Motto:
“Călătorim împreună, pasageri pe o mică navă spaţială, depinzând de rezervele ei vulnerabile de aer şi sol… conservate de la anihilare numai de grija, munca şi aş spune dragostea pe care le dăruim fragilei noastre nave.“
Adlai E. Stevenson 

1. Mohan Gh., Neacşu P., 1992 – Teorii, legi, ipoteze şi concepţii în biologie, Edit. Scaiul, Bucureşti
T.R. Malthus (1798): “Populaţia creşte în progresie geometrică, iar masa mijloacelor de subzistenţă în progresie aritmetică; dezechilibrul creat face necesară intervenţia obstacolelor regresive pentru reglementarea raportului dintre populaţie şi mijloacele de subzistenţă”. 
Numărul populaţiei umane se dublează la 25 ani.
În rezumat: a) numărul populaţiei este în mod necesar limitat de mijloacele de subzistenţă;
b) numărul populaţiei creşte inevitabil acolo unde mijloacele de subzistenţă cresc, cu excepţia existenţei unor obstacole puternice;
c) aceste obstacole pot fi: “reţinere morală, viciu şi suferinţă”.
Reţinerea morală (- ideea fundamentală la Malthus) ia forma: amânării căsătoriei sau a abstinenţei în căsătorie.
După Howard şi Fiske (1911), există unul sau mai mulţi factori “acultativi” care controlează dinamica efectivului fiecărei specii (ex, paraziţi, boli). Fluctuaţiile numerice (datorate factorilor climatici, de ex.) au avut efecte “catastrofale”.
După Friederichs (1927), reglarea efectivului unei populaţii reprezintă consecinţa tuturor interacţiunilor dintr-o biocenoză, cu atât mai numeroase cu cât biocenoza este mai complexă.
După Bodenheimer (1928) şi Uvarov (1931), efectivele populaţiilor naturale sunt controlate de factorii climatici, în special temperatură şi umiditate. Efectele s-ar datora modificării condiţiilor de hrănire.
Thompson (1939) şi Schwerdtfeger (1941) consideră că toţi factorii biotici şi abiotici, integraqţi într-o unitate complexă, controlează mărimea populaţiilor naturale.
Nicholson (1933, 1954, 1957, 1958) afirmă că populaţiile sunt sisteme în echilibru cu mediul, capabile să dezvolte reacţii (numerice) compensatoare. Mărimea populaţiei tinde să fie proporţională cu cantitatea de hrană disponibilă, dar şi cu răpitorii, spaţiul disponibil etc., care intervin în reglarea numerică a populaţiei cu mult înainte de a se ajunge la limita inferioară a cantităţii de hrană disponibile.
Cristians (1950, 1968) şi Dawis (1964) arată că reglarea creşterii populaţiilor la mamifere se realizează printr-un comportament social şi se explică prin răspunsurile endocrine legate de densitate. Densitatea crescută este resimţită ca stres sau agresiune, iar pe cale hipofizo-corticosuprarenaliană mortalitatea creşte fiziologic (sensibilitate mai mare la infecţii şi parazitism).
Chitty (1955, 1960) pune accentul pe mecanisme interne de reglare a efectivului unei populaţii.
Wynne Edwards (1962) presupune existenţa unor relaţii de tip feed-back între indivizii unei populaţii (la speciile cu un comportament social complex, teritoriu bine determinat, care au câştigat o anumită independenţă faţă de factorii de mediu (păsări, mamifere).
Milne consideră că în condiţii naturale o populaţie fluctuează între două valori extreme: inferioară, sub care specia dispare şi superioară, peste care indivizii mor prin lipsă de spaţiu şi hrană. “Capacitatea ultimă” a unui mediu determinat şi pentru o specie dată ar fi numărul maxim de indivizi pe care un mediu îl poate asigura fără distrugerea completă a resurselor de hrană şi spaţiu. “Capacitatea mediului” ar fi numărul maxim de indivizi pe care mediul îl poate menţine în permanenţă. Capacitatea mediului este întotdeauna mai mică decât cea ultimă. 
Pimentel (1961, 1965, 1968) vorbeşte despre existenţa unui feed-back genetic între populaţii şi mediul lor.
Creşterea mortalităţii şi migraţiile sunt în legătură cu înrăutăţirea condiţiilor trofice.
