ndoi erau părtaşi la aceeaşi soartă, amândoi deopotrivă daţi pe gura satului; Mihu îl privea deci mai mult ca pe un păgubaş şi prieten la nevoie. Duminica după-amiazăzi, Barbura lui Corbei veni să spună din partea Siminei că de cu seară nu poate veni, fiindcă se bolnăvise una dintre fetiţe.
— Toate sunt bune! grăi Mihu când Safta îl încunoştiinţă despre aceasta.
Sângele i se ridică însă în cap; aceasta era o nemaipomenită necinstire pentru dânsul! Îi părea bine că logodna nu se face, dar seara, când ar fi trebuit să se facă, îl treceau fierbinţelile.
“Nu! îşi zicea umblând neastâmpărat prin casă, atât de departe nu ar fi trebuit să meargă; dintr-un lucru atât de mic cum au fost vorbele de la punte nu ar fi trebuit să facă unul atât de mare, cum este acela de a strica o logodnă.”
Luni dimineaţă, văzându-l mai deschis, Safta începu a se învârti pe lângă dânsul. Atât îi vorbise Marta despre Miron, încât capul şi inima îi erau pline de chipul frumosului păstor; sta însă la îndoială şi nu credea că Mihu va voi să audă despre dorinţele Martei. De când era încă în leagăn, tata şi muma se mângâiau cu gândul ca o vor mărita după Toderică, şi acum nu putea să se împace cu gândul ca Marta să-şi aleagă alt soţ. Când îşi vedea însă fiica prăpădită şi se uita în ochii ei stăruitori, începea să se înduioşeze; iară cănd Marta scăpa câte-o lacrimă, îndată îi zicea:
— Marto! vino, draga mamei, să mergem la el.
— Nu, îi zicea Marta. Nu pot! Du-te singură, căci mie îmi vine să mă ascund în fundul pământului.
Iar când Safta pleca, Marta fugea după dânsa şi o ruga să nu meargă.
— Mihule! grăi Safta în cele din urmă. Am să-ţi spun o vorbă. Mihu dete din cap şi intră cu dânsa în casă, apoi se aşeză tăcut.
— Precum văd, zise acum Safta întristată, din măritişul Martei nu are să se aleagă nimic.
— Nu ştim încă, răspunse Mihu aşezat. Să vedem ce zice Cosma.
— Ce zice? îi întâmpină Safta. Pentru ce n-a făcut logodna ieri? Se vede că şi-a schimbat gândul.
— Nu ştii! grăi Mihu. Dacă ar fi astfel, trebuie să aşteptăm, ca să-şi trimită oamenii, pentru ca să-mi întoarcă vorba, după cum se cuvine. Iar dacă nu, urmă el stăpânindu-se, apoi o să vedem care-i mai tare.
— Să vedem că Toderică nu o mai vrea pe Marta, grăi Safta cam tulburată.
— Nu o mai vrea? zise Mihu aprinzându-se. Cum? Ori nu-i pare destulă fată?
— Nu te aprinde, dragă Mihule, răspunse nevasta, dar vezi, pesemne s-o fi vorbind prin sat, şi Toderică a auzit…
— Ce se vorbeşte prin sat? întrebă Mihu albindu-se ca varul.
— Mihule dragă, îi zise Safta îngrijată, linişteşte-te! Nu te-am văzut niciodată atât de nerăbdător. Vezi, tu ştii cum sunt tinereţile. S-ar putea ca Martei să-i fi căzut vreun flăcău la inimă, şi Toderică să fi auzit şi aşa să nu o mai voiască.
— Cum aşa? întrebă Mihu cu ochii mari. Safta suspină din greu, apoi începu să lăcrimeze.
— Mihule! zise ea, niciodată nu ne-am gândit la una ca asta. Se prăpădeşte, piere, se usucă! De ieri dimineaţă nu mai vorbeşte decât de dânsul; plânge şi suspină, încât îmi sfâşie inima.
— Sărmana fată! zise Mihu înduioşat. Pentru ce nu mi-aţi spus mai demult?
— Nu ştiam! urmă Safta. A trecut un an de când îmi tot vorbeşte despre dânsul, mereu mi-l laudă, mereu îmi spune cât e de voinic, de frumos şi de dulce la vorbă; totdeauna îmi vorbea, însă aşa, că nu mă gândeam la nimic. Acum, deodată, nu o mai cunosc… şi nu ştiu ce-i de făcut… Uite, Mihule, să nu te mânii; e cioban de la munte şi nu ştiu…
— Un cioban? şopti Mihu răcit în tot trupul.
— Da, un cioban, răspunse Safta.
— Şi Marta îl iubeşte?
— Da, încât se prăpădeşte, zise mama plângând. Mihu căzu pe un scaun de lângă masă, îşi rezemă capul în pumni şi stete câteva clipe tremurând de zguduire.
— Mi-aţi mâncat viaţa! strigă el după aceea, ridicându-se. Ce să mă fac? Mai bine îi sucesc gâtul decât să mă fac de râsul şi de batjocura lumii! Unde am ajuns!?
