Calistrat Hogaş | Pe drumuri de munte | In Muntii Neamtului | Părintele Ghermănuţă

Publicat deMadalina Marcu

…Şi, o bucată de vreme, botul ascuţit al babei, cu musteţile lui sure şi lungi, şi guşa noduroasă a Aniţei, cu fanfara ei cu tot, stăpâniră îngrozita mea închipuire; cum însă eram silit de răcoarea şi umezeala dimineţii, îmi aruncasem peste umeri mantaua mea imensă, de sub ale cărei poale lungi şi răsfirate împrejur, cel mult dacă se mai iveau spre afară urechile mici, drepte şi ascuţite şi botul negru şi fin al Pisicuţei… Pătrunsă şi stăpânită parcă şi ea de solemna măreţie a împrejurimilor, călca cuminte oarecum şi măsurat, şi mergea cu pas mărunt, domol şi meditativ. Şi, de m-aş fi luat după mişcarea plină de înţelegere şi în toate părţile a urechilor ei, ar fi trebuit să cred că auzul ei, cu mult mai mare destoinicie decât al meu, prindea, din depărtări nemăsurate, feluritele glasuri nehotărâte şi că se îmbată şi ea de şoptirile tainice şi pline de farmec, ce însoţesc, de pretutindeni, în faptul curat al zilei, neţărmurita deşteptare a Firii… Pierdut câteodată în larga şi neprihănita singurătate a naturii, cine n-a ascultat graiul duios şi mistic, în care adierile călătoare ale dimineţii îşi destăinuiesc frunzelor adormite ale codrului eterna lor dragoste? Al cui suflet n-a întinerit în faţa unei picături de rouă, ce îndoaie, sub greutatea răcoroasă şi scânteietoare, fruntea încărcată parcă de gânduri a unei flori? Cu măsura scurtă şi neîndestulătoare a inimii sale, cine n-a căutat totuşi să socotească nemărginitul adânc al patimii nevinovate, cu care o undă zglobie îşi lasă strălucitoarea-i goliciune în voia dezmierdărilor şăgalnice ale unei raze de lumină, spre a-şi arunca în urmă, peste pudoarea-i parcă jignită, haina de umbră a pădurilor? De câte ori, în mijlocul arborilor muţi şi neclintiţi, nu ne-am simţit ca în tovărăşia unor vechi şi buni prieteni guralivi! De câte ori nu le-am destăinuit lor durerile noastre şi de câte ori, mai cu seamă, nu ne-au alinat ei aceste dureri! Din nenumăratele generaţiuni de foi putrede şi îngrămădite de vremuri unele peste altele, cine n-a văzut cum îşi ridică fruntea, rar şi sfios, o floare albastră sau roşie, şi cine, iarăşi, n-a înţeles cum răsare viaţa din păturile eterne ale morţii?… Şi, în faţa veşnicei nimiciri, şi în faţa veşnicei reînvieri, cine nu s-a simţit el însuşi lunecând pe rostul fatal al lucrurilor spre însăşi neînlăturata şi desăvârşita sa nefiinţă?… Şi cine n-a îndreptat atunci, din nestatornicia lumii acestea, o dureroasă amintire spre lumea de veşnică odihnă a celor ce nu mai sunt?… Şi… al cui suflet n-a simţit răsărindu-i, fără de voie, o lacrimă caldă la capătul cugetărilor sale?…

Şi botul ascuţit al babei, cu musteţile lui sure şi lungi, şi guşa noduroasă a Aniţei, cu fanfara ei cu tot, îşi topiră fiinţa şi se mistuiră parcă în valurile adânci ale unui soi de caldă filozofie melancolică şi visătoare; iar de pe depărtările înalte ale pădurilor, un prelung şuier ascuţit şi melodic străbătu până la mine… Un mierloi saluta — se vede — cu glas prevestitor întâile raze ale zorilor ce deschideau, în calea soarelui, porţile înflăcărate ale răsăritului… Într-o clipă, peste tot cerul din stânga, păienjenit de reţeaua rar întreţesută a pădurilor, se desfăşură şi se întinse, din miazăzi spre miazănoapte, o imensă perdea de lumină trandafirie, ale cărei margini de deasupra se topeau sus de tot şi se pierdeau pe nesimţite în înălţimile limpezi şi largi ale văzduhului vioriu de dimineaţă. De după depărtările umbroase ale pământului se deschise, ca un colosal semicerc de aur înflăcărat, geana aprinsă a soarelui şi, cât ai clipi, trunchiurile neclintite şi netede ale brazilor se poleiră de o lumină curată şi rece… Iar în solemna încremenire a firii, nu se mişca, încet şi gânditor, decât doar chipul meu tăiat în umbră pe fundul de lumină al adâncului pădurilor din dreapta… De pe pământ la ceruri, tăcerea sfântă de pretutindeni se îndrepta ca un imn de imensă rugăciune a făpturii către Ziditorul său… Şi fu un moment când Pisicuţa nu mai simţi, desigur, nici o povară pe spatele sale… Sau sunt momente, cel puţin, când “conştiinţa de sine” desprinzându-se ca o lipitoare sătulă şi căzându-ţi de pe suflet, întreaga ta fiinţă se desface, se topeşte, se împrăştie şi, ca un prinos curat şi neprihănit, se înalţă pe trepte de văzduh şi de lumină către Dumnezeul său etern… Atomul devine imensitate! Te cauţi şi nu te găseşti nicăieri, sau te cauţi şi te găseşti pretutindeni!…

