FIZIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV

Tractul gastro-intestinal asigură aportul continuu de apă, electroliţi şi substanţe nutritive necesare organismului. în vederea realizării acestor funcţii, este necesară: 1. deplasarea alimentelor prin tractul alimentar; 2. secreţia sucurilor digestive şi digestia alimentelor; 3. absorbţia produşilor de digestie, a apei şi a electroliţilor; 4. circulaţia sângelui prin segmentele tubului digestiv în vederea transportului substanţelor absorbite; 5. controlul acestor funcţii prin intermediul sistemului nervos şi endocrin.

Majoritatea substanţelor întâlnite în alimente au o structură chimică complexă, diferită de cea a constituienţilor organismului, şi nu pot fi preluate ca atare din natură. E suferă, în prealabil, transformări mecanice, fizice şi chimice. Totalitatea acestora reprezinsi digestia alimentelor. Prin digestie, principiile alimentare sunt descompuse în molecule simple, fără specificitate biologică, iar acestea pot fi absorbite la nivelul mucoasei intestinale

În tubul digestiv există enzime specifice pentru fiecare tip de substanţă organică Astfel, proteinele suferă acţiunea enzimelor proteolitice (proteaze), care le desfac până la aminoacizi. Glucidele cu moleculă mare sunt scindate de către enzimele amilolitice (glicolitice) până la stadiul de glucide simple. Lipidele sunt hidrolizate de către enzimek lipolitice (lipaze).

DIGESTIA BUCALĂ

La nivelul cavităţii bucale, cât şi al altor organe digestive, există o activitate motorie şi unaSecretorie. Activitatea motorie a cavităţii bucale constă din masticaţie şi timpiL bucal al deglutiţiei.
Masticaţia este un act reflex involuntar, ce se poate desfăşura şi sub control votat tar. Organele masticaţiei sunt oasele maxilare, mandibulare şi dinţii (organe pasive), precum şi muşchii masticatori ai limbii şi ai obrajilor (organe active). Prin masticaţie, alimer : introduse în cavitatea bucală sunt tăiate şi transformate în fragmente mai mici.

Rolurile masticaţiei: 1. Fragmentarea alimentelor, ceea ce determină: a. facilitarea deglutiţiei; b. creşterea suprafeţei de contact dintre alimente şi enzimele digestive. 2. Amestecarea alimentelor cu produsul de secreţie al glandelor salivare, ce are ca rezultate: a. iniţierea procesului de digestie a amidonului sub acţiunea amilazei salivare; b. iniţierea procesului de digestie a lipidelor sub acţiunea lipazei linguale; c. lubrifierea şi înmuierea bolului alimentar. 3. Asigurarea contactului cu receptorii gustativi şi eliberarea substanţelor odorante care vor stimula receptorii olfactivi, această stimulare iniţiind secreţia gastrică.

Activitatea secretorie a cavităţii bucale se datorează glandelor salivare
Saliva este secretată, în principal, de trei perechi de glande salivare: parotide (localizate lângă unghiul mandibulei; sunt cele mai mari şi produc o secreţie apoasă), sublinguale şi submandibulare (ultimele două secretă o salivă ce conţine o cantitate mai mare de proteine, deci secreţia va fi mai vâscoasă). Glande mai mici există, practic, în toată cavitatea bucală; cele linguale secretă lipaza linguală.

Compoziţia salivei. Zilnic se secretă 800 – 1500 ml salivă, soluţie apoasă ce conţine electroliţi şi proteine. Concentraţia electroliţilor şi osmolalitatea variază cu debitul secreţiei, dar, în general, comparativ cu plasma, saliva este hipotonică; conţine concentraţii mai mari de K+ şi HCO, şi mai mici de Na+ şi CI”. în salivă se găsesc două tipuri de proteine: 1. enzime: a amilaza salivară (ptialina) şi lipaza linguală; 2. mucina, glicoproteină ce lubrifiază alimentele. Saliva mai conţine substanţe bactericide (lizozim) şi unii produşi de catabolism (uree, acid uric); reprezintă şi o cale de eliminare din organism a unor virusuri.

