In aceasta ipoteza sursele de drept comunitar pot fi invocate în cadrul oricarui tip de litigiu. Dar dispozitiile lor nu sunt invocabile decat daca raspund anumitor conditii. Aceasta parte a teoriei efectului direct este cea mai veche întrucât priveste în primul rand tratatele constitutive.
1) Tratatele constitutive
Curtea de Justitie în decizia Van Gend en Loos a exprimat principiul conform caruia dispozitiile tratatelor constitutive nu erau în mod automat de efect direct.
Jurisprudenta care a urmat a largit progresiv campul de aplicare al efectului direct astfel încât astazi principiul este reprezentat de efectul direct al dispozitiilor tratatelor, iar exceptia este constituita de absenta acestui efect.
Cand dispozitiile tratatelor constitutive au efect direct, pot fi invocate atat în litigii verticale cât si orizontale.
Dupa ce a indicat ca “dispozitiile care vizeaza expres intreprinderile sunt prin natura lor susceptibile de a produce efecte directe între particulari” (30 ianuarie 1974 B.R.T.), Curtea a considerat în decizia Walrave (12 decembrie 1974) în ceea ce priveste aplicare articolelor 7, 48 si 59 ca interdictia discriminarilor în functie de nationalitate ” se impune nu numai actiunii autoritatilor publice ci se intinde de asemenea fata de reglemantarile de alta natura ce vizeaza reglementarea în mod colectiv a muncii salariate si a prestarii de servicii”.
Curtea a precizat cu aceasta ocazie ca regula nediscriminarii, pentru faptul ca este imperativa se impune pentru aprecierea tuturor raporturilor juridice, în masura în care aceste raporturi, în virtutea fie a locului unde se stabilesc, fie a locului unde îsi produc efectele, pot fi localizate pe teritoriul Comunitatii”.
Aceasta decizie a fost confirmata si largita prin decizia Defrenne (8 aprilie 1976) care a considerat ca “articolul 119, avand un caracter imperativ, interdictia discriminarilor între muncitorii de sex masculin si feminin se impune nu numai actiunea autoritatilor publice ci se intinde si pentrui toate conventiile care vizeaza reglementarea colectiva a muncii salariate, cât si contractele între particulari”.1
2) Acordurile internationale
Fata de acordurile internationale la care comunitatea este parte, jurisprudenta Curtii de Justitie este identice cu jurisprudenta care se regaseste în statele moniste întrucât ea admite ca particularii pot invoca dispozitiile acordurilor internationale cu conditia sa se poata deduce din dispozitia invocata ca nu se limiteaza la crearea unor obligatii internationale si ca este susceptibila de a conferi drepturi persoanelor fizice.
Principiul este deja continut – prin rationament a contrario – în deciziile care au negat caracterul invocabil dispozitiilor G.A.T.T. (12 decembrie 1972, International Fruit, Schluter).2 Invocabilitatea a fost expres admisa pentru dispozitiile acordului de asociere în deciziile Bresciani (5 februarie 1976), Pabst (29 aprilie 1982).
In toate aceste cazuri Curtea a relevat caracterul precis si neconditional al obligatiilor impuse prin acord, aratand ca “nici natura, nici economia acordului nu ar putea sa constituie un obstacol pentru ca un operator economic sa invoce o stipulatie a acestuia”.
Aceasta jurisprudenta a fost sintetizata prin formula utilizata în decizia Demirel (30 septembrie 1987): “o dispozitie a unui acord incheiat de comunitate cu tari terte trebuie sa fie considerata ca fiind de aplicatie directa atunci cand avand în vedere termenii sai precum si obiectul si natura acordului, ea contine o obligatie clara si precisa, care nu este subordonata în executarea sa sau în efectele sale interventiei unui act ulterior”.
Prin extinderea acestui rationament Curtea a admis un efect direct în aceleasi conditii pentru deciziile consiliului de asociere C.E.E. – Turcia (20 septembrie 1990). Pentru a recunoaste un efect direct dispozitiilor acordurilor incheiate de comunitate, Curtea nu ia în considerare tipul de act pe care consiliul l-a utilizat pentru a incheia acordul (cand decizie, cand regulament). Ea se fundamenteaza deci, implicit pe monism.
Teoria efectului direct a acordurilor internationale incheiate de counitate se aplica atunci cand acordul este invocat în fata unui tribunal a unui stat membru si în scopul de a indeparta o dispozitie a dreptului statului respectiv.
Aceasta nu trebuie confundata cu faptul ca acordurile internationale pot fi invocate de asemenea impotriva unei dispozitii a dreptului comunitar.
1 R.M. Chevalier, J.Boulouis – op. cit., pagina 75
2 http://europa.eu.int
Material elaborat de Oana