Deodată Pisicuţa, ca îngrozită parcă de o vedenie fioroasă, se opri ca trăsnită din mers, începu a sforăi şi a se smunci îndărăt, vădind dorinţa de a mă scutura jos de pe spatele sale şi a mă arunca cât colo la pământ, cu tot calabalâcul meu sentimental de visătoare filozofie… Toate îndemnurile şi silinţele mele de a hotărî să-şi urmeze calea fură zadarnice; iar când văzui, în cele din urmă, că echilibrul meu e aproape primejduit, descălecai şi, târând-o de dârlogi, cercai a o îndemna să păşească peste stavila nevăzută ce din senin parcă se ridicase în faţa ei; dar nici în ruptul capului nu se dădu urnită din loc cu un pas măcar înainte: ba, dimpotrivă, ea se încumeta să mă târască pe mine înapoi. O lăsai un minut să se liniştească; tremura cum îi varga şi, sforăind, se uita cu ochii speriaţi în toate părţile. Năzatică n-o ştiam şi, prin urmare, numi puteam da cu socoteala ce se întâmplase cu dânsa… Mă mulţumii deci, deocamdată, să stau locului şi să mă lupt cu smunciturile ei, spre a n-o scăpa din mâini. Oboseala o mai linişti puţin: mă dădui pe lângă ea, o bătui uşor pe gât, o scărpinai pe sub bărbie, o mângâiai pe ochi, o netezii pe obraz… Ca de obicei, îşi rezemă capul pe umărul meu şi, pentru un moment, om şi cal alcătuiră, în liniştea pădurilor, un grup din toate privinţele vrednic de dalta unui Fidias sau Praxiteles… Cum însă n-aveam nici gândul, nici gustul şi nici timpul de a trece la nemurire pe calea aceasta, căutai să-mi tălmăcesc pricina acestor năzăreli sau poate chiar marafeturi ale Pisicuţei. Iată pentru ce, cu drept sau fără drept, bănuii că vreo sălbătăciune de lup sau de urs trecuse pe acolo cu puţin mai înainte, că străbătuse de-a curmezişul peste drum şi că lăsase, pe urma ei, o dâră de miros în aer, pe care nasul Pisicuţei, cu mult mai priceput decât al meu, o descoperise şi peste care ea, mai puţin curajoasă decât mine, nu îndrăznea să treacă. Îmi veni în minte o idee genială: vârâi mâna în desagi şi scosei iute prosopul meu de drum cât toate zilele de lung, al cărui miros heteroclit eram încredinţat că va covârşi şi se va înălţa victorios peste toate miresmele acre şi sălbatice ale tuturor fiarelor universului… Nu degeaba stătuse el atâta vreme sub ocrotirea desagilor mei, în strânsă vecinătate cu tot soiul de măsline vechi şi zbârcite, cu usturoiul şi ceapa greu mirositoare, ce alcătuiau temelia merindelor mele de drum, cu coşcogea oaie prefăcută în căciulă de vremuri grele şi, în sfârşit, cu câte alte opinci neargăsite, cu câte soiuri de brânză cărămizie, cu câte feluri de unsori de ciubote, cu câţi piepteni, rari odată şi lungi în dinţi, dar ajunşi acuma deşi, cu dinţii scurţi de tot!