Ioan Slavici | Nuvele | Gura satului | Partea IX

Publicat deMadalina Marcu

Era bâlciul de toamnă de la Sărata, unul din acele bâlciuri vestite, la care oamenii se adună până de peste nouă ţări şi nouă mări.

Când ziua de Sfântul Dimitrie se apropie, pe coastele munţilor, prin înfundăturile văilor, de-a lungul Podgoriei, pretutindenea pe unde omul şi-a întemeitat adăposturi, până la cele mai depărtate odăi de pe şes, lumea se pune în mişcare.

Sărata se începe de jos, de pe ţărmurii râului, unde se despart văile şi se crucişează drumurile de ţară, şi se întinde sus pe coaste până la plaiul întins, unde încă de joi se înşiră corturile neguţătorilor şi cârciumile însemnate cu steaguri în mai multe feţe. Vineri, drumurile de dimprejur încetul cu încetul se umplu, şi până seara zgomotul lumii adunate umple văile din faţa coastei.

Dar bâlciul e mai ales o sărbătoare de întâlnire şi de veselă petrecere. Lumea cea multă, oamenii ce vin ca să vadă şi să se arate, fetele şi nevestele tinere, gătite ca de nuntă, flăcăii sprinteni şi gata de a se prinde la horă, căluşerii mlădioşi şi iuţi la pas, întreaga lume veselă nu se adună decât duminică.

Duminică lumea curgea mereu: unii urcau din sat, iar alţii veneau despre munte.

În apropierea intrării despre munte, încă de sâmbătă seara se aşezase un car cu patru boi, încărcat pe jumătate cu fân. Duminică dimineaţa fânul era descărcat şi aruncat la proţapul carului, iar cei patru boi, dimpreună cu cinci juncani, rumegau împrejurul porşorului de fân.

În carul deşertat erau un fier de plug, câteva coase, o piatră de râşniţă şi, legate la un loc, mai multe lucruri de fierărie.

Miron şedea pe latura carului şi privea când spre munte, când spre bâlci.

Marta era logodită cu Manea Vătafului, aşa-i spusese cineva cu câteva zile în urmă, şi astăzi era să vie la bâlci, ca să cumpere darurile de nuntă şi să se arate lumii.

Dorea să o mai vadă o dată. Vremea trecea însă, soarele se ridica mereu pe cer, dară trăsura Mihului Saftei nu se ivea despre munte.

Miron de mult începuse a fi nerăbdător, dar faţa îi rămânea plină de o liniştită oboseală şi privirea i se muta încet de la un lucru la altul.

Câteodată el se ridica cumpătat şi stătea timp îndelungat în car. Cioarecii strâmţi de aba, cămaşa lungă până aproape de genunchi, cusută pe margine cu fire de mătase galbenă şi încheiată la brâu cu chimirul îngust, din care ieşeau plăselele groase ale unui cuţit, pieptarul albastru, cu cinci bumbi lătăreţi, mânecile largi tivite tot cu mătase galbenă, pălăria lată, ce-i sta dată îndărăt, încât acoperea tot părul tuns şi lăsa dezvelită întreaga frunte rotundă şi netedă, toată înfăţişarea i se potrivea cu cumpătul mişcărilor şi cu înţelepciunea ochiului. Din când în când, el îşi apuca musteaţa groasă, dar scurtă, cu buza de din jos şi o netezea, apoi iarăşi rămânea cu buzele strânse şi cu faţa nemişcată.

Marta era să se mărite. Era un lucru firesc să se mărite. Aşa se petrec lucrurile în lume, iar nu altfel. Dar voia s-o mai vadă o dată, şi atât!

În zadar aştepta însă, căci Mihu, care stătuse de gazdă la Pintea Dubăul, intrase despre sat şi, pe când Miron privea nedumerit spre deal, trăsura lui Mihu şi aceea a Dubăului traseră la umbra unui carpăn din apropierea pădurii de la dreapta. Mihu şi Pintea săriră voiniceşte pe iarba uscată, iar nevestele se deteră jos şi începură a-şi scutura hainele şi a le potrivi pe trup.

Urmară apoi vorbele… că lumea e multă… că locul e frumos, că timpul e potrivit, în sfârşit, după cum e obiceiul omului când soseşte undeva.