Mecanismele interne transformă acţiunea factorilor externi în funcţie de densitatea populaţiei, transmiţând mai departe efectul (Wilbert, 1962). La om această acţiune este minimă (servicii de asistenţă socială) iar mecanismele interne ce controlează – induc fertilitatea şi mortalitatea în funcţie de densitate nu mai sunt eficiente, datorită serviciilor de asistenţă medicală.
2. Eveline Popovici, 1998 – Studiul mediului înconjurător. Dimensiuni europene, Edit. Univ. “Al.I. Cuza” Iaşi
Conceptul dezvoltării durabile subliniază relaţia complexă dintre nivelul populaţiei şi bunăstarea societăţii umane.
În general, nivelul populaţiei este reglat de valoarea raportului fertilitate – mortalitate umană. 
Există o strânsă interdependenţă între nivelul populaţiei şi randamentul solului cultivat, nivelul capitalului industrial şi al poluării. 
Creşterea exponenţială pe Terra:
1650 – 0,5 miliarde, spor de 0,3 % anual (dublare la 250 ani)
1900 – 1,6 miliarde, spor de 0,5 % anual (dublare la 140 ani)
1970 – 3,6 miliarde, spor de 2,1 % anual (creştere superexponenţială, datorită scăderii ratei mortalităţii).
Nivelul populaţiei reflectă gradul de dezvoltare a ţării, tranziţiile demografice diferă de la o ţară la alta în funcţie de politica demografică. Creşterea demografică implică un necesar crescând de hrană, materiale şi energie, extinderea zonelor cultivate şi a suprafeţelor irigate, lucrări agricole şi tehnologii agrare cu impact ecologic pozitiv, proliferarea tehnologiilor productive şi punerea riscurilor acestora sub control.
Estimările ONU – 1988, privind populaţia mondială (miliarde locuitori):

200020502150variante6,09,29,8minimă6,511,112,4medie7,713,816,0maximă

 Datele statistice existente subliniază că potenţialul extinderii zonei cultivate a lumii este limitat; previziunile privind extinderea zonei agricole irigate sunt puţin promiţătoare. În ultimele decenii a scăzut cantitatea de cereale pe cap de locuitor.
Aceste date subliniază dezacordul accentuat pe zi ce trece între creşterea populaţiei şi lipsa de hrană.
S-au elaborat patru scenarii grafice computerizate, privind starea lumii şi standardul material al vieţii pe Terra, în mileniul al treilea. Scenariul standard se bazează pe limitele creşterii şi ţine seama de balanţa existentă între relaţiile feed-back negative şi pozitive dintre: populaţie, hrană, poluare, capital industrial.
Estimările variază de la 7,7 (9 – 2040) la 14, 5 miliarde locuitori.
Se apreciază ca actuala cale demografică trebuie părăsită şi că măsura cea mai rezonabilă depinde de “înţelegerea publică a legăturii dintre mărimea familiei actuale şi calitatea existenţei umane de mâine”.
La Conferinţa Internaţională pentru Populaţie şi Dezvoltare (septembrie ’94, Cairo) au participat 179 delegaţii; s-a ajuns la un acord privind planul de stabilizare a populaţiei planetei. Planul de acţiune “Oamenii lumii” subliniază faptul că alimentaţia va fi cea care va determina capacitatea de susţinere demografică a Pământului.
3) Al. Gore, 1995 – Pământul în cumpănă. Ecologia şi spiritul uman, Edit. Tehnică, Bucureşti 
În iunie ’92, la Rio de Janeiro a avut loc Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (= “Întâlnirea la vârf asupra Pământului”).
Criza ecologică mondială se manifestă vizibil prin: 
– incendierea şi defrişarea pădurilor tropicale ;
– creşterea de 1000 ori a vitezei de dispariţie a unor specii;
– otrăvirea aerului şi apelor;
– încălzirea globală;
– reducerea ozonului din stratosferă.
Acest impact se datorează:
– în primul rând, exploziei demografice (la fiecare 10 ani se adaugă echivalentul populaţiei Chinei, cca. 1 miliard).
– în al doilea rând, revoluţiei tehnico-ştiinţifice care a crescut puterea omului de a manipula natura;
– în al treilea rând, gândirii incorecte a relaţiei cu mediul.
