acestui nivel facilitează conservarea energiei, permiţând dispozitivelor radio să intre în aceste stări de consum redus de putere. Cele trei moduri de consum redus sniff, hold şi parked sunt în fapt trei metode de intrare în şi ieşire din starea generic numită de consum redus. Se poate spune că un mod de lucru se aplică unei conexiuni Bluetooth date şi nu unui dispozitiv ca întreg. De asemenea, aceste moduri permit ca un număr mult mai mare de dispozitive să fie localizate în aceeaşi arie de proximitate, devreme ce nu toate trebuie să aibă legături de comunicaţie în acelaşi timp.
Un dispozitiv se poate afla într-unul din cele 4 moduri de lucru posibile, specifice nivelului baseband, active, sniff, hold sau parked atunci când acest nivel se află în starea “conectat” (connected state); în caz contrar, acest nivel şi împlicit dispozitivul se află în standby. Nu trebuie să se facă confuzie între starea standby şi oricare dintre modurile stării conectate. Aşadar stările specifice nivelului baseband sunt conectat şi standby.
În modul activ un slave ascultă (urmăreşte) transmisiunile efectuate de master. Slave-urile active recepţionează pachete prin intermediul cărora se sincronizează cu masterul şi prin care sunt informate despre momentul în care pot trimite şi ele pachete de informaţie înapoi către acesta. În mod normal un slave activ trebuie să asculte toate pachetele provenite de la master dar, există o anumită optimizare a acestui proces conform nu este necesar să urmărească în întregime pachetele ci doar header-urile pachetelor, dacă se cunoaşte faptul că un alt slave desfăşoară o comunicaţie cu masterul în acel moment, deci dacă se ştie că informaţia din pachetele recepţionate nu-i este destinată lui. Starea activă este caracterizată de faptul că timpul de răspuns este minim, comparativ cu celelalte stări dar, totodată consumul de putere are valoarea cea mai mare deoarece dispozitivul recepţionează în mod continuu pachete şi este oricând pregătit ca la rândul său să transmită pachete către master.
Modul sniff conferă o modalitate de reducere a consumului de putere. În esenţă, aflat în sniff mode un slave devine activ cu o anumită periodicitate. Masterul transmite pachete către un slave particular doar în anumite intervale de timp care se succed periodic, însă poate să nu transmită în fiecare astfel de interval. În acest fel slave-ul urmăreşte la fiecare perioadă doar începutul acelui interval (cu o anumită abatere acceptată) în care poate primi pachete de la master şi în situaţia în care chiar primeşte pachete la începutul unui interval, continuă să asculte şi să le recepţioneze, altfel (dacă nu primeşte pachete) poate “dormi” (sleep) până la următorul interval. Reducerea consumului de putere este posibilă în sniff mode prin reducerea ciclului activ al dispozitivului, aşa cum am arătat mai înainte, dar în felul acesta este posibil ca dispozitivul să fie mai puţin receptiv decât atunci când s-ar afla în modul activ. Consumul de putere şi receptivitatea dispozitivelor depind în modul sniff de lungimea intervalului sniff.
În modul hold slave-ul poate înceta complet să urmărească pachetele provenite de la master, pe durata unui interval de timp specificat sau poate înceta să urmărească anumite tipuri de pachete. O pereche master – slave stabileşte durata intervalului hold pe parcursul căruia comunicaţia între cei doi este întreruptă, adică legătura este neutilizată (pasivă). În acest timp nu este necesar ca dispozitivul slave să urmărească pachetele trimise de master şi poate face altceva cum ar fi de exemplu să stabilească legături cu alte dispozitve sau chiar să “doarmă”. La sfârşitul intervalului hold slave-ul reîncepe ascultarea pachetelor pe care le trimite masterul. Se poate spune că în modul hold dispozitivul este mai puţin receptiv decât în modul sniff, anterior prezentat, şi de asemenea că permite economisirea într-o şi mai mare măsură a puterii deşi toate acestea depind de durata intervalului hold ca şi de ceea ce face slave-ul în acest timp (adică doarme sau comunică prin intermediul altor legături stabilite cu alte dispozitive).
