Ceea ce am prezentat până acum ar putea sugera o abordare globalistă a problemei populaţiei, care s-ar rezuma astfel: întrucât populaţia globului creşte ameninţător, răspunderea fiecărui stat este de a adopta politici şi măsuri care să tempereze cel puţin aceste procese. Aşa cum am încercat să arătăm, problema populaţiei pretinde o tratare diferenţiată de la zonă la zonă şi chiar de la ţară la ţară. Nu putem limita analiza demografică doar la acele aspecte comune care se ridică la nivel de planetă în legătură cu evoluţia populaţiei. Există contexte economice, sociale şi culturale diferite care prefigurează şi solicită abordări diferite. Dacă în Africa preocuparea predominantă este sau ar trebui să fie controlul procesului de creştere a populaţiei, în Europa am putea vorbi despre oportunitatea politicilor de corectare a creşterii negative, deci de stimulare a sporului natural al populaţiei.

  O abordare instructivă asupra populaţiei, mai ales din perspectivă geopolitică, promovează cunoscutul geograf român Simion Mehedinţi. În lucrarea “Politica de vorbe şi omul politic”, el stabileşte un paralelism între creşterea populaţiei şi vitalitatea unui stat, între numărul locuitorilor unei ţări şi forţa politică a ţării respective. Exemplul concludent este socotit evoluţia populaţiei Franţei. Galia se pare că a avut 7 milioane de locuitori (geograful Strabo vorbea, referindu-se la acest ţinut, nu numai de “buna plăsmuire a şesurilor şi văilor, întocmite parcă dinadins pentru înlesnirea vieţii omeneşti”, dar şi de “ fecunditatea rară a femeilor care erau minunate crescătoare de copii”. Astfel, între Rin şi Ocean a apărut “un centru de îndesire a populaţiei”, favorizat şi de faptul că pe teritoriile de azi ale Germaniei populaţia trăia mai mult din vânătoare şi pescuit. Aşa se explică, spune Mehedinţi, de ce “aici trebuia să se dezvolte cel dintâi popor mai numeros şi cel dintâi stat european cu tendinţe de hegemonie asupra continentului” (subl.ns.)

De atunci, continuă geograful român, populaţia în acest areal a tot crescut. A ajuns la 8,5 milioane locuitori sub Antonini, la 9 milioane sub Carol cel Mare, la 20 milioane sub Ludovic al XIV-lea, la 24 milioane la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la 35 de milioane la 1850. Când avea 20 milioane, Franţa deţinea 38% din populaţia marilor puteri de atunci. Aşa explică Mehedinţi de ce Regele Soare devenise arbitrul Europei. Populaţia de aproximativ 20 milioane de locuitori – remarcă Paul Kennedy – i-a permis lui Ludovic al XIV-lea să sporească armata de la 30 000 în 1659, la 97 000 în 1666 şi la 350 000 în 1710. Franţa a putut astfel deveni forţa principală a continentului, notează autorul american, dar nu o superputere, în principal datorită poziţiei sale geografice: “Oriunde s-ar fi îndreptat, găsea un duşman semnificativ”.

Franţa mai deţine preponderenţa demografică pe continent încă un veac. La sfârşitul secolului al 18-lea este întrecută de Rusia, pe la 1840 de Germania, la 1860 de SUA, la 1870 de Japonia, la 1899 de Anglia. Creşterea populaţiei Franţei de la 1850 la 1920 este de numai 5 milioane. Răstimp în care disproporţiile demografice cu vecinii se accentuează. La 1871, spune Mehedinţi, Franţa putea pune 100 de francezi în faţa la 101 germani, iar în perioada interbelică, la fiecare sută de francezi reveneau 168 de germani. În  numai o jumătate de secol, Germania cîştigă o preponderenţa demografică evidentă pe continent.

Pe baza acestei evoluţii, autorul român formulează o primă “axiomă demografică“: “puterea naţiunilor creşte şi scade, după cum creşte şi scade populaţia lor”.

Exemplul menţionat de Mehedinţi nu este singular. O evoluţie asemănătoare cunoaşte şi Rusia. Paul Kennedy oferă o imagine sinoptică a raporturilor dintre evoluţia populaţiei şi forţa politică a unui stat (“The Rise and Fall of the Great Powers. Economic Change and Military Conflict from 1500 to 2000”). 

Populaţia puterilor europene 1700-1800

	1700	1750	1800
Insulele Britanice	9,00	10,5	16,00
Franţa	19	21	28,00
Imperiul Habsburgic	8	18	28,00
Prusia	2	6	9,5
Rusia	17,5	20	37,000

Evoluţia populaţiei puterilor lumii 1890-1938

	1890	1900	1910	1913	1920	1928	1938
1.	Rusia	116	135	159	175	126	150	180
2.	SUA	62	75	91	97	105	119	138
3.	Germania	49	56	64	66	42	55	68
4.	Japonia	39	43	49	51	55	62	72
5.	Franţa	38	38	39	39	39	41	41
6.	Marea Britanie	37	41	44	45	44	45	47
7.	Italia	30	32	34	35	37	40	43

Fireşte că în perioada pe care o vizează autorul, Rusia s-a extins mult ca teritoriu, sporul de populaţie explicându-se şi în felul acesta. Nu se poate în nici un fel ocoli importanţa sporului natural, mult mai mare, pe care Rusia l-a înregistrat comparativ cu Franţa. De pildă, în secolul trecut, în circa 60 de ani Rusia şi-a dublat populaţia, cum reiese şi din tabelul de mai jos:

Populaţia Rusiei (milioane)

1816	1860	1880
51	76	100

Fireşte că o Rusie cu 180 milioane locuitori, cât avea această ţară înainte de primul război mondial, dispunea de o cu totul altă poziţie şi putere comparativ cu Franţa, care avea numai 38 milioane de locuitori. Iar efectul politic nu a întârziat să apară. Iată cum înfăţişează Simion Mehedinţi această înaintare ameninţătoare a Rusiei spre Europa Occidentală: “Sub Petru  (numit cel Mare) hotarul Rusiei nu cuprindea încă Niprul; pe la 1772, atinge Bugul; după 20 de ani sare la Nistru (1792), iar după alţi 20 de ani se opreşte tocmai la gurile Dunării şi la Prut (1812). Nu se împlinise un secol de la moartea ţarului “reformator” şi armatele moscovite apar la Rin, în Elveţia, apoi la Paris”.

Din cele prezentate mai sus reiese limpede legătura dintre creşterea populaţiei ruseşti şi afirmarea politică a statului rus. Redăm în continuare estimările privitoare la dinamica populaţiei ruseşti în 2050. Pentru a preveni eventualele neînţelegeri, menţionăm că până la al doilea război mondial, Rusia cuprindea Ucraina, Bielorusia precum şi alte teritorii. De aceea populaţia sa se ridica în 1938 la 180 de milioane.

Populaţia Rusiei (milioane)

1998	2050
147 000	121 000

Sursa: ONU, Departamentul pentru probleme economice şi sociale