În 1945 populaţia globului era de 2 miliarde, în 1992 de 5,5 miliarde iar în 2032 va fi de (?) 9 miliarde.
200.000 î.C. – 250 milioane
1500 d.C. – 500 milioane 
1776 – 1 miliard

Presiunea creşterii rapide a populaţiei, în special în Lumea a treia, reprezintă o ameninţare majoră asupra sistemului global de apă. În multe părţi ale lumii, apa subterană este extrasă din rezervoarele freatice cu viteze ce depăşesc cu mult capacitatea naturii de a le umple sau de ale realimenta. Secarea rezervoarelor subterane face ca pământul de deasupra lor să se scufunde (ex, delta fluviului Sacramento – California, acviferul Ogallala din zona Marilor Câmpii – SUA).
În cea mai mare parte a lumii, presiunea creşterii populaţiei asupra sistemului de apă este exacerbată şi prin creşterea consumului pe cap de locuitor, datorită în principal (73%) irigaţiilor din agricultură, necesare pentru a hrăni populaţiile în creştere. Din această apă, 3/5 se pierd, datorită tehnicilor ineficiente şi dăunătoare mediului. 
Istoria omenirii este împletită cu istoria agriculturii. Fiecare creştere în mărime a aşezărilor umane a fost însoţită de noi sofisticări în efortul de a produce, depozita şi distribui cantităţi tot mai mari de hrană. Noile tehnologii (plugul, şanţul de irigaţie) au adus şi noi probleme ca: eroziunea solului şi acumularea de sare în sol. Cantităţile imense de fertilizatori şi pesticide se infiltrează frecvent în pânza freatică, contaminând-o pentru secole.
Selecţionarea plantelor (biotehnologiile) a crescut productivitatea, dar a crescut şi uniformitatea (a scăzut biodiversitatea) şi vulnerabilitatea (a scăzut rezistenţa genetică) la dăunători (de la insecte la ciuperci).
Fertilizatorii cu azot stimulează dezoxigenarea solului şi producerea masivă de metan şi protoxid de azot. Acestora din urmă li se atribuie peste 20% din încălzirea globală.
Fiecare persoană din SUA produce de peste 2 ori greutatea sa corporală în deşeuri zilnic. Tehnologia de înlăturare / reciclare a deşeurilor (“resurse postconsum”) nu a ajuns din urmă tehnologia de producere a lor. După revoluţia chimică, a crescut producţia chimică mondială (se dublează volumul la 6-7 ani), dar şi periculozitatea (deşeuri nucleare, infecţioase). A apărut un relief antropogen: munţii de gunoi au ajuns să pericliteze avioanele (groapa Fresh Kill din Staten Island). 
Lipsa locuinţelor face să fie amplasate locuinţe şi pe depozitele de gunoaie (Muntele Fumegător din Manila, Filipine – 25.000 oameni).
Organizaţia “Ecologiştii profunzi” consideră civilizaţia umană un fel de virus HIV planetar, ce îmbolnăveşte Pământul de o formă de SIDA de tip “Gaian”, făcându-l incapabil de a-şi menţine rezistenţa şi imunitatea la numeroasele noastre insulte la adresa sănătăţii şi echilibrului planetei. Alt grup, “În primul rând Pământul!”, consideră că natura va fi în stare să se refacă imediat ce vârful lanţului trofic (omenirea) va fi tăiat.
Mulţi teoreticieni ai mediului înconjurător se plâng de opoziţia Bisericii Catolice la controlul naşterilor. În ce priveşte planificarea familială şi folosirea anticoncepţionalelor, Mechai Viravayda – Tailanda, prin activităţi promoţionale atractive şi umoristice a ajutat la scăderea ratei de creştere a populaţiei de la 3,2 % (1970) la sub 1,7 % (1990).
Primul obiectiv strategic pentru protecţia globală a mediului ar fi (după Al Gore) stabilizarea populaţiei lumii, cu o legislaţie destinată tranziţiei demografice, de la un echilibru dinamic, cu rată ridicată a natalităţii şi mortalităţii, la un echilibru stabil cu rate scăzute. Acest proces are loc în majoritatea ţărilor industrializate – cu niveluri mici de mortalitate infantilă şi niveluri mari de instrucţie şi educaţie, şi practic în nici una din ţările în curs de dezvoltare, unde este valabilă situaţia inversă. 
