Psiholog Oana-Mirela MORARU
Cuvinte – cheie:
+ conflict intergrupal
+ conflict interpersonal
+ categorizare
+ atribuire
+ negociere integrativa.
Cele mai multe dintre problemele care ameninta viitorul omenirii provin din faptul ca diferitele grupuri îsi urmaresc propriile interese si ironic, acestea sunt în detrimentul colectivului. Astfel, alegerile care sunt satisfacatoare din punct de vedere individual, devin amenintatoare din punct de vedere colectiv când ceilalti aleg la fel si astfel apare întrebarea: Cum putem reuni bunastarea individuala, aceasta incluzând si dreptul de a-ti urmarii propriile interese cu bunastarea colectiva si cum putem evita conflictul atunci când interesele personale sau colective se ciocnesc cu interesele altor persoane sau altor grupuri.
Conflictul este o ciocnire, o lupta între motive, tendinte, interese si atitudini opuse greu de conciliat sau ireconciliabile. Conflictele sunt inevitabile în viata individului, si multe dintre ele pot fi depasite prin optiuni în favoarea unor tendinte cu semnificatie superioara. Conflictul se refera, deci, la o stare de tensiune creata într-o forma de interrelatii sau în confruntarea de opinii diferite individuale sau de grup. El poate duce la tensiuni si acuze dezonorante sau poate fi provocat de aceste situatii.
Chiar daca natura conflictelor este mult mai interpersonala si/sau la nivelul unor grupuri si, ca atare, comporta în geneza lor factori etiologici de natura psihologica si psihosociala analizarea unor asemenea forme ale relatiilor se face prin intermediul conflictelor sociale fara a ignora celelalte tipuri de relatii, în mod deosebit cele interindividuale si care stau la baza unor conflicte intergrupale si interpersonale.
Din punct de vedere sociologic, conflictele sociale sunt formele cele mai reprezentative ale conflictelor, importanta analizei acestei problematici rezidând atât din efectele lor negative, cât si din cele pozitive.
Conflictul, în mod paradoxal, exprima si nevoia de ordine, dar si o stare patologica, pe fondul unei crize generalizate. Existenta conflictelor sociale este întemeiata pe un determinism structural-functional: existenta unor structuri cu interese divergente, distributia inegala a rolurilor si statusurilor în cadrul diviziunii sociale a muncii, inegalitatea sociala, diferentele doctrinare si ideologice ale unor grupuri sociale, pe fondul unor crize morale si axiologice. Unele disfunctionalitati în planul interactiunilor sociale dintre structuri si functiile acestora conduc, în mod inerent, la stari tensionale si conflictuale în societate.
Spre deosebire de alte interpretari acordate conflictului, cel psihosocial se manifesta în exclusivitate în raporturile interpersonale si reflecta în continutul sau o serie de contradictii ce apar pe fondul relatiilor dintre doua sau mai multe persoane sau grupuri. El poate fi si interpersonal, si social, si interindividual.
Privit si analizat prin prisma contradictiilor, conflictul interpersonal este acea forma a interactiunii umane prin care doua sau mai multe persoane intra în dezacord partial sau total asupra unuia sau altuia dintre criteriile care au condus la aparitia relatiei interpersonale, încercând rezolvarea lui fie prin conversia unei parti fata de cealalta, fie prin anihilare. Conflictul are, în ultima instanta, la origine si cauze de ordin psihologic si în mod deosebit de natura afectiva (V. Pavelcu).
Factorul cauzal al conflictului interpersonal este regasit în continutul climatului psihosocial determinat, în primul rând, de conditiile psihosociale, adica de interactiunea dintre membrii grupului, care pot fi:
– intercognitive
– interafective
– intercomunicationale
Climatul psihosocial pozitiv, caracterizat prin satisfactie, conditii fizice si materiale, sociale si psihosociale favorabile determina o crestere a coeziunii grupurilor, în miscarea lor spre atingerea scopurilor organizationale si de grup, iar climatul psihosocial negativ se constituie într-o sursa de conflict interpersonali.
Pe lânga acesti factori obiectivi întâlnim si o serie de factori subiectivi cum ar fi: atitudinea, competenta profesionala, incompetenta generând conflictul de rol si/sau rol-status.