…Şi când prosopul meu îşi destinse spre pământ jilava, unsuroasa, boţita şi gălbia sa lungime, mă încredinţai încă o dată că, pentru întâia oară în viaţa mea, îmi încolţise în minte o idee genială… Iute şi cât ai clipi, capul Pisicuţei întreg dispăru sub lungimea întorsăturilor late şi de mai multe ori ale nesfârşitului meu prosop… Iar când făcui din dârlogi Pisicuţei chip să păşească înainte, ea păşi, fără frică şi fără încăpăţânare, peste neînvinsa şi îngrozitoarea stavilă aeriană, ce, cu o clipă mai înainte, părea că se ridicase în faţa ei. Şi iată cum, mulţumită atotputerniciei făcătoare de minuni a prosopului meu, ieşii din o neaşteptată şi grea încurcătură, şi iată pentru ce încă, în tot lungul drumului, nu îndrăznii a atinge câtuşi de puţin şi nu profanai deloc sacrosanta înfăţişare a smeritului meu prosop… Cine ştie? Poate că-mi era scris, în pribegia mea fără de ţintă, să mă întâlnesc cu diferite dihănii… m-aş fi înfăşurat atunci cu minunatul meu prosop, după cum se înfăşura Iris cu minunata sa cingătoare şi, ca sub o egidă de biruinţă, aş fi străbătut, ca şi dânsa, în lung şi în lat, lumile largi ale bunului Dumnezeu!… Toate puteau să fie aşa; dar, până atunci, nu ştiu pentru ce mă uitam adesea îndărăt şi căutam cu ochi speriaţi în toate părţile… Nici vântul, încremenit pe creştetul înalt al pădurilor, nu-şi mai cânta frunzelor eterna sa elegie, nici florile mici şi sfioase nu-şi mai îndreptau ochii lor albaştri şi limpezi, din adâncul umbrelor presurate cu nestatornici fulgi de lumină, spre vechiul şi credinciosul lor amant… din susurul tăcerii netulburate, glasuri străine şi fioroase mi se păreau că se desprind în răstimpuri, şi inima mea, ca înţepată fără veste de ceva ascuţit, le însemna pe toate cu bătăi pripite şi repezi; în preajma ochilor mei şi în oglinda închipuirii mele muncite de vedenii, gheburile crâmpeielor de putregaiuri, acoperite cu ierburi sălbatice, sau şoldurile goale ale unei stânci, cu haina ei de muşchi sfâşietă de vijelie, se înfiripau şi trăiau viaţa scurtă a unei năluciri apocaliptice, care mi se părea că se mişcă încet, se târăşte furiş, vine, ajunge şi întinde spre mine o gheară flămândă şi ucigaşă… Mă feream în lături speriat… era o creangă mai îndrăzneaţă, care sau căuta să-mi mângâie faţa, sau năzuia chiar să-mi radă pălăria de pe cap…