— Acum voi plecaţi în căile voastre, că noi mergem să vedem cine, cum şi în ce fel, zise Mihu în sfârşit, poftind pe Pintea să meargă cu dânsul. Se putea ca, din întâmplare, să dea peste Manea. Era vorba ca deseară să vie cu toţii la casa lui, apoi mai aveau să cumpere mai una, mai alta; nu-l puteau deci lăsa să-i caute de-a oarba prin târg.

Plecând, Mihu şi Pintea o luară cu paşi măsuraţi spre partea unde lumea se înghesuia. Intraţi apoi în bâlci, nu înaintau decât pas cu pas. Aci era un prieten, colo o rubedenie şi iarăşi în altă parte un cunoscut de mare cinste. Mereu stăteau de vorbă. Pintea spunea, aşa cam pe departe, cum adică s-a întâmplat ca Mihu să fie la bâlci, iară Mihu, deşi nu era tocmai în voia lui cea bună, simţea că umblă prin mijlocul lumii şi zâmbea mulţumit.

Peste puţin se opreau la nişte saci cu bucate, la o pereche de boi frumoşi, la un cal trupeş, la un vraf de lemnărie; pentru ca vorba să fie scurtă, umblau ca prin târg.

Dar Pintea ducea pe Mihu spre partea de la deal, unde ştia că va găsi pe Manea.

Când erau să treacă pe lângă carul în care stătea Miron, Mihu se opri şi începu să se învârtească împrejurul juncanilor.

— Bună prăsilă, zise el, apoi se întoarse spre Miron şi rămase câtva timp cu privirea aţintită la el.

— Cum ţii juncanii? întrebă el.

— Nu-i vând, răspunse Miron rece.

— Ce-ai dat pe ei? întrebă iarăşi Mihu.

— Nu i-am cumpărat, răspunse iarăşi Miron. Mihu mai privi o dată sus la Miron, apoi se întoarse jignit, ca să plece mai departe.

Faţa lui Miron se deschise. El puse mâna pe leucă, îşi dete vânt şi, rezemându-se pe braţ, se aruncă din car înaintea lui Mihu.

— Sunt de prăsila mea, zise el zâmbind cu bunăcuviinţă, şi-i vând, dacă sunteţi doritori de a-i cumpăra.

Mihu era mulţumit.

— Nu tocmai, zise el, însă îmi plac juncanii şi doream să le ştiu preţul. Îi aduci de departe?

— De la Vadu-Rău, răspunse Miron.

— Cum? tocmai de la câmpie? întrebă Pintea uimit. Dară soiul pare a fi de munte.

— Aşa-i! grăi Miron. Sunt prăsiţi la munte, dar în urmă i-am adus la câmpie.

— Aşa mai înţeleg şi eu! să ai noroc, nepoate! grăi Mihu şi plecă mai departe, iară Miron se aruncă din nou în car, apoi privi câtva timp în urma celor doi oameni atât de cumsecade.

De la depărtare cam de-o sută de paşi bătrânul se uită încă o dată îndărăt.

Miron tresări. Era ceva în privirea aceea… Ce era… El cunoştea portul, portul satului în care petrecuse cele mai frumoase zile ale vieţii sale; cunoştea omul, îl văzuse adeseori la biserică.

“Mihu! zise el mişcat. Cum a îmbătrânit!” Aşadar, Marta era în bâlci, aici, aproape, poate cu totul aproape.

Cuprins de un viu neastâmpăr, el sta nehotărât în car: nu ştia ce să facă; îi era oarecum frică şi-i venea să plece numaidecât acasă. Deodată tresări, îşi lăsă mâinile încet în jos, îşi dete puţin trupul la stânga şi rămase nemişcat şi cu ochii aţintiţi în depărtare.

De la dreapta, la depărtare ca de patru sute de paşi, Marta trecea spre bâlci. Aşa era, cum a fost, înaltă, cu pasul uşor, cu capul dat puţin înainte… şi chipul tot acela, şi părul tot aşa şi-l poartă. Dar pe sân parcă nu mai e salba cea bogată, catrinţa nu mai e bătută în fir şi altiţa cusută în roşu şi albastru e rară, numai presărată.

Miron priveşte ca la un lucru frumos şi plăcut. Pare însă că s-ar fi aşteptat la mai mult; parcă s-ar simţi dezamăgit.

Când Marta se amestecă în mulţime, el sare din car şi, cuprins de-o veselă şi feciorească pornire, merge sprinten, cu pas iute şi uşor, în urma ei.