Până recent, experţii prevedeau că populaţia globului se va stabiliza la 10 miliarde în secolul XXI. Acum apreciază acest total la 14 miliarde sau chiar mai mult. În plus, 94 % din creştere va fi în ţările în curs de dezvoltate, unde sărăcia şi degradarea mediului sunt deja cele mai severe. Creşterea este egală cu populaţia Chinei la fiecare 10 ani, a Mexicului anual, a New York-ului zilnic.
Modul în care trăiesc oamenii şi tehnologiile pe care ei le folosesc sunt critice în determinarea impactului asupra mediului. Noi epidemii de la holeră şi ciumă la SIDA au izbucnit în societăţile afectate de creşterea rapidă a populaţiei. În zonele de creştere rapidă, precum Sahelul, foametea a devenit endemică. Tensiunile sociale şi politice asociate conduc la prăbuşirea ordinii sociale în multe ţări cu creştere rapidă, ceea ce amplifică lupta pentru resursele naturale cu totul insuficiente pentru populaţia în expansiune (ex., apa: fiecare din cele 14 ţări ce depind de Nil se confruntă cu o explozie demografică; la fel pentru Iordan, Tigru şi Eufrat).

Creşterea venitului pe cap de locuitor a contribuit indirect la tranziţia demografică spre familii mai puţin numeroase. Ratele înalte de alfabetizare şi educaţie a femeilor care decid asupra numărului de copii plus nivelul scăzut al mortalităţii infantile plus accesul instantaneu şi generalizat la o varietate de tehnici contraceptive. Când zonele rurale sunt degradate, migraţia spre centrele urbane se accentuează.
4) Angheluţă Vădineanu, 1998 – Dezvoltarea durabilă. Teorie şi practică, vol. I, Edit. Univ. Bucureşti
În ultimele patru decade, criza ecologică s-a generalizat şi cronicizat.
Paul Ehrlich – Population Bomb, discuta în detaliu efectele creşterii exponenţiale ale efectivului speciei umane asupra mediului , resurselor regenerabile şi asupra calităţii şi stării de sănătate a populaţilor umane.
5) 1975 – Population, Ecology, and Social Evolution, edit. Steven Polgar, Mouton Publishers, The Hague
La Conferinţa asupra populaţiei lumii de la Bucureşti (1974), delegaţii din ţările în curs de dezvoltare au refuzat să accepte ca “problemă” suprapopularea. Ei au insistat ca ratele de creştere a populaţiei să fie tratate într-un context socio-economic mai larg. Schimbările în mărimea populaţiei sunt strâns dependente de fertilitate, care depinde de condiţiile de viaţă, dietă, ecologie. Longevitatea femelei adulte este factorul operativ major legat de sănătate iar supravieţuirea infantilă şi a copiilor este secundar (J. Lawrence Angel). 
Creşterea populaţiei în ultimele generaţii a devenit ultima ameninţare majoră împotriva umanităţii. Totuşi, creşterea populaţiei este măsura obişnuită a succesului evolutiv. Spre deosebire de plante şi animale, abilităţile culturale ale omului în crearea propriilor condiţii de viaţă l-au izolat, dar în acelaşi timp i-au erodat nişa ecologică din ce în ce mai largă, producând paradoxal această criză.
6) Barnett S.A., 1995 – Biologie şi libertate, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti
Anthony Storr: “la om, ca şi la alte specii, suprapopularea este un teren neîndoielnic de stimulare a ostilităţii”. Poate, mai curând sărăcia asociată cu densitatea crescută…
7) Grigg David B., 1980 – Population growth and agrarian change. An historical perspective, Cambridge University Press, Cambridge
Între 1950 – 2486 milioane şi 1975 – 4000 milioane, creşterea populaţiei lumii a fost de 1,92 % .an-1 în medie, la începutul anilor ’70, rata a crescut la 2,05 % .an-1. Dar populaţia nu a crescut cu o rată egală în toată lumea, ci mai mult în ţările subdezvoltate din America Latină, Africa şi Asia. În lumea dezvoltată, numai Australasia a avut o rată în mod excepţional ridicată, datorită imigrării.
