Vârsta unui element?
Plumbul, de exemplu, provenit din transformarea radioactivă a uraniului are o vârstă de peste 4,6 miliarde de ani; faptul că cele mai mari durate de înjumătăţire ale elementelor radioactive cunoscute sunt de ordinul miliardelor de ani situează vârsta acestora între 6 şi 9,8 miliarde de ani. Aşadar, se poate preciza şi vârsta unui element...
Ce înseamnă această vârstă?
Pentru un om, vârsta indică intervalul de timp scurs între data naşterii şi momentul actual. Înainte de a se naşte, omul respectiv... nu exista. Nici că se poate mai logic. Şi în cazul plumbului „născut” prin dezintegrarea radioactivă naturală a uraniului – aceasta nu exista ca atare înainte de ultima dintre transformările ce conduc de la uraniu la plumb.
Numai că „vârsta unui atom de plumb oarecare nu reprezintă, nu poate reprezenta vârsta în ansamblu a tuturor cantităţilor din acest element, aflate în univers. Generalizând, am obţine o imagine deformată a adevărului, ar însemna să admitem chiar un „început” şi deci şi un „sfârşit” al universului, început şi sfârşit care formează tema de predilecţie a cărţilor religioase.
În univers au loc continue prefaceri în decursul cărora materia ia forme dintre cele mai diferite – dintre care pe unele, ca materia sau substanţa obişnuită, le cunoaştem; de altele, ca antisubstanţa, abia începem să ne preocupăm, iar despre altele, ca diferite stări condensate sau difuze, încă nu avem suficiente informaţii.
A vorbi despre vârsta unor elemente constitutive ale materiei aflate într-o anumită stare, ori chiar despre vârsta unei asemenea stări a materiei, înseamnă a limita o anumită perioadă cosmică în care elementul respectiv se află sub acelaşi aspect calitativ şi nimic mai mult.
Revenind la un element oarecare, de pildă la uraniu, dacă o parte din întreaga cantitate de uraniu aflată în univers se dezintegrează trecând în energie, iar aceasta la rândul ei, urmând căi de transformare încă necunoscute, se retransformă în elemente chimice grele, respectiv din nou în uraniu, pentru a reintra apoi din nou într-un proces de dezintegrare – „vârsta” acelui uraniu va însemna intervalul de timp scurs între formarea lui şi noua lui dezintegrare. A considera apariţia uraniului, din exemplul dat, drept începutul lui absolut şi dezintegrarea lui drept un final definitiv este o utopie. De altfel, de pe acum oamenii de ştiinţă au preconizat condiţiile probabile în care elementele radioactive apar în mod continuu în univers, ca urmare a unor uriaşe explozii, cele de pe urma cărora se formează aşa-numitele supernove, stele de tip cu totul special, caracterizate printr-o imensă luminozitate de scurtă durată, apărută brusc şi apoi destul de repede pierdută.
Înseşi faptele resping absurdele idei difuzate în special de acei oameni de ştiinţă cu concepţii idealiste, care sau străduit şi încă se mai străduiesc să caute şi să găsească un scop final în tendinţele generale manifestate într-un anumit moment pe scara naturii. „Vârsta”, încetând să reprezinte un semnalment propriu pentru materie în general sau pentru elementele din care ea este formată, devine un indiciu foarte important pentru înţelegerea lanţului de fenomene care alcătuiesc ciclul, în care existenţa ca atare a unui nucleu de element chimic sau a unui element chimic intră ca o verigă. Aceasta cu atât mai mult, cu cât există nu numai elemente chimice cu o durată scurtă d viaţă, dar până şi stele, asociaţii de stele şi chiar şi galaxii, cu „vârste” de ordinul milioanelor şi chiar sutelor de mii de ani, cu mult mai „tinere” decât un atom de plumb.
De altfel, însuşi compoziţia chimică neuniformă a universului arată că există un proces evolutiv în corpurile cereşti. Un proces pe care oamenii de ştiinţă moderni l-au surprins atunci când au ajuns la concluzia că principala parte a stelelor evoluează de la clasele spectrale O şi B spre clasele K şi M, procesul fiind însoţit de o scădere a masei şi strălucirii lor.
Faptul că stelele evoluează este astăzi bine stabilit. Despre felul în care însă are loc evoluţia lor, ideile, teoriile şi ipotezele sunt puţine.
În linii mari, ele pot să fie grupate totuşi în două mari categorii.
Pentru unii oameni de ştiinţă, lucrurile „se desfăşoară la echilibru”, la un „echilibru” realizat ca urmare a unui proces pornit de la o creaţie iniţială. Pentru alţii, lucrurile se află într-o evoluţie continuă, într-o stare de neechilibru care cere o permanentă transformare şi implică o continuă formare, ca şi o continuă desfacere.
Partizanii teoriilor echilibrului sunt reprezentanţi ai concepţiilor idealiste din ştiinţele naturii. Bazându-se pe faptul că atât corpurile cereşti, cât şi atomii elementelor grele nu au o vârstă mai mare decât câteva miliarde de ani, ei au ajuns să limiteze la acest timp până şi vârsta universului. După aceşti oameni de ştiinţă, la formarea universului sau a elementelor lui constitutive se porneşte în fiecare caz de la ceva, provenit din nimic – o lucrare a unui arhitect divin mai mult sau mai puţin mărturisit.
Adevărata evoluţie a universului nu este aceasta. Ea ţine de acea arhitectură fără arhitect pe care, de fapt, o întâlnim la tot pasul, în fiecare proces bine studiat din univers.