Pretutindenea, peste capetele oamenilor, o vede; se apropie, tot mai mult se apropie, şi inima i se umple de îndărătnicie.

În sfârşit, ea se apropie de horă şi priveşte, iară el se pune în faţă cu ea, pierdut în dosul oamenilor.

El o vede acum de aproape, îi vede faţa albă, ochiul mare şi obosit, mâna străvezie, liniştita amărăciune pe buzele ei, o vede şi iarăşi tresare.

“Cât e de pierită!” zise el înăbuşit. E pierită, dar e frumoasă. Ochiul ia hrană şi sufletul se desfată de privirea ei. O dată vrea să o vadă, şi încă o dată, şi o singură dată. A trecut ca o zi de primăvară, dar nu e mulţumit; e fericit, dar mulţumit nu e. Dintr-o clipă în alta fericirea îl face tot mai îndrăzneţ.

Nu se mai poate stăpâni; dă cu cotul înainte şi se aşază astfel ca Marta să-l poată vedea, iară când, în sfârşit, privirile lor se întâlnesc şi rămân mistuindu-se una pe alta, amândoi stau încremeniţi.

Farmecul ochiului, căldura gândirii vărsate în o singură privire, tainica înţelegere între două suflete pierite iarăşi zidesc lumea risipită.

Acum nu mai e timp pentru buna chibzuire: ei s-au văzut, ei trebuie să se întâlnească, să-şi strângă mâna, să schimbe o vorbă, să plângă împreună. Trebuie, dar nu pot, căci lumea, şi acum tot lumea îi desparte.

În deznădăjduirea sa, Miron aruncă Martei o privire hotărâtă şi stăruitoare, iară Marta nu se mai gândeşte la nimic, ci-i aruncă Saftei vorbele: “Mă întorc numaidecât”, şi pleacă cu moartea în suflet la carpăn, şi de aci mai departe, spre pădurea de pe coaste.

Miron nu se mai întrebă dacă cineva îl priveşte, dacă lumea nu cumva bănuieşte, ci, cu o mişcare pripită şi fără de voie, pune mâna pe şerpar şi pipăie cuţitul, apoi merge cu pas hotărât pe urma Martei.

Marta îl aşteaptă la marginea pădurii şi, cum îl vede venind, pământul îi arde sub picioare, iară când el este aproape, ea se dă un pas îndărăt, îşi pleacă trupul, îşi acoperă faţa cu amândouă mâinile şi începe să plângă. Miron stete câtva timp înaintea ei, dar nu o mai vedea decât ca printr-un văl des.

— Marto! nu plânge! zise el.

— Ah! cât am suferit! se tângui ea înăbuşită. El se apropie, îi apucă amândouă mâinile, le dete în lături şi-i privi îndelung în faţa plină de lacrimi. Încet, el o apropie apoi de sine, o cuprinse cu braţul drept, îşi puse capul pe sânul ei şi rămase câtva timp cuprins de ameţeală.

Marta nu mai plângea, ci sta cu vederea pierdută şi dată în voia lui, amorţită şi lipită de dânsul.

Într-un târziu, Miron o depărtă încet de la sine.

— Şi eu am suferit, Marto! zise el. Mult am suferit. Şi pe când tu te gândeai la mine, eu umblam zile întregi în cale lungă dus numai de dorul tău şi de amarul inimii mele. Atât de mult am suferit, Marto, şi atât de mult mă deprinsesem cu suferinţa, încât mă cuprindea îngrozirea când mă gândeam că am să mor odată şi să nu mai sufăr. Dar acum, Marto, nu mai pot, nu mai vreau să port suferinţa, urmă el cuprins de patimă bărbătească. Pentru ce să o port?

— Da, Miroane! zise Marta, rămânând cu ochii ţintiţi la pământ înaintea lui.

Miron îi apucă iarăşi mâna, o strânse, apoi grăi:

— Marto, vrei tu să vii cu mine? Marta tresări, rămase câtva timp tulburată, apoi îşi ridică faţa şi privi drept în ochii lui Miron.

— Nu se poate, Miroane! zise ea cu un glas limpede. Mai bine mor.

— Tu vrei adică să te măriţi! strigă Miron.

— Nu vreau, Miroane! răspunse Marta ridicând capul. Mai bine să mor.

Zicând aceste vorbe, ea îl privi câtva timp dusă, ochii iarăşi i se umplură de lacrimi, apoi, deschizându-şi braţele, se aruncă deznădăjduită şi-i cuprinse trupul.