Creşterea rapidă a populaţiei într-un timp scurt a avut un efect foarte negativ în ţările în care productivitatea agriculturii era scăzută iar standardul de viaţă deja coborât. Aceasta a stimulat migraţia către oraş şi a agravat problemele din colectivităţile / aglomerările urbane. Deşi presiunea populaţiei nu este singura cauză a sărăciei, în lumea subdezvoltată ea e de primă im portanţă. Astfel că, deşi s-au înregistrat plusuri considerabile ale suprafeţelor cultivate în majoritatea ţărilor în ultimele decade, această creştere nu a fost proporţională cu creşterea populaţiei. Ca rezultat, mărimea fermelor a scăzut (India, Guatemala, Pakistan).
În cazul în care venitul creşte, nu există consecinţe majore ale creşterii populaţiei. Dacă progresul tehnologic este inadecvat, rata creşterii populaţiei poate fi limitată fie prin controlul naşterilor, fie prin emigrare. Dacă nici aşa scăderea venitului nu este oprită şi acesta ajunge nivelul minim de subzistenţă, intervine creşterea mortalităţii. 
Metode de control al fertilităţii:
1. – mai puţine căsătorii / familii, mai mulţi celibatari fertili!
2. – schimbarea / creşterea vârstei de căsătorie, mai puţine naşteri posibile într-o căsătorie
3. – limitarea numărului de naşteri într-o căsătorie prin: “coitus interruptus”, prelungirea alăptatului la sân, înainte de era contraceptivelor.

Migraţiile sunt de 3 tipuri: – rural-rural, rural-urban, peste hotare.
Pe lângă mortalitatea “normală”, există şi o mortalitate “de criză”, independentă de creşterea populaţiei, mai curând asociată cu recolte proaste etc.
8) Vişan Sanda, Creţu Steliana, Alpopi Cristina, 1998 – Mediul înconjurător. Poluare şi protecţie, Edit. Economică, Bucureşti
Încă de la apariţia sa pe Terra, Homo sapiens a influenţat mediul natural în sensul dorit de el, pentru a-şi asigura protecţie, hrană, căldură, deci supravieţuirea şi dezvoltarea. Dacă la început impactul a fost neglijabil, datorită numărului redus de indivizi şi adaptării cvasianimalice la mediu, treptat, efectele s-au amplificat.
Din neolitic (7-8000 î.Hr.) se înregistrează o adevărată explozie demografică. Au început să fie înlocuite ecosistemele naturale cu altele noi, artificiale sau antropice.
Creşterea demografică a fost deosebit de spectaculoasă: 240.000 î. Hr. – 0,01 mil., 4000 î.Hr. – 30 mil., 1 Hr. – 100 mil., 1000 – 275, !900 – 1500, 1950 – 2500, 1990 – 5000, 1995 – 5700, 2000 – 6000.
9) Godeanu S., 1997 – Elemente de monitoring ecologic / integrat, Edit. Bucura Mond, Bucureşti
Omul a fost în măsură “să cucerească şi utilizeze medii de viaţă mult diferite de cele în care a apărut şi evoluat”. A creat un factor nou de selecţie diferit de cea naturală – selecţia socio-culturală – bazată pe informaţia paragenetică. Creşterea demografică tot mai ridicată a creat marile aglomerări urbane – “megalopolisuri”. 
Omul foloseşte mult mai multe resurse decât are nevoie, o bună parte din energia pe care o ia din mediu fiind returnată ca “deşeuri”. Cantitatea acestora depăşeşte capacitatea de reciclare a mediului, declanşând un fenomen necunoscut până la om – poluarea. Omul epuizează resursele energetice din natură şi accelerează procesele antropice.
Explozia demografică şi a aglomerărilor umane s-a însoţit de înmulţirea extraordinară a organismelor antropofile. Migraţiile s-au tradus şi prin introducerea de noi specii în habitate străine….(Australia – ex.).
Medicina ar fi responsabilă de supravieţuirea oamenilor de slabă calitate, inapţi fizic şi psihic, Iar scăderea mortalităţii infantile ar duce la degradarea biologică a omului (nevoia de eugenie). 
…….Problemele majore cu care s-a confruntat omul au avut în vedere viaţa comunităţii, de ex., controlul bolilor transmisibile, controlul şi îmbunătăţirea mediului fizic (sanitaţie), aprovizionarea cu apă şi hrană de calitate şi în cantitate suficientă, asigurarea asistenţei medicale şi rezolvarea lipsurilor şi handicapurilor.