Funcţiile salivei: 1. Protecţia mucoasei bucale prin: răcirea alimentelor fierbinţi, diluarea eventualului HC1 sau bilei ce ar regurgita în cavitatea bucală, îndepărtarea unor bacterii. 2. Digestiv: saliva începe procesul de digestie al amidonului şi al lipidelor, a amilaza produce digestia chimică a amidonului preparat; astfel, în prezenţa ionilor de clor şi a apei, amidonul este hidrolizat în trepte până la stadiul de maltoză. Această enzimă va fi inactivată de pH-ul intragastric scăzut. Lipaza linguală începe degradarea lipidelor, acţionând atunci când acestea se găsesc în cavitatea bucală, stomac şi porţiunilor superioare ale intestinului subţire. 3.Lubrifierea alimentelor uşurează deglutiţia; umectarea mucoasei bucale favorizează vorbirea. 4. Excreţia unor substanţe endogene şi exogene. 5. Elaborarea senzaţiei gustative prin dizolvarea substanţelor cu gust specific şi suprafaţă receptivă a analizatorului gustativ.
Ca urmare a transformărilor din cavitatea bucală, alimentele sunt omogenizate, imbibate cu mucus şi formează bolul alimentar.

Deglutiţia cuprinde totalitatea activităţilor motorii ce asigură transportul bolului alimentar din cavitatea bucală în stomac. Este un act reflex ce se desfăşoară în trei timpi.

Timpul bucal (voluntar). în momentul în care alimentele sunt gata pentru a fi înghiţite, ele sunt în mod voluntar împinse în faringe datorită presiunii pe care o exercită limba prin mişcarea ei în sus şi posterior asupra palatului moale. De acum încolo, procesul deglutiţiei devine în întregime, sau aproape, un act automat şi, în mod obişnuit nu mai poate fi oprit.

Timpul faringian. La intrarea în faringe sunt stimulate ariile receptoare de la acest nivel. Impulsurile de la acest nivel ajung la trunchiul cerebral şi iniţiază o serie de contracţii faringiene musculare automate, după cum urmează: a. Palatul moale este împins în sus, închizând coanele, b. Plicile palato-faringiene de pe fiecare parte a faringelui sunt trase medial, apropiindu-se unele de celelalte, formând o deschizătură sagitală prin care alimentele trec în faringele posterior, c. Corzile vocale sunt puternic apropiate, iar laringele este împins în sus şi anterior de către muşchii gâtului. Această acţiune, combinată cu prezenţa ligamentelor ce previn deplasarea în sus a epiglotei, determină deplasarea posterioară a epiglotei peste orificiul laringian. Ambele efecte previn pătrunderea alimentelor în trahee, d. Deplasarea superioară a laringelui măreşte deschiderea esofagului. In acelaşi timp, cei 3-4 cm ai peretelui muscular al esofagului posterior (sfincter esofagian superior sau sfincter faringo-esofagian) se relaxează, permiţând astfel alimentelor să se deplaseze liber din faringele posterior în esofagul superior, e. Concomitent cu ridicarea laringelui şi relaxarea sfincterului faringo-esofagian are loc contracţia întregului perete muscular faringian, începând cu porţiunea superioară a faringelui, contracţie ce se propagă în jos ca o undă peristaltică rapidă, ce antrenează succesiv muşchii faringieni mijlocii şi inferiori, şi, în continuare, esofagul, propulsând astfel alimentele în esofag. întreg procesul durează 1 – 2 secunde.