Cauza fundamentala a conflictelor interpersonale este regasita în coeziunea grupurilor. Pivotul coeziunii îl constituie consensul membrilor grupului în raport cu problemele, sarcinile, obiectivele si scopurile grupului. Consensul este cu atât mai ridicat cu cât predomina mai mult în cadrul relatiilor interpersonale din grup, atractia mutuala împartasita.
Dependentele strânse care se formeaza intre membrii grupului, precum si raporturile lor cooperante si mai putin competitive, conduc în mare masura la un grup coeziv si la o sinergie de grup.
Grupurile cu valori coezive scazute si o sinergie slaba (îndeplinirea corelativa si concomitenta a unor acte sau procese) sunt grupuri:
– cu forte contradictorii;
– cu început de dezmembrare;
– cu disensiuni;
– cu relatii tensionate;
– grup divizat, pe fondul unor stari conflictuale.
Pentru a analiza efectele induse de conflict, trebuie evaluate cauzele acestuia, cauze regasite atât în factori de ordin obiectiv, cât si în factori subiectivi ai coeziunii.
Mai relevanti ar fi:
1. Factorii obiectivi:
o contactul spatial, plasarea indivizilor în acelasi spatiu;
o marimea grupului (grupurile mici sunt mai coezive);
o angajarea grupului în actiuni comune;
o rezultatele ce se obtin în îndeplinirea scopurilor pentru care s-a înfiintat grupul si organizatia;
o prestigiul grupului-coletivului;
2. Factorii subiectivi:
o consensul cognitiv si afectiv (formarea unor atitudini si reactii asemanatoare la membrii grupului, exprimate prin atractie exercitata de actiunile colectivului);
o sentimentul apartenentei la grup;
o atractia exercitata de scopurile comune ale grupului;
o atitudinea fata de norme si valori – acceptarea sau neacceptarea constienta si respectarea sistemului de norme si valori specifice grupului;
o capacitatea de autoorganizare si autocontrol a grupului;
o conduita grupului si modelul de conducere;
o gradul de încredere reciproca existenta intre membrii grupului;
o satisfacerea si/sau nesatisfacerea unor trebuinte individuale.
Alte cauze ale conflictului s-ar regasi în convergenta si divergenta opiniilor, convingerilor, atitudinilor, motivatiilor, conceptiilor membrilor grupului cu privire la scop, obiective, criterii de: notare-evaluare a muncii, promovare, sanctionare (discriminari), stimulare, tratament diferentiat (protectie etc.).
Pe lânga aceste cauze mai concura:
– caracteristicile socio-profesionale ale membrilor grupului;
– mediul de provenienta;
– apartenenta politica si religioasa;
– nivelul pregatirii profesionale;
– substratul motivational;
– gradul de informare a membrilor referitor la unele situatii care pot afecta grupul si pot determina sentimente de frustrare, insecuritate, neliniste, tensiuni si conflicte de grup.
Conflictul din si dintre grupuri are mai multe cauze: unii teoreticieni prefera sa insiste asupra dificultatilor de comunicare sau asupra altor structuri organizationale iar altii asupra unor factori de ordin social sau psihologic.
Când interesele se interpun, apar conflictele, cea mai scurta definitie a conflictului fiind “o incompatibilitate clara intre actiuni si scopuri”. Conflictul rezulta adesea din competitia membrilor grupului în urmarirea unor scopuri sau resurse. asa cum explica Morton Deutsch, specialist în dinamica grupurilor, când o situatie presupune competitie, succesul oricarui membru al grupului înseamna esecul altuia, iar aceasta forma de interactiune este numita “interdependenta potrivnica”. Dimpotriva, conflictul devine mai putin probabil când succesul oricaruia dintre membrii grupului sporeste sansele de succes ale celorlalti membri. Aceasta forma de interactiune este numita “cooperare” sau “interdependenta motrice”.