10) Jordan Terry G., Rowntree Lester, 1982 – The Human Mosaic. A Thematic Introduction to Cultural Geography, 3rd Ed., Harper & Row Publishers, New York
Termeni referitori la populaţie care ne asaltează zilnic: criza populaţiei, bomba populaţiei, explozia populaţiei, creşterea populaţiei zero. Oamenii sunt comparaţi cu şobolanii care se înmulţesc rapid. Suprapopulaţia bântuie asupra noastră, a tuturor, ca un spectru. O distribuţie inegală (0 – 30.000 locuitori.km-2 – Insula Manhattan) înrăutăţeşte situaţia. Distribuţia populaţiei este esenţială în ceea ce priveşte suprapopulaţia. 
Demografia – ramură a geografiei populaţiei, constă în studiul statistic al populaţiei umane. 76 % din populaţia Globului trăieşte în Eurasia, 9 % în America de Nord, 10 % în Africa, 5 % în America de Sud, sub 1 % în Australia şi Oceania. Circa 22 % în China, 15 % în India, 6,5 % în fosta Uniune Sovietică, 5,5 % în Statele Unite. 
Conceptul de densitate a populaţiei este relativ şi static. El nu indică rata naşterii, a morţii, creşterea populaţiei sau migraţia. Densităţile cele mai mari (2/3 din populaţia mondială) sunt concentrate în jumătatea sudică a Japoniei, câmpiile şi colinele din estul Chinei, coatele musonice şi marea câmpie a Gangelui – India, zonele industriale din Europa. În afara Eurasiei, zonele intens industrializate ale Statelor Unite şi fermele irigate din lungul Nilului – Africa. În ciuda îngrijorării noastre cu privire la suprapopulaţie, zone întinse ale lumii sunt puţin populate: zonele îngheţate nordice şi deşerturile tropicale.
Dacă populaţia a crescut relativ lent (0,02 la 1000 locuitori.an-1) pe parcursul istoriei, începând cu anul 1 d. C. s-a dublat la fiecare 500 ani. Pentru majoritatea ţărilor, această explozie a populaţiei nu a avut loc până în secolul XX. Totuşi, unii oameni de ştiinţă au prevăzut cu mult timp în urmă problemele legate de suprapopulaţie. În 1600, Sir William Petty, un pionier al statisticii prevedea o criză legată de suprapopulaţie în anul 2600. Necesarul de spaţiu ar fi fost, după calculele sale, de 3 acri de persoană. În 1700, prusacul Johann Süssmilch estima, cu destulă acurateţe, populaţia mondială la 1 miliard. El făcea legătura între creşterea numerică şi scurtarea speranţei d viaţă. După Thomas Malthus, controlul natural al populaţiei ar consta în: război, foamete şi boli (3 din cei “4 călăreţi ai Apocalipsului”).
Începând din secolul XVIII, un număr de ţări europene au început transformarea demografică, adică schimbări în rata naşterii şi morţii, asociate cu trecerea de la societatea agricolă rurală la cea urbană şi industrială. În era industrială, descoperirile medicale, îmbunătăţirea dietei au scăzut drastic rata mortalităţii. Speranţa de viaţă a crescut de la 35 ani (secolul XVIII) la peste 70 în prezent. În era preindustrială, ratele naşterii şi morţii erau ambele ridicate, conducând la o creştere a populaţiei apropiată de zero.
Explozia populaţiei în Europa a fost rezultatul fertilităţii mult mai mari decât mortalitatea. Astăzi, din Japonia până în SUA, lumea industrializată a realizat în ciuda diferenţelor culturale o rată scăzută a fertilităţii. Metode de scădere a ratei naşterilor, ca: celibatul, căsătoriile târzii, coitus interruptus, avortul, infanticidul au fost cunoscute de secole. Metodele moderne constau în: pilule contraceptive, dispozitive intrauterine, vasectomie, legalizarea avortului.
Rata naşterii era mai mică în 1930 decât în prezent. Scăderea acesteia s-a dovedit a fi o problemă culturală, nu una tehnică. În societatea industrială, copiii îşi pierd mult din importanţa economică pentru familie, astfel că reducerea numărului de copii devine benefică.