Timpul esofagian. Esofagul are, în principal, rolul de a transporta alimentele din faringe în stomac, iar mişcările lui sunt organizate specific în vederea acestei funcţii. în mod normal, esofagul prezintă două tipuri de mişcări peristaltice: peristaltism primar şi peristaltism secundar. Peristaltismul primar este declanşat de deglutiţie şi începe când alimentele trec din faringe în esofag; este coordonat vagal. Peristaltismul secundar se datorează prezenţei alimentelor în esofag şi continuă până când alimentele sunt propulsate în stomac; este coordonat de sistemul nervos enteric al esofagului.

Relaxarea receptivă a stomacului. Pe măsură ce unda peristaltică se deplasează spre stomac, o undă de relaxare, transmisă prin neuroni mienterici inhibitori, precede contracţia. întreg stomacul şi, într-o măsură mai mică, chiar şi duodenul se relaxează când această undă ajunge la nivelul esofagului inferior, pregătind astfel cavităţile respective pentru primirea alimentelor .

Sfincterul esofagian inferior (gastro-esofagian). La capătul terminal al esofagului, pe o porţiune de 2-5 cm deasupra joncţiunii cu stomacul, musculatura circulară esofagiană este îngroşată, funcţionând ca un sfincter. Acest sfincter prezintă o contracţie tonică şi este relaxat prin relaxarea receptivă. Contracţia acestui sfincter contribuie la prevenirea unui reflux gastro-esofagian.

DIGESTIA GASTRICĂ
În stomac, alimentele suferă consecinţa activităţilor motorii şi secretorii ale acestuia, care procîuc transformarea bolului alimentar într-o pastă omogenă, numită chim gastric.
Activitatea motorie a stomacului (motilitatea gastrică) realizează trei funcţii de bază: 1. stocarea alimentelor ca urmare a relaxării receptive; 2. amestecul alimentelor cu secreţiile gastrice; 3. evacuarea conţinutului gastric în duoden.

Relaxarea receptivă. Când alimentele trec din esofag în stomac, activitatea fundusului gastric este inhibată, permiţând depozitarea a 1 – 2 1 de conţinut.

Peristaltismul. Contracţiile peristaltice, iniţiate la graniţa dintre fundusul şi corpul gastric, se deplasează caudal, determinând propulsia alimentelor către pilor, şi sunt produse prin modificări periodice ale potenţialului membranei fibrelor musculare netede longitudinale; se numesc unde lente sau ritm electric de bază. Aceste unde sunt responsabile de frecvenţa şi forţa contracţiilor gastrice. Forţa contracţiilor peristaltice este crescută de acetilocolină şi gastrină.

Retropulsia. Cuprinde mişcările de du-te-vino ale chimului, determinate de propulsia puternică a conţinutului gastric către sfincterul piloric închis. Are rol important în amestecul alimentelor cu secreţiile gastrice.
Evacuarea conţinutului gastric apare atunci când particulele chimului sunt suficient de mici pentru a străbate sfincterul piloric. De fiecare dată când chimul este împins spre sfincterul piloric, 2 – 7 ml chim trec în duoden. Lichidele trec mai repede decât solidele, proporţional cu presiunea intragastrică.
ComplexuI motor migrator este o undă peristaltică ce începe în esofag şi parcurge întreg tractul gastro-intestinal, la fiecare 60 – 90 minute, în timpul perioadei interdigestive; îndepărtează resturile de alimente din stomac.
Contracţiile de foame apar atunci când stomacul este gol de mai multe ore. Sunt contracţii peristaltice ritmice ale corpului stomacului. Sunt foarte intense la adultul tânăr, cu tonus gastrointestinal crescut; sunt amplificate de hipoglicemie.