De la o vreme însă băgai de seamă că, dacă eu mă gândeam cu tot dinadinsul la fel de fel de dihănii, ele, în schimb, habar n-aveau de existenţa persoanei mele pe pământ…

N-aş putea spune cât mersesem; atâta ştiu că, potrivit pornirilor mele, căutai să mă ridic iarăşi spre cerurile din care mă scoborâsem cu puţin mai înainte… Sufletul meu îşi destinse aripile, ochii mei se înălţară şi, prin bolţile de umbră înaltă ale pădurilor, căutară să deschidă gândului meu un drum spre largul limpede al văzduhurilor!… Uitasem însă că soarele nu e alcătuit de Cel Atotputernic numai ca să-şi facă zilnica sa călătorie de la răsărit spre apus, ci că i s-a mai dat şi menirea de a însemna, din înaltul tăriilor, prânzul oamenilor de pe pământ şi, în popasurile sale cereşti, de a se mai opri câteodată şi drept inima cuiva, fără ceas hotărât… Astfel, când privirea mea pământeană se întâlni cu el în ceruri, mi-l găsii oprit “drept inimă”. Şi iată cum, din ceruri mă văzui silit a mă scoborî iarăşi pe pământ; de astă dată însă drept în fundul desagilor mei… Sărmanii mei desagi!… ei înşişi erau flămânzi şi costelivi, ei înşişi aveau coapsele deşelate şi pântecele lipit de spate… Trecuseră frumoasele lor zile de îmbelşugată rotunjime, după cum trecute erau şi pentru mine frumoasele zile de la… Aranjuez; iar când mă abătui din potecă sub o umbră mai deasă şi-i luai din spatele Pisicuţei, mi se păru că vor să zboare în sus cu mine cu tot, în loc de a cumpăni spre pământ… atâta erau de uşori… Îi pusei totuşi cu de-a sila jos şi scotocii cu deamănuntul prin fundurile lor… pustiu, sărăcie şi nimic! Şi totuşi, de câte ori o ceapă, un căţel de usturoi şi o coajă preistorică de pâine nu ţi-ar înlesni nălucirea de o clipă a unui ospăţ vitellian! De câte ori două-trei măsline zbârcite n-ar trage mai mult, în cumpăna flămândei disperări, decât ochii negri, umezi şi voluptoşi ai celei mai molatice hetaire!… Şi degetele mele, cuprinse de frigurile foamei, scotoceau tremurând fundurile adânci ale desagilor şi, în închipuirea lor hămesită şi oarbă, luau opincile scorojite drept nişte imense coji de pâine uscată, ghemul de târsâne drept o ceapă cât un cap de motan, iar pieptenii mei drept cine ştie ce şuşăniţi de străveche pastramă rămasă de pe vremuri şi scăpată, ca prin minune, de furia flămândă a dinţilor mei… Şi când mă gândeam eu că întru nimic nu eram mai prejos decât toţi eroii tuturor odiseelor homerice, şi când mă gândeam eu că vicleanul fecior al lui Laerte înghiţise, în pribegia lui fatală, atâtea spate de boi graşi sau de berbeci cu lâna de argint… ei bine, mă simţeam nedreptăţit… Cel puţin de mi-ar fi ieşit un urs înainte!… l-aş fi mâncat tot, de la vârful unghiilor până la ascuţişul urechilor… sau, de m-ar fi mâncat el pe mine, ei bine, tot eu m-aş fi ţinut cel sătul!… atâta eram de flămând! Şi, în fundul desagilor mei, nimica, sărăcie şi pustiu… Rămăsei abătut, şi toată putinţa mea de cugetare se scoborî din cap în pântece… Ce să faci? Să te apuci, ca Moartea, de ros smicele tinere de pe lângă rădăcina copacilor bătrâni? Să te înşiri la rând cu Pisicuţa şi, lăsându-ţi gura apă, să ronţăieşti cu deliciu firele roşietice şi rare de chir sălbatic? Să mănânci?… Da ce să mănânci?… De-ar fi fost, cel puţin, aşternută pădurea pe jos cu jir în loc de cucuruzi de brad, calea-valea… Dar aşa?… Şi, în străşnicia deznădăjduitei mele stări, mă apucă un râs nebun… Ce ţi-i şi cu amintirile câteodată!…

Nu mai ştiu cu câţi ani înainte, dar, în tot cazul, cam demult, fusesem pe coclauri cu un mare naturalist, mititel şi iute ca un titirez şi vânjos ca o vargă de oţel; el, după buruieni atingătoare de flora Moldovei în general, şi a Ceahlăului îndeosebi, eu, de teleleu-Tănase; iar, ca apendice, cu cordele şi zurgălăi, dna naturalistă, însoţită de micul şi nedespărţitul său Bijucă, alb şi flocos şi cu botişorul dumisale totdeauna rece, trandafiriu şi umed.

Plecasem din zori, cu sloboda, cu gând să ne întoarcem, pe la prânz, iarăşi la gazda noastră de pe schit, la Sălăgeanu, vestitul învăţător al muntelui, pe acele vremuri… Trecuse prânzul de mult şi soarele, care n-avea de făcut nici o erborizaţie pe plaiurile cereşti, păşise dincolo de amiază şi-şi căuta liniştit de drumul său înspre apus…

— Bine, Alexandre, întreba, din când în când, dna naturalistă cu glas ridicat şi ascuţit, bine, dragă, da n-o să mai sfârşeşti odată cu buruienile tale? Uite, e târziu şi Bijucă nu mai poate de foame, mititelul; o să trebuiască să-l duc în braţe până devale; nici nu mai poate merge, sărăcuţul! Bijou, mon pauvre petit, viens ici!