Teoria conflictului real sustine ideea potrivit careia conflictul intre grupuri este provocat de competitia pentru resurse limitate. Aceasta teorie arata ca lucrurile care au valoare pentru indivizi, incluzând hrana, teritoriul, sanatatea, puterea, resursele naturale si energia sunt atât de limitate, încât, daca membrii unui grup reusesc sa acumuleze o oarecare bunastare, membrii celuilalt grup nu o vor mai avea. În mod firesc, grupurile prefera sa fie “dintre cele care au” decât „dintre cele care nu au”, asa ca fac demersuri pentru a atinge doua rezultate: obtinerea resurselor dorite si împiedicarea celuilalt grup în realizarea scopurilor sale (Campbell, 1965).
Oricum, competitia poate juca un rol mai mare în generarea conflictelor intergrupale decât în cele interpersonale, deoarece primele sunt mai competitive decât indivizii. S-a observat ca atunci când indivizii, intra în joc cu alti indivizi, obtin o medie mica de raspunsuri în timpul jocului. În mod similar, când trei indivizi independenti, noninteractivi intra în joc având ca parteneri alti trei indivizi, competitia ramâne scazuta; dar când o triada interactiva lupta împotriva alteia, creste semnificativ numarul alegerilor lor competitive; iar când pot comunica alegerile lor prin reprezentanti, competitia creste si mai mult. Aceste rezultate arata ca desi membrii grupului prefera sa coopereze în particular, în momentul în care se alatura grupului orientarea cooperanta este înlocuita de cea competitiva.
Suntem capabili sa influentam pe ceilalti în diferite moduri: le putem face promisiuni, îi putem recompensa, pedepsi, teroriza, instrui, manipula, le putem intra în gratii sau putem negocia. Unele dintre aceste tactici sunt mai disputabile decât altele. Amenintarile si sanctionarile sunt astfel de tactici pentru ca sunt directe, unilaterale si nerationale, iar când cineva utilizeaza astfel de strategii interpersonale, probabilitatea conflictului în grup devine tot mai mare.
Din nefericire, asa cum Deutsch si Robert Krauss (1960) dovedesc prin investigarea clasica a amenintarilor, asemenea tactici tind sa sporeasca ostilitatea, replicile la amenintari si reticenta fata de compromis.
Cercetarile mai recente arata ca, totusi, oponentii la fel de puternici învata, dupa un timp, sa evite a-si folosi puterea si în conditiile în care frica de razbunare este mare, indivizii nu se vor ataca unul pe altul.
Comportamentul nostru unii fata de ceilalti pare sa se manifeste din ce în ce mai destructiv. Dupa parerea psihologilor sociali, agresiunea este orice comportament fizic sau verbal care are intentia sa raneasca pe cineva si ca orice alt comportament provine din amestecarea naturii si dezvoltarii personalitatii. Cert este ca agresivitatea necontrolata duce la conflicte.
Fenomenul de agresiune tinde sa genereze o anumita confuzie, deoarece conceptul persoanei amatoare asupra agresiunii difera fata de ceea ce studiaza psihologii sociali. Elementul esential este intentia, persoana trebuind sa intentioneze sa faca rau pentru ca actul sa fie considerat agresiv.
Când persoana utilizeaza agresiunea în scopuri de aparare, pentru a se putea proteja pe sine sau pe altii de lovituri, avem de a face cu agresiunea permisa. Societatea declara ca, în anumite conditii, agresiunea este chiar acceptata sau poruncita.
Se crede ca daca o persoana a actionat agresiv, motivatia sa ulterioara pentru agresiune se reduce deoarece se produce un fenomen de eliberare emotionala. Desi agresiunea poate fi reglementata la nivel social, cel mai bun procedeu este de a combate agresiunea în familie, înainte ca ea sa devina schema de viata.
Reducerea agresiunii printr-o mai buna parentalitate, reprezinta o solutie globala, pe termen lung a problemei. Un individ cu tendinte agresive vede propriile sale sentimente reflectate în lume si este probabil sa faca atribuiri în legatura cu conduita altora care se concentreaza pe intentii agresive.
În general, indivizii agresivi interpreteaza lumea ca un mediu ostil, aleg agresiunea ca mod de rezolvare a conflictului si sustin ca acesta este singurul mod posibil de a rezolva conflictele.