Activitatea secretorie a stomacului. Secreţiile gastrice continuă procesele digestive începute în cavitatea bucală; cantitatea secretată zilnic este de aproximativ 2 1.
Fazele secreţiei gastrice sunt următoarele:
1. Faza cefalică este declanşată de gândul, vederea, gustul sau mirosul mâncării. Este dependentă de integritatea fibrelor vagale ce inervează stomacul.
2. Faza gastrică se declanşează la intrarea alimentelor în stomac; acest fapt determină tamponarea acidităţii gastrice, crescând pH-ul gastric, şi permite altor stimuli (de exemplu, vag, gastrină) sa elibereze acid. Rata secreţiei gastrice în timpul acestei faze este mai redusă decât în timpul fazei cefalice, dar durează mai mult; astfel, cantitatea secretată în timpul celor două faze devine egală.
3. Faza intestinală începe o dată cu intrarea chimului în duoden; cantitativ, secreţia este foarte redusă în timpul acestei faze. Mecanismul dominant implică gastrină .
Secreţia de pepsinogen. Pepsina, forma activă a pepsinogenului, este o enzimă proteolitică, activă în mediu acid (pH optim 1,8 – 3,5), care începe procesul de digestie al proteinelor; la valori ale pH-ului mai mari de 5, activitatea sa proteolitică scade, devenind în scurt timp inactivă. Pepsinogenul este activat de contactul cu HC1 sau cu pepsina anterior formată. Pepsina scindează proteinele în proteoze (albumoze), peptone şi polipeptide mari. Numai 20 – 30% din digestia totală a proteinelor are loc în stomac, cea mai mare parte desfăşurându-se în porţiunea proximală a intestinului subţire. Pepsina este deosebit de importantă pentru capacitatea ei de a digera colagenul, acesta fiind puţin atacat de celelalte proteinaze digestive.

Labfermentul este secretat numai la copilul mic, în perioada de alăptare. Rolul său este de a coagula laptele, pregătindu-1 pentru digestia ulterioară. Sub acţiunea lui şi în prezenţa Ca2+, cazeinogenul solubil se transformă în paracazeinat de calciu, insolubil.

Lipaza gastrică este o enzimă lipolitică cu activitate slabă( o tributirază), hidrolizând numai lipidele ingerate sub formă de emulsie, pe care le separă în acizi graşi şi glicerina.

Gelatinaza hidrolizează gelatina.

Mucina este o glicoproteină secretată de celulele mucoase; are rol în protecţia mucoasei gastrice, atât mecanic, cât şi chimic (faţă de acţiunea autodigestivă a HC1 şi a pepsinei).
La nivel gastric are loc absorbţia unor substanţe, de exemplu substanţe foarte solubile în lipide, etanol, apă şi, în cantităţi extrem de mici, sodiu, potasiu, glucoza şi aminoacizi.

DIGESTIA LA NIVELUL INTESTINULUI SUBŢIRE
Mişcările de la nivelul intestinului subţire sunt: contracţii de amestec şi contracţii propulsive. Totuşi, mişcările intestinului subţire determină, în proporţii diferite, atât amestec,
cât şi propulsie.

Contracţiile de amestec (contracţiile segmentare). Când o porţiune a intestinului subţire este destinsă de chim, întinderea pereţilor intestinali determină apariţia în lungul intestinului a unor contracţii concentrice localizate, separate prin anumite intervale. Lăţimea unui asemenea inel de contracţie este de aproximativ 1 cm, astfel încât fiecare set de contracţii determină segmentarea intestinului subţire, împărţindu-1 în segmente spaţiate. Când un set de contracţii segmentare se relaxează, începe un nou set, dar aceste contracţii apar în punctele situate la jumătatea distanţei dintre contracţiile precedente. Aceste contracţii fragmentează chimul de 8 – 12 ori pe minut, în felul acesta determinând amestecarea progresivă a particulelor alimentare solide cu secreţiile din intestinul subţire. Frecvenţa maximă a contracţiilor segmentare ale intestinului subţire este determinată de frecvenţa undelor lente din peretele intestinal (12 pe minut în duoden şi jejun proximal, 8 – 9 în ileonul terminal).

