În ceea ce priveste punerea în aplicare a regulilor comunitare se poate remarca faptul ca acest proces se dezvolta pe o axa verticala exprimand o impartire a competentelor.
Independent de repartizarea materiala a competentelor, functionarea ordinii juridice comunitare se bazeaza pe o interventie conjuncta a institutiilor comunitare si a statelor membre în vederea asigurarii aplicarii administrative si a sanctionarii efctive a normelor comunitare dupa o logica proprie care este cea a integrarii sistemelor juridice comunitare si nationale.
Partajarea competentelor în acest domeniu este caracterizata printr-o tensiune structurala între principiul de descentralizare, care face din statele membre “releele”1 punerii în aplicare a dreptului comunitar, si principiul uniformitatii care presupune o cooperare controlata a autoritatilor nationale la aplicarea efectiva a normelor comune.
Instrumentul juridic al directivei care defineste rezultatul de atins, lasand instantelor nationale competenta în ceea ce priveste forma si mijloacele, apare ca una din manifestarile cele mai semnificative ale acestui partaj vertical al competentelor, dar aceleasi principii se aplica mutatis mutandis pentru punerea în aplicare a celorlalte acte de drept derivat, cât si a dispozitiilor dreptului originar.
1) Autonomia institutionala si procedurala a statelor membre.
Contrar unei viziuni deformate a sistemului comunitar care a ascuns mult timp rolul esential al statelor membre în aplicarea dreptului comunitar si au ignorat caracterul descentralizat al executarii lor2, logica aplicarii dreptului comunitar se bazeaza în intregime, în ipotezele în care tratatele nu au atribuit competentele de executare Comunitatii, pe recunoasterea competentelor proprii ale statelor membre, cel mai adesea exprimate sub forma unui principiu – al autonomiei institutionale si procedurale a drepturilor nationale.3
Aceasta notiune semnifica faptul ca executarea dreptului comunitar4 trebuie sa se faca, în principiu, cu respectarea formelor si procedurilor dreptului national. De aici rezulta, în primul rand, un principiu al autonomiei institutionale în sensul strict conform caruia statele membre detin o competenta exclusiva pentru a determina organele care vor fi insarcinate cu executarea dreptului comunitar, fie ca este vorba de atribuirea constitutionala a acestor puteri de executare legislatorului sau guvernului, de executarea de catre entitati federate sau descentralizate, de delegarea unor servicii specializate sau unor persoane juridice distincte ale statului, sau de o competenta jurisdictionala.
În al doilea rand, legea autonomiei semnifica faptul ca statele membre dispun de competenta de a fixa regulile de forma si de procedura aplicabile executarii dreptului comunitar, astfel obligatia de executare a actelor institutiilor, decurgand din efectul obligatoriu al actelor comunitare si subsidiar din articolul 5 C.E., lasa autoritatilor nationale posibiltatea alegerii masurilor adecvate, inclusiv alegerea sanctiunilor, chiar penale.5
În acelasi mod, intra în competenta statelor membre desemnarea jurisdictiilor si determinarea modalitatilor procedurale de recurs susceptibile de a fi introduse în fata tribunalelor nationale, în vederea obtinerii rambursarii taxelor percepute prin violarea dreptului comunitar sau repararea pagubelor cauzate printr-o asemenea violare.
2) Obligatia de cooperare.
Autonomia institutionala si procedurala nu este absoluta. Recunoasterea unui monopol de executare statelor membre ar risca sa puna în pericol uniformitatea aplicarii dreptului comunitar, din cauza divergentelor în exercitarea convergentelor nationale de excutare si sa afecteze bazele competentei normative comunitare, paralizand efectele normelor adoptate de catre institutii în domeniul acestor competente.
Acesta este motivul pentru care competenta nationala exprimata prin principiul autonomiei institutionale si procedurale trebuie sa fie incadrata pentru a se concilia cu exigentele aplicarii uniforme si efective a dreptului comunitar.6
Competent alegerii organelor de executare, a formelor si a mijloacelor aplicarii, a procedurilor de sanctiune jurisdictionale a format obiectul unei incadrari riguroase, caracteristica a dialecticii autonomie/uniformitate care este în centrul procesului integrarii juridice.7
Aceasta limitare a exercitiului competentei nationale de execuatre este completata prin articolul 5 C.E. care impune statelor membre obligatia negativa de a nu face nimic care sa poata aduce atingere aplicarii efective a dreptului comunitar, si obligatia pozitiva de a face totul astfel încât dreptul comunitar sa poata produce deplinul sau efect.
Astfel inactiunea statelor membre în aplicarea dreptului comunitar poate fi sanctionata ca violare a obliagtiei de cooperare exprimata prin articolul 5 C.E.;8 de asemenea se poate afirma ca functia de executare exersata de statele membre este o competenta subsidiara. Aceasi obliagtie de cooperare se impune în cazuriel în care competenta materiala este impartita. Astfel, exercitarea competentelor nationale si comunitare în gestionarea unui acord mixt presupune o stransa cooperare intr-e institutiile comunitare si autoritatile nationale, în special pentru garantarea unitatii de reprezentare internationala a Comunitatii.
Acest echilibru subtil între exigentele aplicarii efective si uniforme a dreptului comunitar si respectarea autonomiei institutionale si procedurale a drepturilor nationale impune astfel repartizarea competentelor de aplicare a dreptului comunitar.
1 Denys Simon – op. cit., pagina 96
2 R. Kovar – “Competentele Comunitatilor europene”, JCD Europe, Fasc. 420.
3 CJCE, 11 februarie 1971, Norddeutsches Vieh-und Fleischkontor
4 CJCE, 15 decembrie 1971, Internaţional Fruit Company.
5 CJCE, 2 februarie 1977, Amsterdam Bulb.
6 CJCE, 6 iunie 1972, Schluter.
7 CJCE, 21 iunie 1979, Atlanta.
8 CJCE, 17 februarie 1970, Comisia C/Italia.
Material elaborat de Oana