Þii minte tu, iubita mea,
O noapte de argint în care
Mi-ai arãtat pe cer o stea
Din Carul mare?
Cu faþa-n sus spre Dumnezeu,
Lãsându-þi capul sã se culce
Pe braþul meu,
Te legãnam, povarã dulce.
Deasupra noastrã, un castan
Cu frunze pudic rãsfirate
Pentru-a servi de paravan
Iubirilor nevinovate,
Tinzând o ramurã-n zadar
Ca sã ne apere de stele,
Fusese martor ocular
La toate cele.
ªi nu mi-ai spus atunci nimic,
Dar când mi-am coborât privirea,
Un deget mic
Mi-a arãtat Nemãrginirea.
Un strop de-argint a lunecat,
ªi, cu paloarea-i sideralã,
Pe cerul negru a-nsemnat
Un fir subþire de betealã…
Þii minte ce fior strãin
Trecu atunci, din constelaþii,
Prin bluza ta de crepe-de-Chine
Cu aplicaþii?
Ce veºti din cerul depãrtat
A nins pe fruntea ta zenitul?
Ce gânduri tainice-ai schimbat
Cu Infinitul?…
Sclipind departe, prin frunziº,
O stea smeritã ºi albastrã
Sta singuraticã, pieziº
Deasupra noastrã.
ªi ca un spin,
Cu raza-i rece ºi subþire,
Mi-a strecurat un gând strãin
În visul meu de fericire.
Zicea: — Sub cerul vast ºi mut
V-a aruncat aceeaºi soartã
Pe-un strop de lut
Ce-n învârtirea lui vã poartã.
Sãrman atom sentimental!
Nu ºtii tu oare
Cã viaþa voastrã-i colosal
De trecãtoare?
Zicea: — Mã mir cã te-ai gândit
Sã-mi cânþi o odã.
De când poeþii s-au prostit,
Amorul nu mai e la modã.
Oricum, voi sunteþi prea mãrunþi
ªi eu, prea mare…
N-ar fi mai bine sã renunþi
ªi sã vã duceþi la culcare?
Cã nu existã pe pãmânt
Mai venerabilã manie
Decât — sub stele jurãmânt
Pe veºnicie.
ªi nu existã-n univers
Mai mare crimã
Decât — la coada unui vers —
Sã pui o rimã…