Mişcările de propulsie. Chimul este propulsat la acest nivel de undele peristaltice, care apar în orice parte a intestinului subţire şi se deplasează în direcţie anală cu o viteză de 0,5 – 2 cm/secundă, mult mai rapid în intestinul proximal şi mai lent în intestinul terminal. Totuşi, ele sunt în mod normal foarte slabe şi de obicei se sting după ce traversează 3-5 cm, astfel încât deplasarea chimului se face cu aproximativ 1 cm/secundă, ceea ce înseamnă că timpul necesar chimului pentru a trece de la pilor până la valva ileocecală este de 3 – 5 ore.

Secreţia biliară. Bila este necesară pentru digestia şi absorbţia lipidelor şi pentru “unor substanţe insolubile în apă cum sunt colesterolul şi bilirubina (fig. 111). Este formată de către hepatocite şi celulele ductale ce mărginesc duetele biliare, în cantitate de 250 – 1100 ml/zi. Este secretată continuu şi depozitată în vezica biliară în timpul perioadelor nterdigestive. Se eliberează în duoden în timpul perioadelor digestive numai după ce himul a declanşat secreţia de colecistokinină, care produce relaxarea sfincterului Oddi şi contracţia vezicii biliare.
Secreţiile intestinului subţire conţin: 1. Mucus, cu rol de protecţie a mucoasei intestinale împotriva agresiunii HC1, secretat de glandele Briinner din duoden şi de celule speciale, aflate în epiteliul intestinal şi în criptele Lieberkiihn. 2. Enzime asociate cu microvilii celulelor epîteliale intestinale, care nu sunt secretate în lumenul intestinal: peptidaze, dizaharidaze (în număr de patru: maltaza, izomaltaza, zaharaza şi lactaza) şi lipază; ele îşi exercită rolurile în timpul procesului de absorbţie intestinală. 3. Apă şi electroliţi secretaţi de celulele epiteliale intestinale.
Absorbţia intestinală se realizează prin mai multe mecanisme, în funcţie de substanţa absorbită.

Glucidele. Cele trei glucide majore ale dietei sunt dizaharidele – sucroza şi lactoza – şi polizaharidul amidon, fie sub formă de amilopectină, fie sub formă de amiloză. Celuloza un alt polizaharid vegetal, prezent în dietă în cantităţi mari, nu poate fi digerat, deoarece în tractul gastrointestinal uman nu există enzime care să o digere. Aportul de glucide este de 250 – 800 g/zi, care reprezintă 50 – 60% din dietă. Pentru a fi absorbite din tractul gastrointestinal, glucidele trebuie digerate până la stadiul de monozaharide. Digestia amidonului, începută în cavitatea bucală, sub acţiunea a amilazei salivare, are loc în cea mai mare parte în intestinul subţire, sub acţiunea a amilazei pancreatice (care degradează glucidele până la stadiul de oligozaharide) şi sub acţiunea dizaharidazelor (maltaza, sucraza, lactaza) de la nivelul marginii în perie a celulelor epiteliale intestinale (care transformă oligozaharidele în monozaharide).
Produşii finali ai digestiei glucidelor sunt: fructoza, glucoza şi galactoza. Glucoza şi galactoza se absorb printr-un mecanism comun, un sistem de transport activ Na-de-pendent (cotransport). Fructoza se absoarbe prin difuziune facilitată. După ce au fost absorbite în enterocite, monozaharidele sunt transportate prin membrana bazolaterală a acestora prin difuziune facilitată; apoi, difuzează din interstiţiul intestinal în capilarele din vilozităţile intestinale. Absorbţia glucidelor nu este reglată. Intestinul poate absorbi peste 5 kg sucroză zilnic.

Proteinele. Dieta proteică zilnică necasară unui adult este de 0,5 – 0,7 g/kg corp. Proteinele ajunse în intestin provin din două surse: endogenă (30 – 40 g/zi, sunt proteine secretorii şi componentele proteice ale celulelor descuamate) şi exogenă (proteinele din dietă). Pentru a fi absorbite, proteinele trebuie transformate în polipeptide mici şi aminoacizi.
Practic, toată cantitatea de proteine din intestin este absorbită: orice proteină ce apare în scaun provine din detritusuri celulare sau din bacteriile din colon.