Pe lângă controlul voluntar al fertilităţii, controlul populaţiei include programe de descurajare a fertilităţii: taxe ce cresc odată cu numărul de copii, ajutor pentru bătrânii fără copii, recompensă financiară pentru sterilizarea voluntară. 
A treia categorie de mijloace ar consta în legi care să schimbe tradiţia, încurajând femeile să lucreze sau legi care să dizolve familia ca instituţie socială, statul preluând copiii la naştere. crescându-i şi educându-i. În plus, favoruri legale pentru familiile fără copii, cum ar fi obţinerea mai uşor a divorţului.
A patra categorie de mijloace ar consta în controlul involuntar al fertilităţii: contraceptive orale, preluate prin apă, alimente (pâine) sau împrăştiate din avion, precum pesticidele; permis / licenţă de la guvern pentru a avea copii, guvernul putând cere avortul pentru sarcinile ilegale. Copii ar putea fi sterilizaţi temporar la pubertate, iar adulţii sterilizaţi cu forţa după ce au dat urmaşi în viaţă.
Controlul naşterilor este împiedicat de: preferinţele culturale (pentru familii cu mai mulţi copii), religiile organizate (biserica catolică, secte), rivalităţile internaţionale şi sentimentele naţionaliste (fiecare nou-născut este un viitor soldat), competiţia pentru influenţă între grupurile etnice (albi – negrii în SUA), care consideră această politică un veritabil “genocid”.
Infanticidul se practică la indienii Tupirapé – trib vorbitor de Tupi din centrul Braziliei care nu acceptă mai mult de trei copii în viaţă, cel mult doi de acelaşi sex, datorită necesarului de carne în dieta zilnică.

Nevoia de “spaţiu personal” diferă de la o cultură la alta. 1850 – 1 miliard; 1930 – 2 miliarde; 1975 – 4 miliarde; 2000 – 6 miliarde. China şi India peste 1 miliard fiecare. 11 ţări între 100 milioane şi 1 miliard de locuitori. 
Există o relaţie strânsă între îngrijirea medicală (starea de sănătate) şi creşterea populaţiei. Pe de o parte, îmbunătăţirea nivelului de sănătate scade mortalitatea şi creşte populaţia, dar, pe de alta, se pare că e o precondiţie pentru o natalitate scăzută. O familie săracă din India trebuie să aibă 6-7 copiii pentru o siguranţă de peste 95 % de a avea un singur fiu sănătos, care să îndeplinească ritualul necesar la moartea tatălui. Copiii supravieţuitori sunt o necesitate economică în mare parte a lumii.
O stabilizare a populaţiei globului este prevăzută pentru începutul secolului XXI, la 8-15 miliarde, care nu ar depăşi resursele Terrei. “Creşterea zero” a populaţiei (fiecare cuplu cu cel mult 2 copii), care să îi înlocuiască pe părinţi, ar putea preveni o catastrofă ecologică. 
Criza mondială se traduce prin deficit de hrană, creşterea producţiei fiind mai mică decât creşterea populaţiei (Perioadele de secetă contribuie şi ele la aceasta prin deşertificare.) şi prin deficit de energie, căci consumul mondial se dublează la fiecare 10 ani. Există o legătură invers proporţională la nivel de agricultură între cele două. 
Suprapopulaţia ţine cont de modul de viaţă şi de consumul de energie, necesar întreţinerii populaţiei. Pentru SUA problema s-ar pune mai acut decât pentru India (după Ronald Freedman şi Bernard Berelson). Soluţia nu ar fi mai puţini copii, ci mai puţin consum!
11) Sherman Irwin W., Sherman Vilia G., 1989 – Biology. A Human Approach, 4 Ed., Oxford University Press, New York 
Utilizarea DDT – ului pentru combaterea ţânţarilor purtători de malarie în Sri Lanka a scăzut mortalitatea foarte mult (1,7 % în 1946), natalitatea rămânând în schimb ridicată. Rata fertilităţii este media copiilor vii născuţi de o femeie (între 15 – 44 ani). În 1987, rata mondială a fertilităţii era de 3,6 copii per femeie în ţările subdezvoltate de 4,2 iar în cele dezvoltate de 2,0. Ţinând cont de mortalitatea infantilă şi de diferenţele existente în sex ratio, rata înlocuirii ar fi de 2,1 copiii per femeie în ţările dezvoltate şi de 2,7 în cele subdezvoltate.