Şi Bijucă, care se trezise de mic tot între lume subţire şi aleasă şi care nu ştia prin urmare decât franţuzeşte, îşi lăsa de multe ori trebile sale şi, în sunet de zurgălăi şi în tremurături de cordele roşii, alerga mărunt, cu lăbuţe albe şi mici, la chemarea duioasă a stăpânei sale; iar limba lui îi atârna afară din bot, ca o molatică şi tremurătoare foaie de trandafir bătută de vânt…

Şi Alexandre, care n-auzea sau se făcea că nu aude, mic şi subţire cum era, şi cu picioare subţiri de oţel, pe jumătate acoperit de sarcina imensă a herbariului său de hârtie sugătoare, zbura din buruiană în buruiană, se pleca din când în când, smulgea câte una, se ridica, o privea, o mirosea, o studia o clipă şi sau o arunca cât colo ca netrebuincioasă, sau o aşeza la rând, cu îngrijire şi sfinţenie, ca pe o comoară nepreţuită, între doctele foi late şi lungi ale pântecosului său herbarium de hârtie sugătoare!

— Bine, Alexandre, da n-auzi? Şi Alexandre n-auzea.
— Iaca, domnule, îmi zicea de multe ori doamna naturalistă. Iaca, aşa-mi face în fiecare vară; mă ia cu dânsul pe coclauri şi mă poartă prin toate prăpăstiile după buruieni… Of! Doamne!… Când ai şti!

Şi, în acest “of Doamne!”, nerăbdător şi nervos, şi, mai ales, în acest “când ai şti”, urmat de o trăgănată şi oarecum confidenţială şi dureroasă reticenţă, un tălmăcitor de gânduri omeneşti ar fi putut citi întreaga istorie a unui suflet dezgustat…

— Dă, cuconiţă dragă, îi răspundeam eu cu glas mângâietor, rece şi părintesc; dă, mata ai putea, mai la urmă, să laşi prea bine pe domnul doctor să plece singur în escursiunile sale ştiinţifice; d-sa, pe cât se vede, e un alpinist fără pereche; şi o constituţie gingaşă şi puţin rezistentă, cum e cea femeiască, nu poate răspunde la “tururile de forţă” cu care domnul doctor se pare obişnuit. Nu vezi mata cu câtă uşurinţă suie şi scoboară? parcă-i un titirez de oţel. Eu îl admir şi, oricât de deprins mă simt şi eu cu asemenea lucruri, m-aş lăsa totuşi bătut, fără luptă şi pe toată linia, de domnul doctor. Mă mir că mata ai curajul să-l urmezi; eu, unul, drept să vă spun…

— O! Domnule, domnule! zise ea, întrerupându-mă, da crezi dumneata că vrea să plece singur? zice că-i e urât fără mine; şi… uite, mă ia aşa, pe toate coclaurile, fără să vreau.

— Şi eu cred, cuconiţă dragă, că — dacă lucrul stă aşa — apoi doctorul are deplină dreptate.

— Deplină dreptate?… Şi de ce, mă rog?… zise ea cu un glas subţire şi prefăcut de ascendentă mirare interogativă.

— Pentru cuvântul foarte simplu că s-ar simţi nemulţumit fără tovărăşia dumneavoastră de fiece minut; sunt şi lucruri pe care mata nu le înţelegi sau nu ştii cel puţin să le apreciezi îndestul.

— Lucrurile, scumpul meu domn, se înţeleg şi se apreciază după valoarea şi după plăcerea ce-ţi pricinuiesc, zise ea, scuturând cu capătul ascuţit al umbrelei ceva imaginar de pe vârful fin şi lustruit al unuia din pantofii săi mici ca de copil.

— Tocmai, tocmai! şi ar fi prilej, prin urmare, ca mata să te simţi foarte măgulită, dacă nu şi chiar foarte fericită.

— Merci bien!… J’en ai assez de ces chozes-lŕ. — Si tôt?… Şi ca şi cum ar fi lunecat înadins pe lângă punctul meu de întrebare, se plecă în mod foarte firesc, şi, cu o măiastră uşurinţă, rupse un mare şi frumos fir de romaniţă albă ce tocmai se întâmplase răzleţ în calea ei.

— Sunt aşa de frumoase florile de munte, zise ea scoţând un bold — ea ştie de unde — şi prinzându-şi floarea pe sân cu degete subţiri, uşoare şi îndemânatice.

O privii zâmbind, fără să-i răspund.
— Nu-i aşa? întrebă ea cu glas mlădios şi stăruitor.
— Frumuseţea, cuconiţă dragă, e lucru cu totul relativ… şi dacă florile, cochete şi gingaşe cum sunt ele, şi-ar înţelege adevărata lor menire, ar trebui să-şi aleagă drept patrie un alt loc, iar nu pământul rece şi umbra posomorâtă şi umedă a pădurilor.