Lipidele. Aportul zilnic de lipide variază între 25 şi 160 g. Spre deosebire de glucide şi de proteine, lipidele se absorb din tractul gastro-intestinal prin difuziune pasivă. Pentru a putea fi absorbite, ele trebuie să devină solubile în apă. Pentru solubilizarea lipidelor sunt necesare sărurile biliare. înainte de a fi digerate, lipidele trebuie emulsionate (transformate în picături cu diametru sub un micron) de către acizii biliari şi lecitină.
Produşii digestiei lipidice (monogliceride, colesterol) trebuie să formeze micelii cu sărurile biliare pentru a putea fi absorbiţi. Miceliile sunt agregate sferice mici, cu diametrul de 5 nm, ce conţin 20 – 30 molecule de săruri biliare şi lipide. Sărurile biliare se găsesc la exteriorul miceliilor, iar părţile hidrofobe ale monogliceridelor şi lipofosfatidelor către interior; în mijloc se găsesc colesterolul şi vitaminele liposolubile.
Lipidele, colesterolul şi vitaminele liposolubile sunt preluate rapid din micelii în momentul în care acestea vin în contact cu microvilii. Factorul ce limitează absorbţia lipidelor este migrarea miceliilor din conţinutul intestinal la suprafaţa microvililor. Lipidele prezente în scaun provin din flora intestinală.
Aproape toate lipidele digerate sunt absorbite până la nivelul porţiunii mijlocii a jejunului, cea mai mare parte a absorbţiei făcându-se în duoden.
Vitaminele şi mineralele. Vitaminele liposolubile (A, D, K, E) intră în alcătuirea miceliilor şi se absorb împreună cu celelalte lipide în intestinul proximal. Vitaminele hidrosolubile se absorb prin transport facilitat sau prin sistem de transport activ Na-depen-dent, proximal, în intestinul subţire. Calciul se absoarbe cu ajutorul unui transportor leg: de membrana celulară şi activat de vitamina D. Fierul se absoarbe în jejun şi ileon. Fe2+ se absoarbe mai uşor decât Fe3+. Vitamina C stimulează absorbţia fierului,
Rolurile principale ale colonului sunt absorbţia apei şi a electroliţilor (jumătate-proximală) şi depozitarea materiilor fecale până la eliminarea lor (jumătatea distală). Datoria acestor roluri, mişcările de la nivelul colonului sunt lente. Mişcările de la nivelul colonul. sunt de două tipuri: de amestec (haustraţiile) şi propulsive (în masă).

Mişcările de amestec (haustraţiile). într-o manieră similară cu a mişcărilor de segmentare ale intestinului subţire, la nivelul colonului apar contracţii circulare mar Concomitent, musculatura longitudinală a colonului, agregată în trei benzi longitudini e denumite tenii, se contractă şi ea. Aceste contracţii combinate ale musculaturii circulare şi longitudinale determină proiecţia în afară a zonelor nestimulate ale peretelui colic, sub forma unor saci, denumiţi haustre.
De obicei, aceste contracţii, odată iniţiate, ating maximum de intensitate în aproximativ 30 de secunde şi dispar în următoarele 60 de secunde. De asemenea, cînd apar, ele se deplasează lent în direcţie anală, în timpul perioadei lor de contracţie determinând o propulsie minoră a conţinutului colic. După alte câteva minute, apar noi contracţii haustrale în arii învecinate. În felul acesta, conţinutul colic este progresiv împins spre colonul sigmoid. În cursul acestei progresii, tot materialul fecal este expus gradat la suprafaţa colonului, iar substanţele dizolvate şi apa sunt progresiv absorbite. Astfel din cei 1500 ml de chim, doar 80 – 200 ml se pierd prin fecale.