Într-o regula de bun simt, despre grupurile care experimenteaza curbe conflictuale, conflictul ar trebui sa fie apreciat dupa cum urmeaza: daca membrii grupului îsi adreseaza reciproc amenintari si cerinte, comunicarea va accentua mai degraba conflictul decât îl va aplana. În general, în situatiile de acest tip, comunicarea este slaba între participanti, deoarece mesajele initiale sunt cel mai adesea inconsistente, ostile si pline de suspiciune.
O variabila care este în mod constant mai accentuata decât altele, o constituie stilul interpersonal al membrilor ce interactioneaza. Cercetatorii au conceptualizat si au operat cu stilul interpersonal într-o varietate de moduri, însa cei mai multi au facut o delimitare clara între cooperanti si competitori. Cei cooperanti tind sa fie flexibili, atenti în relatiile interpersonale si preocupati ca toti cei din grup sa obtina beneficii. O persoana cooperanta, spre exemplu, va sustine ca “atunci când oamenii interactioneaza este de preferat ca fiecare sa beneficieze în mod egal” si va încerca sa faca în asa fel încât sa nu fie nimeni nici învins dar nici învingator. Un competitor, din contra, va face fata unei situatii conflictuale si va dori sa se afirme cu orice pret. O astfel de persoana considera ca neîntelegerile dintr-un grup sunt situatii în care câstigi sau pierzi si gaseste satisfactie în a-si impune ideile în fata altora. Un competitor crede ca “orice persoana trebuie sa faca toate eforturile posibile” si se înscrie în cursa pentru a câstiga (Brenner si Viacke, 1979).
Cum este de asteptat, când indivizii cu orientari interpersonale diferite se întâlnesc în cadrul unui grup, rezultatul îl reprezinta în cele mai multe cazuri conflictul. Stilul competitorului este dur, instigând pe membrii cooperanti sa reactioneze prin critici si cereri pentru a obtine o atitudine corecta. În orice caz, competitorii îsi modifica rareori comportamentul ca raspuns la aceste nemultumiri, deoarece sunt relative putin interesati de mentinerea unor relatii interpersonale agreabile si din aceasta cauza competitorii îi coplesesc adesea pe cooperanti, care uneori riposteaza, devenind la rândul lor competitori. De asemenea, atunci când se întâlnesc doi competitori, rezultatul este aproape întotdeauna un conflict intens. Cele mai multe conflicte contin doar o mica parte de teluri cu adevarat incompatibile; cea mai mare problema este de fapt perceptia gresita a motivelor si scopurilor celorlalti.
Predispozitiile si prejudecatile personale, conduc indivizii spre recunoasterea actiunilor si faptelor bune si spre neacceptarea responsabilitatii în cazul faptelor rele, dar neacordând celorlalti aceeasi libertate. Tendinta de autojustificare ajuta oamenii sa nu accepte raul din actiunile lor si datorita “erorii fundamentale de atribuire” fiecare parte vede ostilitatea celuilalt ca reflectând o dispozitie rautacioasa si astfel individul interpreteaza informatia ca fiind integrata prejudecatii celuilalt.
Potrivit teoriei atribuirii – o explicatie socio-psihologica asupra deductiilor pe care le fac oamenii despre cauzele comportamentelor si evenimentelor – indivizii formuleaza în permanenta ipoteze intuitive asupra cauzei evenimentelor care au loc în grup în timpul conflictului, iar persoanele care interactioneaza atribuie partenerilor lor anumite motivatii si intentii, aceste deductii contribuind la interpretarea personala a situatiei. Datorita erorii fundamentale de atribuire, membrii unui grup sunt predispusi sa interpreteze gresit comportamentul altor membri ai aceluiasi grup si mai mult, distorsionarea este minima atunci când interactiunea din cadrul grupului este placuta sau persoanele sunt atente sa vina în sprijinul celorlalti, însa efectul devine mai puternic în cazul unei stari conflictuale.
Toate cercetarile au aratat ca oamenii tind sa presupuna ce e mai rau despre alti membri ai grupului si deci nu trebuie sa ne mire faptul ca oamenii în conflict îsi formeaza imagini distorsionate unii despre ceilalti si chiar si tipurile de perceptii eronate sunt predictibile. Când celalalt grup ne ataca, ne razbunam. Când refuzam sa cedam amenintarilor pe care ceilalti le numesc cereri, noi suntem curajosi desi ei ne considera încapatânati. Încrederea în propriul grup, este o forma de nationalism, desi ei o iau ca pe o dovada de egocentrism; noi le facem concesii pe care ei le considera batjocuri. Oamenii judeca actiunile propriului grup pozitiv, dar le evalueaza negativ atunci când acestea sunt comise de alt grup.