— Mihule! o să-l uite cu vremea, grăi Safta călcându-şi pe inimă.
— Da, strigă Mihu cu amărăciune. O să-l uite de dragul altuia. Lumea însă nu o să-l uite!
El îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile, stete puţin în luptă cu sine, apoi se îndreptă şi grăi liniştit, dar aspru:
— Adă-mi fata!
— Mihule! strigă Safta înspăimântată şi cu ochii aţintiţi asupra feţei lui aspre.
— Adă-mi-o! ori mă duc s-o aduc eu însumi, ca toţi argaţii să vadă cum o aduc, îi zise Mihu.
Safta ieşi, iară Mihu rămase nemişcat la locul în care se afla. Peste puţin, Marta, însoţită de mamă-sa, intră cu capul ridicat şi cu faţa albă, dar liniştită.
— Marto! zise Mihu înăbuşit. Dar ce să-ţi zic? Tu mergi de capul tău?
— Nu merg, tată! îi răspunse ea.
— Nu mergi? dar umbli şi vrei să te măriţi precum te poartă gândul, grăi Mihu.
— Nu vreau! răspunse Marta hotărâtă.
— Atunci ce vrei cu acel ticălos? strigă Mihu purtat de patimă. Marta se zgudui în tot trupul, obrajii i se roşiră, ochii i se umplură de văpaie, buzele începură să-i tremure; ea făcu un pas înainte, apoi zise cu răceală:
— Taică! nu zice că e ticălos, căci îţi batjocoreşti fata! Acele cuvinte erau grăite cu atâta simţire, încât Mihu deodată nu mai ştiu ce să-i facă, ce să-i zică.
Marta se apropie şi se alipi de dânsul, îşi aşeză braţul pe umărul lui, apoi grăi:
— Lasă, taică, nu te supăra! Nu fi mâhnit! Nu am să-l uit în viaţa mea, dar niciodată n-am să vă vorbesc despre dânsul. El s-a dus, pentru ca să nu se mai întoarcă. Poate însă că, dacă l-ai cunoaşte, i-ai zice să rămâie, atât e de nu ştiu cum, încât nu se poate să-l vezi şi să nu-i duci dorul. Nu cer să-l mai văd, dar doresc, taică, să-l vezi şi tu, apoi mărită-mă după cine vei voi.
— Draga mea copilă! răspunse Mihu mişcat. E mai bine să nu-l vezi nici tu şi nici eu să-l văd. Mi s-ar sfărâma inima.
— Dacă socoteşti, tată, apoi fie şi aşa! grăi Marta; după aceea ieşi încet din casă, iară Safta ieşi din urma ei.
Mihu se lăsă pe un scaun de lângă masă, îşi rezemă capul pe cot şi rămase vreme îndelungată pierdut în gânduri mistuitoare. Viaţa îi era ruptă în două, după toate câte a suferit în cele din urmă zile; acum se temea că nici în viitor nu-i mai rămâne nici o mângâiere. Nu se îndoia că Marta peste câtva timp se va alina şi va pierde gândul de dragoste pentru păstor; dar suferinţele ei erau mai grele pentru dânsul. Ar fi purtat şi aceste suferinţe, şi nu-l mâhnea decât un singur gând: ce va zice lumea? Toată viaţa a trăit astfel, ca lumea să poată vorbi numai bine despre dânsul; aşa învăţase de la părinţi, aşa se obicinuise, aşa îşi găsea cea mai mare din mulţumirile vieţii, şi acum, deodată, vedea risipindu-se partea cea mai scumpă din preţul bogăţiilor şi al bunelor sale fapte.
Într-un târziu, el se ridică, îşi netezi fruntea, apoi grăi încet şi fricos:
— Dar ce-mi pasă de gura satului! După ce rosti aceste vorbe faţa lui se schimbă; nu mai era Mihu, omul bun şi blând, ci omul bogat, căruia nu-i mai pasă de nimeni.
Afară începură să latre câinii. Mihu ieşi. Erau Mitrea şi Simion. Stăpânul casei îi primi după cum se cuvenea, îi duse în casă, apoi, după ce-i pofti să şadă, îi întrebă ce gând bun i-a adus la casa lui.
— Pentru ca să nu facem multe cotituri la dreapta şi la stânga, răspunse Mitrea, am venit pentru vorbele slabe pe care le-aţi avut cu Cosma.
— Nu are pricină, grăi Mihu rece.
— Adică da! urmă Mitrea. Cearta a fost din pricina copiilor, şi vina, pe drept vorbind, nu este nici a unuia, nici a altuia. Şi fiindcă se vorbeşte prin sat că nu ai fi voitor să-ţi dai fata din casă…
— Aşa-i! zise Mihu, ne vine greu să ne despărţim de dânsa.