Mişcările propulsive (mişcările în masă). Unde peristaltice identice cu cele întâlnite în intestinul subţire pot fi cu greu observate în colon. în schimb, propulsia rezultă în principal prin contracţii haustrale în direcţie anală, deja discutate, şi mişcări în masa.
In colonul transvers şi sigmoid, mişcările în masă au îndeosebi rol propulsiv. Aceste mişcări apar de obicei de câteva ori pe zi; cele mai numeroase durează aproximativ 15 minute în prima oră de la micul dejun. O mişcare în masă este un tip de peristaltism modificat, caracterizat prin următoarea secvenţă de evenimente: în primul rând, apare un inel constrictiv într-un punct destins sau iritat al colonului, de cele mai multe ori în colonul transvers, apoi, rapid, 20 cm sau mai mult din colonul distal faţă de acest punct se contractă în bloc, asemănător unei mase unice, forţând materiile fecale conţinute în acel segment să se deplaseze în josul colonului.
Forţa acestor contracţii se dezvoltă progresiv timp de aproximativ 30 secunde, iar relaxarea se produce în următoarele 2-3 minute, după care pot apărea alte contracţii de acest gen tot mai distal faţă de cele precedente, deplasându-se în continuare de-a lungul colonului.
Toate aceste serii de mişcări în masă durează între 10 minute şi o jumătate de oră. Dacă defecaţia nu apare în acest timp, un nou set de mişcări în masă nu apare decât după o jumătate de zi sau chiar în ziua următoare.
Iritaţia colonului poate, de asemenea, iniţia mişcări intense în masă. De exemplu, când o persoană prezintă o stare ulceroasă a colonului (colita ulceroasă), aceasta are frecvent mişcări în masă ce persistă aproape tot timpul. De asemenea, mişcările în masă pot fi iniţiate şi prin stimularea intensă a sistemului nervos parasimpatic.

Absorbţia şi secreţia la nivelul colonului. Colonul nu poate absorbi mai mult de 2 – 3 1 de apă pe zi. Colonul absoarbe cea mai mare parte a sodiului şi clorului care nu au fost absorbite în intestinul subţire. Potasiul este secretat de către colon. Aceste procese sunt controlate de către aldosteron.
Există trei surse de gaz intestinal: înghiţit, format sub acţiunea bacteriilor în ileon şi colon şi difuzat din torentul sangvin. La nivelul colonului se produc zilnic 7-10 1 de gaze, mai ales prin degradarea produşilor de digestie ce au ajuns la acest nivel. Componentele principale sunt: CO2, CH4, H2, N2 . Cu excepţia N2 , celelalte pot difuza prin mucoasa colonului, astfel încât volumul eliminat este de 600 ml/zi.

Defecaţia reprezintă procesul de eliminare a materiilor fecale din intestin. Unele mişcări în masă propulsează fecalele în rect, iniţiind dorinţa de defecaţie. Ulterior se produce contracţia musculaturii netede a colonului distal şi a rectului, propulsând fecalele în canalul anal. Urmează relaxarea sfincterelor anale intern şi extern (ultimul conţinând fibre musculare striate aflate sub control voluntar).

Evacuarea fecalelor este favorizată suplimentar de creşterea presiunii intraabdomi-nale prin contracţia diafragmului şi a muşchilor abdominali. Defecaţia implică deci activitate reflexă, dar şi voluntară. în mod normal, defecaţia este iniţată de reflexe de defecaţie. unul dintre aceste reflexe este un reflex intrinsec, mediat prin sistemul nervos local, enteric. Când materiile fecale dilată rectul se declanşează reflexul rectosfincterian (realizat de plexul mienteric) prin care se relaxează sfincterul anal intern, se contractă sfincterul anal extern şi este declanşată senzaţia iminentă de defecaţie. Totuşi, reflexul intrinsec al defecaţiei este foarte slab; pentru a fi eficient, el trebuie întărit printr-un reflex parasimpatic de defecaţie ce implică segmentele sacrale ale măduvei spinării.

Documentatie elaborata de Dorofeev Anton