Daca perceptiile gresite acompaniaza conflictele, atunci ele ar trebui sa apara si sa dispara atunci când conflictele se sting. Acelasi proces care creeaza imaginea inamicului se poate transforma într-o imagine în care inamicul devine aliat. Prelungirea perceptiilor gresite în timpul conflictului, ofera un semnal de alarma conform caruia oamenii nu trebuie sa fie nebuni ca sa formeze aceste imagini distorsionate ale opusilor lor. Desi prejudecatile si predispozitiile sunt alimentate de catre situatiile sociale, factorii emotionali pun adesea gaz pe foc: frustrarea poate hrani prejudecata asa cum o fac si anumiti factori ai personalitatii, ajungându-se în final la conflict.
Oricare doi oameni, cu motive egale de a se simti frustrati sau amenintati nu sunt de obicei prejudiciati în aceeasi masura si acest lucru sugereaza faptul ca prejudiciul serveste si altor functii decât avansarii competitiei pentru propriul interes.
Statutul este relativ: pentru a ne vedea pe noi cu un anumit statut, avem nevoie si de alti oameni lânga noi. Astfel, un beneficiu psihologic al prejudecatii sau al oricarui sistem de statute este sentimentul superioritatii.
Alti factori, asociati cu un statut scazut pot contribui de asemenea la formarea prejudecatilor care stau si ele la baza conflictelor. Se pare ca, declansarea identitatii sociale a cuiva prin lauda propriului grup de apartenenta si denigrarea grupurilor adverse, ajuta la cresterea aprecierii fata de Eul propriu.
O metoda prin care simplificam ceea ce ne înconjoara este categorizarea – organizarea lumii si introducerea obiectelor în grupuri. Asa cum biologii clasifica, tot asa si noi avem tendinta sa clasificam oamenii, iar acest lucru ne ajuta sa-i privim mai usor: daca persoanele dintr-un grup se aseamana, cunoscând grupul putem obtine informatii mai utile cu minimum de efort (Macrae, 1994).
Prin ea însasi, categorizarea nu este o prejudecata, dar ofera o fundatie pentru prejudecati si implicit pentru conflicte. Atribuim comportamentul celorlalti, dispozitiilor lor interioare si nu tinem cont de fortele situationale importante. Eroarea apare deoarece atentia noastra este canalizata pe persoana si nu pe situatie.
Într-un fel sau altul, conflictele se rezolva. Impunerea si retragerea sunt doar doua astfel de moduri de a aduce rezolvarea. Sunt persoane care ramân inactive asteptând ca respectivul conflict sa treaca sau sa se rezolve de la sine, însa se poate ajunge si la compromisuri, ambele parti facând concesii reciproce.
Sociopsihologii au aratat patru strategii pentru a ajuta “dusmanii” sa se transforme în camarazi si acestea sunt: contactul, cooperarea, comunicarea si concilierea. Încrederea sta la baza rezolvarii cu succes a problemelor. În timp ce cooperarea constanta între indivizi pe o perioada îndelungata adânceste încrederea reciproca, pentru un grup dezbinat de neîntelegeri si conflicte sporite, încrederea reciproca devine mult mai instabila (Haas si Deseran, 1981).
Când oamenii nu mai pot avea încredere unii în altii, concureaza pur si simplu pentru a-si apara propriile interese, iar o astfel de competitie este autodistrugatoare pe termen lung pentru ca genereaza neîncrederi si rivalitati.
Comunicarea, consecventa si initiativele cooperante sunt esentiale, mai întâi pentru ca membrii grupului trebuie sa îsi comunice intentiile în termeni clari si sa faca trimiteri explicite la încredere, cooperare si corectitudine la momentul potrivit si, mai apoi, pentru a fi un obiectiv credibil, ei trebuie sa fie siguri ca purtarea lor se potriveste cu intentiile anuntate. Daca ei sustin ca renunta la pretentiile asupra unor resurse, ei trebuie sa îsi tina promisiunea. În al treilea rând, membrii grupului ar trebui sa fie cooperanti cu ceilalti parteneri care dovedesc competitivitate, chiar daca ei stiu dinainte ca cei necooperanti planuiesc sa concureze.