— Tocmai fiindcă-ţi vine greu, urmă Mirtea, şi, pe drept vorbind, ştim că ai putea să faci cum vrei în casa d-voastre! dar, fiindcă se vorbeşte prin sat că nici fata nu ar cam vrea şi nu ai fi tocmai voitor să nu-i faci pe dorinţă, deoarece e singura pe care o ai…
— Aşa-i! zise Mihu mulţumit. Ţinem să o vedem fericită.
— Şi fiindcă se vorbeşte prin sat, urmă Mitrea, că ai fi hotărât să-ţi iei ginere în casă, adică să zideşti de alături o casă pentru Marta, şi ai fi zis că nu râvneşti la bogăţia nimănui, căci ai de unde să dai…
— Aşa-i! zise Mihu, începând a se mândri. Mult, puţin, ne-a dat Dumnezeu, numai noroc să fie…
— L-a dat Dumnezeu! grăi Simion.
— Şi fiind astfel, încheie Mitrea, Cosma s-a gândit că nu ţi-ar fi cu supărare dacă ţi-ar înapoia vorba, te-ar ruga să fii bun iertător şi să rămâneţi cu cinste ca mai înainte.
Mihu stătea tulburat înaintea oaspeţilor săi.
— Aşa-i, zise el, îmi pare bine de vorbele pe care mi le trimite Cosma, dar nu înţeleg cuvintele despre măritişul fetei mele.
— Vere Mihule! grăi Simion aşezat şi cam aspru. Să-mi ierţi vorba, dar ne eşti cu supărare când vrei să ne ascunzi un lucru de care se reazemă cinstea casei de la care venim. Slavă Domnului! satul nu e pustiu, şi este pe ici, pe colo câte un om care ştie ce se petrece prin casele vecinilor. Oamenii îţi laudă dărnicia şi spun cât de mult l-ai luat în drag pe Miron, oierul; iară d-ta voieşti acum să arunci vina pentru stricarea logodnei asupra lui Cosma.
— Ferească Dumnezeu! grăi Mihu, sunt gata să o spun întregului sat că vina e din casa noastră. Dar prin sat se vorbeşte mai mult decât este adevărat, şi despre măritişul fetei mele cu Miron până acum nu s-a luat nici o hotărâre; aceasta vă rog să le-o spuneţi tuturora.
— Dar a fost vorba, zise Mitrea.
— Da, să vă spun drept, răspunse Mihu, aşa, în treacăt, a fost; şi dacă nu s-a potrivit flăcăul, apoi cum va fi voia lui Dumnezeu!
— Te înţelegem acum! grăi Simion zâmbind. Dar noroc să ai de ginere. Ce-i drept, flăcăul nu e bogat, dar e flăcău, încât să-i fie satului cinste de dânsul.
— Nu-l cunosc, zise Mitrea, dar aşa se zice prin sat.
— Eu îl cunosc, grăi iarăşi Simion, şi ţi-o spun din inimă. Mihu sta buiguit între amândoi, privea cu îndoială când la unul, când la cellalt şi nu ştia ce să le mai zică. El le dete mâna, îi petrecu până la poartă, dar nu-şi mai dădea seama despre cele ce face ori zice.
Ar fi dorit să vie cineva să-l întrebe pentru ce au venit Mitrea şi Simion; dar nimeni nu se arăta. Se întoarse dar în casă şi începu să umble nedumerit în sus şi-n jos. Se simţea cu totul alt om.
“Miron! îşi zise el înseninat. Numele e bun. Se vorbeşte prin sat că aş fi hotărât să-l iau de ginere în casă, că aş fi hotărât să-i zidesc de alături o casă. Câte nu mai scornesc oamenii?… Dar adică pentru ce să nu fie cu putinţă… Hm! Cum zice Marta: poate că dacă l-aş cunoaşte, aş judeca şi eu altfel. Se-nţelege c-am fost cam pripit.”
Şi acum Mihu începea să dea cu socoteală că trebuie să fie ceva de flăcăul acela, dacă Marta îl iubea. Vedea în gândul său cum meşterii lucrează la casă, cum el însuşi împarte porunci, vedea pe Marta cu copilul în braţe şi auzea cum oamenii îşi zic: “Se vede că o durează pentru Marta”. Îi părea că aude cum nepoţii îşi povestesc: “Aşa şi aşa era pe vremea când Mihu îşi luase ginere şi-i zidise o casă”.
Era un farmec nespus în toate aceste. Mihu plecă spre uşă, dar când era să deschidă, se opri şi zise: “Nu! Nu încă! să nu mă pripesc! Să văd mai nainte, să mai întreb, să mă încredinţez mai bine, să-l văd apoi cu ochii mei”.
Iarăşi începu să umble prin casă şi să-şi cumpănească gândurile. Deodată faţa lui se întunecă. Vedea pe Cosma înaintea sa, şi sufletul i se umplea de amărăciune când se gândea că Cosma ar putea să-i zică: “Tot omul cu oamenii de seama lui!”
“Nu! îşi zise Mihu, eu tot nu-mi dau fata după un cioban; mai bine să rămâie fată mare!”