Oare un fenomen ca formarea complicatelor sisteme stelare şi planetare, în care intervine probabilitatea interacţiunilor corpurilor cereşti, nu este – la o altă scară, bineînţeles – comparabil cu fenomenul formării cristalelor minerale, uneori atât de complexe, fenomen amorsat la întâmplare de o simplă ciocnire a moleculelor.
Studiind condiţiile existente în sistemul solar, unii oameni de ştiinţă au emis ideea că acesta s-a format dintr-un nor de gaze şi pulberi care înconjurau cândva Soarele. Din ciocnirile şi contopirile corpusculilor alcătuitori ai acestui nor – s-au ivit nuclee de condensare, care în cele din urmă au condus, în condiţii foarte complicate – ce-i drept – la formarea planetelor. Sub acţiunea şocurilor oblice ale meteoriţilor căzuţi pe planete, acestea încep apoi să se rotească în jurul unei axe, în acelaşi sens în care îşi fac şi revoluţia în jurul astrului care le atrage. Este teoria cosmogonică a lui O.I.Schmidt. În ce priveşte originea norului de pulberi şi gaze, savantul sovietic consideră că el a fost captat de Soare în revoluţia lui în jurul centrului galaxiei...
Alţi savanţi, ca V.G. Fesenkov, susţin că norul a apărut fie împreună cu Soarele, fie ca o urmare a evoluţiei acestuia şi contestă valabilitatea teoriei cosmogonice a lui O.I.Schmidt, bazaţi pe anumite particularităţi ale compoziţiei structurii planetelor.
Fesenkov, de pildă, crede că Soarele s-a format dintr-o stea mai masivă şi fierbinte din care s-a degajat gazul care a furnizat materialul necesar naşterii planetelor...
Formarea unei stele, a Soarelui nostru, de pildă, nu reprezintă însă decât o fază dintr-un proces cu mult mai mare, mai grandios şi mai complex al arhitecturii fără arhitect, desfăşurate pe calea naturii şi la care nu se poate rezuma, cu care nu se poate identifica, marele proces de evoluţie continuă a galaxiei, a universului...
În marile sisteme solare, asemănătoare Galaxiei noastre, substanţa este întâlnită mai ales sub două forme – ca gaz stelar condensat în globuri relativ dense şi ca materie difuză – aflată în mediul interstelar, intrând în alcătuirea nebuloaselor gazoase.
Încă din anul 1931, savantul sovietic B.A.Voronţov-Veliaminov susţinuse, cu cele mai serioase argumente, că materia difuză în galaxie se formează şi în zilele noastre. Novele, stele fierbinţi şi alte stele expulzează gaze. În prezent, formarea materiei difuze din stele este unanim acceptată.
Ce se întâmplă însă cu stelele?
Conform concepţiilor moderne, stelele s-au format din gazul interstelar. În anul 1947 savantul sovietic V.A.Ambarţumian a susţinut pentru întâia oară ipoteza că şi stelele ar continua să se formeze în galaxie, în grupuri, din corpuri necunoscute, ultradense.
De fapt, în galaxie pot să mai existe încă multe alte forme de materie, sau stări necunoscute ale materiei, şi este cât se poate de plauzibil că în anumite condiţii favorabile, stelele să ia naştere prin condensarea materiei difuze. De asemenea, s-a dovedit că este posibilă atât o condensare a gazului rarefiat în pulbere cosmică, cât şi o transformare a corpusculilor din pulberi în gaze, ca rezultat al unor ciocniri.
Fără îndoială că vor mai trebui să treacă ani până la acumularea unui număr suficient de date, care să lămurească pe deplin procesul formării diverselor formaţii cosmice.
Ceea ce trebuie reţinut este că, spre deosebire de ideile după care toate corpurile cereşti s-ar fi format simultan, aşa cum o spune textual Geneza din Biblie, sau de formarea substanţelor cereşti din nimic, printr-o prelungire a actului de „creare” a lumii, idei false, pretins ştiinţifice, dar servind interese contrare ştiinţei, adevăratele concepţii moderne asupra evoluţiei universului se bazează pe caracterul dialectic al dezvoltării naturii, stabilit prin observaţii şi confirmat prin calcule şi măsurători ştiinţifice.
Aşadar, ce se întâmplă în univers?
În galaxii are loc o îndelungată circulaţie a materiei. Substanţa difuză, prin condensare, trece în stele care o dată formate, aruncă în spaţiu serioase cantităţi de gaze – fără a se consuma cu totul în cursul unui asemenea proces de transformare. Nebuloasele difuze formate din stele, la rândul lor se condensează din nou în stele, prin noi transformări, diferite de cele anterioare. În stele se petrec procese nucleare datorită cărora are loc o transformare a compoziţiei chimice a stelelor şi, bineînţeles, a gazelor expulzate de ele, cât şi a corpurilor stelare rămase după expulzarea gazelor. Toate acestea duc, în cadrul unui proces de evoluţie fără sfârşit, la o continuă schimbare a structurii sistemelor de stele – în funcţie de condiţiile locale ale regiunii din univers în care se petrec.
Avem de-a face cu un circuit al materiei în univers.
În toate aceste schimbări însă, în veşnica evoluţie a corpurilor cereşti – în sâmburele tuturor transformărilor stă la loc de frunte mişcarea „nucleară” a materiei, a nucleelor elementelor intrate şi ieşite din proces şi mai apoi mişcarea chimică a acestor elemente, începută după ce, în noi condiţii ale mediului înconjurător – după formarea învelişurilor electronice ale atomilor, începe şi mişcarea chimică propriu-zisă. Formarea elementelor – obiect de studiu al cosmochimiei – este una dintre marile laturi ale vieţii cosmice a universului.