Daca acesti indivizi continua sa aiba o atitudine generatoare de conflict, replica ar trebui sa fie pe masura, iar aceasta strategie, cunoscuta sub numele “dinte pentru dinte” este eficienta deoarece chiar si indivizii care actioneaza pentru a-si promova propriile interese vor coopera atunci când vor constientiza ca o continuare a conflictului este autodistrugatoare (Axelrod si Hamilton, 1981). Acest tip de indivizi vor exploata persoana cu care coopereaza întotdeauna, dar vor învata sa coopereze în cazul în care ceilalti demonstreaza capacitatea de a concura daca este necesar.
Negocierea este un proces de comunicare reciproca folosit pentru a determina o baza de întelegere între doua parti aflate în conflict. Prin discutii, cele doua parti examineaza aspectele specifice, îsi expun atitudinile si fac oferte si contraoferte. Deseori, negocierea implica o serie de pasi sistematici în care partea A face o propunere, iar partea B raspunde cu o alternativa. Aceasta succesiune de oferta/contraoferta, se deruleaza pâna când se ajunge la o solutie reciproc avantajoasa.
Negocierea cunoaste mai multe forme. În unele cazuri, reprezinta ceva mai mult decât o tocmeala sau un compromis reciproc. Ambele parti îsi mentin orientarea competitiva si fac, pe rând, mici concesii pâna când se ajunge la o cale de mijloc. În schimb, negocierea integrativa sau negocierea de principiu apare în momentul când partile conlucreaza pentru a gasi o solutie profitabila pentru ambele. Negocierea integrativa începe cu imaginea grupului încercând sa defineasca problema cu claritate. Colocutorii acumuleaza informatii despre situatie si propun cât mai multe solutii alternative la problema, apoi, grupul opteaza pentru o solutie mai degraba prin consens decât prin concesii reciproce. Când este folosita metoda integrativa, negocierea combina mai multe elemente reciproc avantajoase:
– Cooperarea deschisa între colocutori (Deutsch, 1973)
– Cooperarea în gasirea unei solutii (Worchel, 1979)
– Fractionarea conflictului – împartirea conflictului general în probleme mai mici, specifice, care pot fi tratate una câte una (Fisher, 1964).
A intra în contradictie reprezinta o consecinta naturala a aderarii la grup. Observatorii tuturor tipurilor de grupuri au consemnat confruntarile între membrii grupului si au ajuns la concluzia ca, într-un grup conflictul este la fel de normal ca si armonia.
Dupa cum sugereaza teoria sociologica a conflictului, natura dinamica a grupului asigura o schimbare continua, dar, împreuna cu schimbarea respectiva apar si limitarile care sunt inerente conflictului. Desi în putine cazuri membrii grupului pot evita toate conflictele datorita faptului ca actiunile lor sunt perfect coordonate, în majoritatea grupurilor interactiune a fortelor interpersonale îsi exercita inevitabil influenta.
Deci, conflictul este un proces valoros pentru grup pentru ca, pâna la urma conflictul este rezolvat cu succes si devine o componenta integratoare a relatiilor.
Interdependenta dintre membrii si stabilitatea grupului nu se pot adânci înainte ca ostilitatea în interiorul grupului sa fi iesit la suprafata, înainte de a se lupta împotriva ei si de a o înlatura.
Nivelurile joase ale conflictului în grup pot fi un indicator al relatiilor pozitive interpersonale, dar exista mai mult tendinta ca membrii grupului sa înabuse conflictul sau sunt prea putin implicate în grup ca sa le pese. Conflictul mentine deci grupul, asigurând metodele de eliberare a conflictelor interpersonale.
Grupul trebuie sa faca fata conflictului în loc sa încerce sa elimine sursele de diviziune. Când membrii grupului intra în contradictie, ar trebui sa se confrunte cu problema si sa conlucreze pentru a rezolva.