“Revoluţia verde” constă în obţinerea de recolte alimentare crescute prin folosirea de noi soiuri de grâu şi orez. În Mexic, recolta de grâu a crescut de 6 ori în 20 ani, dar noile varietăţi înalt productive necesită mari cantităţi de apă, fertilizanţi, pesticide. În zonele cu sol sărac şi interacţiuni climatice severe nu e posibil.
Oceanul ca sursă bogată de hrană este un mit, spune J. H.. Ryther de la Institutul Oceanografic Woods Hole. S-ar investi mai multă energie în “cultivarea” mării decât s-ar obţine prin maricultură (alge, moluşte, crustacee). Banca terestră a dat faliment. Nu putem produce ieftin hrană sintetică şi nu putem reduce semnificativ cerinţele calorice. Chiar dacă s-ar putea hrăni populaţia globului, aceasta ar însemna a trata simptomul şi nu boala, iar creşterea populaţiei ar fi încurajată!
În condiţii ideale, rata de creştere a unei populaţii este exponenţială (vezi Malthus) şi organismele se reproduc fără opoziţie / rezistenţă. Ceea ce se opune acestei creşteri (potenţial biotic) este rezistenţa mediului, adică suma tuturor factorilor de mediu care limitează populaţia (ex. spaţiul, temperatura, hrana, oxigenul, aerul, apa, acumularea poluanţilor). Stabilizarea mărimii populaţiei este echilibrul dinamic între rata mortalităţii şi cea a natalităţii. Acest echilibru este capacitatea de susţinere / suport a mediului, adică maximum de mărime a populaţiei care poate fi suportată de un mediu particular. 
Curba creşterii populaţiei pe o scară logaritmică arată că au existat trei momente de creştere exponenţială: acum 600.000 ani, ce coincide cu revoluţia culturală, acum 8.000 ani, suprapus peste revoluţia agricolă şi acum 200 ani, odată cu revoluţia industrială. Între acestea, populaţia umană a rămas relativ stabilă, fluctuând în jurul nivelului de echilibru. Motivele creşterii exponenţiale au constat în: producţia mai mare de hrană, noi teritorii şi continente, mecanizare şi urbanizare.
Astfel, cu fiecare îmbunătăţire a capacităţii noastre (ca specie) de a obţine hrană şi spaţiu, a fost stabilită o nouă capacitate de susţinere / suport, iar echilibrul s-a mutat la un alt nivel. Ar trebui dezvoltate programe educaţionale de planificare familială şi înlesnite adopţiile de copii.

Bibliografie
1. Mohan Gh., Neacşu P., 1992 – Teorii, legi, ipoteze şi concepţii în biologie, Edit. Scaiul, Bucureşti
2. Popovici Eveline, 1998 – Studiul mediului înconjurător. Dimensiuni europene, Edit. Univ. “Al.I. Cuza” Iaşi
3) Gore Al., 1995 – Pământul în cumpănă. Ecologia şi spiritul uman, Edit. Tehnică, Bucureşti 
4) Vădineanu Angheluţă, 1998 – Dezvoltarea durabilă. Teorie şi practică, vol. I, Edit. Univ. Bucureşti
5) ***, 1975 – Population, Ecology, and Social Evolution, Edit. Steven Polgar, Mouton Publishers, The Hague
6) Barnett S.A., 1995 – Biologie şi libertate, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti
7) Grigg David B., 1980 – Population growth and agrarian change. An historical perspective, Cambridge University Press, Cambridge
8) Vişan Sanda, Creţu Steliana, Alpopi Cristina, 1998 – Mediul înconjurător. Poluare şi protecţie, Edit. Economică, Bucureşti
9) Godeanu S., 1997 – Elemente de monitoring ecologic / integrat, Edit. Bucura Mond, Bucureşti
10) Jordan Terry G., Rowntree Lester, 1982 – The Human Mosaic. A Thematic Introduction to Cultural Geography, 3rd Ed., Harper & Row Publishers, New York
11) Sherman Irwin W., Sherman Vilia G., 1989 – Biology. A Human Approach, 4 Ed., Oxford University Press, New York