— Ucide-mă, Miroane! fă ce vrei cu mine! zise ea. Mie nu-mi mai pasă.

— Cât eşti de frumoasă, Marto! zise el gânditor, apucându-i capul cu amândouă mâinile, apropiindu-l şi depărtându-l iarăşi de la sine.

Deodată el se îndreptă aspru şi zise hotărât:

— Vino cu mine, Marto!

— Unde? îl întrebă ea speriată.

— Vino! zise el iarăşi, apoi apucă mâna ei şi merse cu ea afară din pădure şi drept spre bâlci.

— Unde e tatăl tău? întrebă el. Marta îşi scoase mâna din a lui.

— Ştiu ce vrei, Miroane! zise ea. Fă! dar apoi nu mă mai depărtez de la tine. Vino!

Ei plecară drept spre carpănul sub care Mihu, Pintea, Safta şi soţia lui Pintea aşteptau cuprinşi de vie îngrijorare pe Manea şi pe Mitrea, care se duseseră să caute pe Marta.

— Iacă-tă-o! strigă Safta când o văzu venind despre munte, voi să plece spre ea, dar rămase pironită când o văzu cu flăcăul înalt, pieptos şi bălan.

“Miron!” îşi zise ea ca trezită din vis, şi rămase răcită şi secată de puteri.

Mihu făcu câţiva paşi înainte, apoi se opri şi aşteptă tulburat. Era flăcăul de la câmpie cu care vorbise şi nu înţelegea cum el ajungea a fi împreună cu Marta.

Marta se apropia ţinându-şi trupul drept. Faţa-i era albă ca varul, dar liniştită şi aşezată.

— Tată! iacă Miron! zise ea. Miron rămase cu ochii la pământ înaintea bătrânului încărunţit înainte de vreme.

— Foarte bine! foarte bine! grăi Mihu frecându-şi mâinile nedumerit şi privind mereu când la Marta, când la Miron, când la Safta, ce grăbise înspăimântată la dânşii, când iarăşi la Pintea, ce sta câţiva paşi în dosul lui, la dreapta.

Ar fi dorit să mai zică cineva ceva, dar nimeni nu găsea cuvântul.

— Nene Mihule! zise în sfârşit Miron. Ştii că-ţi iubesc fata: o cer de nevastă.

— Cum aşa!? grăi Mihu speriat. Miron, oierul ce s-a dus în lume?… O ceri de nevastă? Cum aşa? Marta e logodită.

— Taică! zise Marta. Nu zice că vrei, dacă nu vrei, dar să ştii că-mi dai moartea sau viaţa.

— Mihule! îi zise apoi Safta. Nu ştii tu ce-am suferit noi în doi ani de zile?

Mihu stătea în mijlocul lor şi nu putea găsi nici un cuvânt. Pintea se apropie de dânsul, îi puse mâna pe umăr şi grăi cumpătat:

— Vere Mihule! Nu te dai după vorbele muierilor şi bine faci. Marta e logodită şi, chiar dacă-i vorba, o logodnă nu se strică aşa ca din senin. Nu poţi să te faci de ruşinea târgului.

Mihu făcu un pas la dreapta, se întoarse spre Pintea şi, ridicând fruntea, îi privi în faţă, stete câtva timp în luptă cu sine, apoi îi zise cu o hotărâre deznădăjduită:

— Ei! Mă fac! Mă fac de ruşinea târgului! Mă fac de ruşinea lumii! Mie, urmă el aprins, mie nu-mi mai porunceşte nimeni pe faţa pământului! Eu ştiu cât amar am răbdat!

Grăind aceste, el se duse la Miron, îi apucă mâna şi-i zise cu căldură:

— Nepoate, iartă-mă! Miron simţi că ochii i se umplu de lacrimi. El ridică mâna bătrânului şi o atinse cu fruntea.

*

“N-am spus eu că aşa are să fie!” zise Floarea lui Ciucur, când văzu că nunta satului tot se face.

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...

Antonio Machado: Poesías

HE ANDADO MUCHOS CAMINOS He andado muchos caminos,he abierto muchas veredas;he navegado en cien maresy atracado en cien riberas.En todas partes he vistocaravanas de tristeza,soberbios y melancólicosborrachos de sombra negra,y pedantones al pañoque miran, callan, y...

S-ar putea sa iti placa…

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...