Când conflictul atinge un nivel ridicat, membrii grupului ar trebui sa îsi controleze animozitatile, sa rupa spirala conflictului si sa coopereze din nou.
Prin negocierea integrativa, membrii grupului ar trebui sa genereze solutii noi si creatoare la problemele lor. Când este tratat corect si rezolvat, conflictul reprezinta mai degraba o resursa valoroasa decât o problema care trebuie eliminata.
A pune doi indivizi aflati în conflict sau doua grupuri în contact direct îi determina sa afle câte ceva unii despre altii?
Esecul comunicarii în aplanarea conflictului nu este surprinzator desi presupusele efecte curative ale comunicarii reprezinta baza politicilor sociale, ea lasa de dorit ca mijloc de reducere a conflictului între grupuri. Când simplul contact între membrii grupurilor esueaza în aplanarea animozitatilor, grupurile pot fi fortate sa conlucreze pentru scopuri superioare, deoarece acestea pot fi atinse doar daca grupurile coopereaza.
Un studiu amanuntit demonstreaza ca ingredientul cheie care lipseste în situatiile de contact este cooperarea. Fara cooperare, grupurile continua sa se perceapa reciproc ca adversari care trebuie respinsi si învinsi. Fara cooperare, continua agresiunea si atacurile verbale.
Scopurile superioare nu sunt singura modalitate de a determina colaborarea între grupuri. Cercetatorii au identificat un numar de modalitati de obtinere a conlucrarii, care merg mai departe de dezvoltarea unor scopuri superioare:
1. Inamicul comun si arbitrarea – aceasta abordare a dusmanului comun a fost partial încununata de succes. Prin introducerea unei a treia parti, abordarea inamicului comun forteaza grupurile sa coopereze între ele în cadrul unor competitii. În timpul competitiei, grupurile se încurajeaza reciproc, iar când un grup câstiga, ei se felicita fara a se mai tine seama de loialitatea pentru grupul propriu. Astfel, competitia ofera si un “cal de bataie” pentru frustrarile si animozitatile membrilor grupului. Folosirea unui inamic comun pentru a crea cooperare, largeste conflictul, iar tensiunea care diviza o singura tabara duce la împartirea ambelor tabere.
2. Concilierea – tinând cont de neîntelegeri, de perceptiile gresite, de ostilitati si de neîncrederea reciproca, grupurile considera uneori încercarile de cooperare ale celorlalte grupuri drept atacuri. Lindskold considera ca încrederea reciproca poate fi recâstigata daca membrii grupului comunica dorinta lor de a coopera, angajarea în comportamente care sunt consecvente dorintei lor de a coopera si daca au raspunsuri cooperante chiar în cazul competitiei. Aceste directii asigura bazele modelului “initiativei reciproce si graduale în reducerea tensiunilor”. Acest model a fost conceput initial de Osgood (1979) ca ghid de negociere pentru dezarmare. Primele trei etape se refera la comunicarea între grupuri, în speranta stabilirii “regulilor jocului”. Urmatoarele trei etape ajuta la cresterea încrederii între grupuri, iar ultimele trei etape sunt necesare doar în cazul unui conflict profund în care întreruperea relatiilor dintre grupuri implica pericolul pentru membrii grupului. Oricum, fiecare grup trebuie sa învete sa faca concesii pâna la un punct, mentinându-si în acelasi timp capacitatea de a raspunde provocarilor.
3. Minimalizarea tendintelor de categorizare sociala – Miller si Brewer au dovedit ca functionarea cooperarii se datora în parte faptului ca eliminarea competitiei reduce frustrarea între membrii grupului si promoveaza o interactiune de grup pozitiva. Ei spun ca aceste schimbari sunt, totusi, doar rezultate secundare ale cooperarii între grupuri. Acestia au demonstrat reducerea conflictului prin cooperare prin schimbarea unor consecinte ale gândirii “noi” contra “lor”, inclusiv favoritismul în cadrul grupului, respingerea grupului exterior si stereotipia.
Desi ideea de contact din pozitii egale ajuta, ea nu este tot timpul eficienta pentru ca, ce se mai poate face în cazul în care ostilitatea este foarte puternica?