Un dispozitiv slave “parcat”, sau altfel spus aflat în modul parked, continuă să menţină sincronizarea cu masterul dar nu mai poate fi considerat activ; slave-urile sunt considerate active atunci când se află într-una din stările: active, sniff sau hold. Deoarece într-o picoreţea nu pot fi mai mult de 7 slave-uri active la un moment dat, folosirea modului parked permite masterului să “dirijeze” comunicaţia într-o picoreţea care poate conţine mai mult de şapte dispozitive. Acest lucru este înfăptuit prin schimbarea stării dispozitivelor slave, care pot trece dintr-un mod activ în modul parked şi invers, astfel încât în total să fie în orice moment doar şapte active, restul fiind parcate. Aşa cum am mai spus un slave parcat trebuie să-şi menţină sincronizarea cu masterul şi face acest lucru ascultând periodic masterul prin folosirea unei scheme de semnalizare (beaconing scheme) care va fi descrisă ulterior. Modul parked este cel mai puţin receptiv dintre modurile “conectate” întru-cât slave-ul trebuie să facă tranziţia către starea de membru activ al picoreţelei şi abia apoi să reânceapă comunicaţia. Totodată acest mod permite un nivel sporit de conservare a energiei.
Atât consumul de energie cât şi receptivitatea corespunzătoare modurilor de funcţionare depind în mare măsură de factori ca: traficul vehiculat pe legăturile dintre fiecare slave şi master, perioadele de sniff şi hold care pot afecta ciclul activ (duty cicle) al dispozitivelor radio. Ca regulă generală ce rezultă din aceste consideraţii slave-urile aflate în modul activ vor consuma cea mai mare cantitate de energie dar vor fi şi cele mai receptive, pe când ,la celălalt capăt, slave-urile parcate vor consuma cel mai puţin şi vor fi cele mai slab receptive. Aceasta este tendinţa generală, însă relaţiile (asocierile) dintre moduri şi consum de putere plus receptivitate aferente variază pentru situaţii particulare.
O altă modalitate de conservare a energiei în afara celor oferite de modurile de funcţionare posibile la nivelul baseband, este aşa-numita “putere adaptivă de transmisiune” sau controlul adaptiv al puterii emise (adaptive transmission power). Aceasta permite slave-urilor să atenţioneze masterul atunci când puterea de transmisie a acestuia nu este potrivită, urmând ca masterul să-şi ajusteze nivelul de putere. Acest lucru este îndeplinit prin folosirea unui indicator de putere a semnalului recepţionat (RSSI – received signal strength indicator). Când valoarea parametrului RSSI este în afara unui domeniu precizat, slave-ul anunţă masterul că trebuie să-şi ajusteze puterea. Acest lucru este util atunci când două dispozitive se află foarte aproape unul de celălalt şi nu este necesar să se transmită la puterea maximă; un exemplu elocvent în acest sens este acela în care două persoane stau una lângă cealaltă şi una dintre ele vorbeşte foarte tare, atunci interlocutorul său îi va cere să vorbească mai încet. Fireşte că este posibilă şi situaţia inversă adică să se ceară creşterea nivelului puterii de transmisiune atunci când valoarea RSSI indică un semnal slab (un nivel scăzut al semnalului recepţionat). Dar principala motivaţie pentru controlul adaptiv al puterii emise este reducerea consumului de putere când este suficintă o putere mai scăzută pentru transmisiune. Ca şi alte metode de conservare a energiei, aceasta permite în plus existenţa şi funcţionarea unui număr sporit de dispozitive în aceeaşi arie de proximitate deoarece este posibilă reducerea interferenţei radio. Puterea perturbatoare poate fi foarte mare în cazul în care se află multe dispozitive într-o arie geografică mică sau datorită mobilităţii unor dispozitive şi deci a apropierii de receptor a surselor care nu interesează. Astfel, folosind controlul adaptiv al puterii emise , sursa care contează poate emite mai puternic, ori cele care nu contează pot emite mai slab sau respectiv se face ajustarea corespunzătoare a puterii emise de sursele mobile care nu interesează, pe măsură ce distanţa dintre ele şi un anumit receptor scade.