Poate cu totii am fost victimizati devreme sau hartuiti în momentul intrarii într-un grup nou. Daca acest lucru s-a întâmplat, atunci ne putem aminti ca încercam sa ne situam mai aproape de cei aflati în aceeasi situatie care ne împartaseau durerea. Probabil ca barierele sociale anterioare au cazut în dorinta de a ne ajuta unii pe altii în lupta contra inamicului comun.
Partile în conflict au si alte cai de a-si rezolva diferentele. Se poate folosi negocierea sau pot ruga o a treia persoana sa îi medieze, facând sugestii si facilitându-le negocierea sau se pot lasa arbitrate, prezentând neîntelegerile lor unei persoane care le va studia problema si le va impune o întelegere.
Un mediator poate oferi sugestii care pot ajuta partile în conflict sa faca concesii si totusi sa iasa “cu fata curata” (Pruitt, 1998). Mediatorii pot ajuta la rezolvarea conflictelor si prin facilitarea unei comunicari constructive, prima lor sarcina de îndeplinit fiind aceea de a-i ajuta pe cei în conflict sa revizualizeze si sa regândeasca conflictul si sa obtina informatii despre interesele partilor (Thompson, 1998).
De obicei, partile în conflict au o orientare competitiva de genul “câstig-pierdere”: ei cred ca reusesc atunci când partea opusa este nemultumita de rezultatul ei sau cred ca au esec atunci când partea opusa este multumita de rezultate. Mediatorii au ca scop înlocuirea acestei orientari într-una de tipul “câstig-câstig”.
Astfel de conflicte depind adesea de felul în care oamenii îsi comunica ceea ce simt unii fata de altii. Daca tu crezi ca cealalta persoana este bine intentionata, atunci este probabil ca tu sa-i împartasesti nevoile si temerile tale. Daca acea încredere nu exista, te poti teme sa te deschizi în fata celuilalt pentru a nu-i oferi informatii pe care ea sa le poata folosi împotriva ta.
Când cele doua parti nu au încredere una în cealalta si comunica neproductiv, atunci este bine sa apelam la un mediator. Când partile cad de acord pentru a comunica direct, fara intermediar, ele îsi propun sa nu piarda.
Mediatorul face mai multe propuneri de rezolvare a conflictului, iar ultima oferta de arbitrare îi motiveaza pe cei în conflict sa accepte cea mai buna propunere facuta. Totusi, ultima oferta nu poate fi tot asa de rezonabila ca atunci când fiecare parte, eliberata de propriile interese, ar vedea propunerea facuta de ea prin ochii celeilalte.
Progresul si devenirea sociala au în ultima instanta, natura contradictorie a intereselor si luptei dintre indivizi, grupuri, comunitati, state cu interese economice, politice, religioase divergente si implica efecte distructive asupra ordinii si interactiunii sociale. Deducem de aici ca acest concept este în antiteza cu cel de consens, sociabilitate si unitate sociala, de unde rezida mai multe teorii asupra conflictelor care explica cauzele acestora, caile de evolutie si posibilitatile de solutionare a acestora, efectele directe si indirecte, functiile si disfunctiile în procesul de functionare si schimbare a sistemelor sociale, tipurile si aria lor de cuprindere, gradul lor de institutionalizare si managementul – gestionarea conflictelor.
BIBLIOGRAFIE
1. GOLU, PANTELIMON – “Psihologie sociala”, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1974
2. JUDE, IOAN – “Sociologie si actiune”, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2003
3. MIHU, A. – “Sociologia america a grupurilor mici”, Ed. Politica, Bucuresti, 1970
4. MYERS, DAVID, G. – “Social Psychology”, McGraw Hill Book Company, New York, 1990
5. NECULAU, A., PIERRE DE VISSCHER – “Dinamica Grupurilor”, Ed. Polirom, Iasi, 2001
6. RADU, I. – “Factorii activitatii de grup”, în I. Radu coord. – “Psihologie sociala”, Ed. Exe, Cluj-Napoca, 1994
7. UMBREIT, MARK, S. – “Mediating Interpersonal Conficts: A Pathway to Peace”, CPI Publishing” West Concord, Minnesota, 1995
* Statul Major al Forţelor Aeriene