— Cred că ele fac aceasta pentru ca să trăiască mai mult.
— Preţuieşte mai mult o clipă de strălucire decât o eternitate de întuneric… Dar bietele flori nu ştiu aceasta…

— Da Alexandre?… Alexandre?… zise ea uitându-se în toate părţile cu un fel de spaimă prefăcută, oare ce s-a făcut? N-ai băgat de seamă încotro să fi apucat?

— Nu; dar, în tot cazul, cred că la deal. Începurăm a urca.

— Dă-mi voie, te rog, să mă sprijin de dumneata, zise ea apucându-mi braţul; nu mai pot; am presimţirea c-o să-mi sfârşesc zilele în vreo prăpastie din pricina buruienilor lui Alexandre.

— Aceasta ar fi o idilă pe cât de ştiinţifică, pe atât şi de funebră, dragă cuconiţă, dar totuşi o idilă; ş-apoi… când e în cer atâta lumină, pe pământ atâta umbră, atâta linişte pretutindeni şi…

— Bijou! Ah, petit méchant! viens ici!… Trebuie să ştii, domnule, că Bijucă al meu e un nesuferit; uite cum rămâne veşnic în urmă şi mă lasă singură…

Şi Bijucă, în sunet de zurgălăi şi în tremurături de cordele roşii, alerga mărunt la deal cu lăbuţe albe şi mici, la chemarea de duioasă mustrare a stăpânei sale; iar limba lui îi atârna afară din bot ca o molatică şi tremurătoare foaie de trandafir bătută de vânt…

— Foarte frumos, domnule Bijucă, zisei eu, adresându-mă căţelului când fu lângă noi, foarte frumos! Te-ai apucat, hoţule, de făcut pesemne idile cu florile şi cu buruienile, şi-ţi părăseşti stăpâna; dar dacă vine vreun urs ş-o mănâncă, vagabondule, cine să dea socoteală? Ia fă bine, te rog, şi stai de pază mai pe aproape.

Doamna naturalistă îmi aruncă o privire ironică şi ghiduşă, cum numai femeile ştiu să arunce.

— Aşa-i că-s grea?… Aşa-i că nu mă mai poţi duce?… zise ea, la un moment dat, atârnându-se mai simţitor de braţul meu.

— Sunt în lumea aceasta, dragă cuconiţă, şi greutăţi negative, care, adică, în loc să te atârne spre pământ, te ridică spre cer; s-ar părea atunci că, întocmai ca zeităţilor antice, ţi-au răsărit aripi la umeri şi că ai putea să străbaţi cu ele văzduhurile spre…

— Spre Alexandre? nu-i aşa? zise ea, întrerupându-mă, spre Alexandre?…

Şi, ca şi cum ar fi stat să cadă, împiedicându-se, îşi împreună degetele amânduror mâinilor şi se atârnă mai greu de braţul meu în jos.

Au femeile, câteodată, nişte fantezii!…

— Desigur că spre Alexandre! decât vezi mata, cuconiţă dragă, se poate prea uşor să rătăceşti drumul şi, în loc să te poţi ţinea de zborul lui uşor după flori şi buruieni, se poate întâmpla, prea lesne, să te trezeşti, ca Alexandru Machedon, la porţile raiului…

— Bine… Bine… zise ea, privind nehotărât înainte şi apăsând pe fiecare vorbă; bine, dar dacă sfântul Petru, care am auzit că e un bătrân morocănos şi hursuz, nu-ţi deschide ca să poţi intra înăuntru, aşa-i că tremuri de foame şi de frig la porţile raiului?…

— O! o!… deloc, dragă cuconiţă; sfărâmi porţile şi intri în rai, rămânând ca sfântul Petru să se burzuluiască în urmă cât a pofti…

— Şi ţi s-a întâmplat de multe ori să sfărâmi porţile raiului şi să înfrunţi mânia prăpăditoare a sfinţilor săi păzitori?…

— Dacă nu mă înşel, dragă cuconiţă, zisei eu, uitându-mă la ea de sus în jos, mata ai aerul de a săpa prea adânc în sufletele omeneşti; aveţi, pe cât se pare, apucături arheologice.

— Uite, uite! zise ea, întrerupându-mă şi strângându-mă speriată de braţ, uite, Alexandre a căzut jos; hai mai iute… i s-a întâmplat ceva…

Ca la o zvârlitură de băţ înaintea noastră, doctorul, alăturea cu pântecosul său herbarium, stătea lungit cu faţa-n jos şi, rezemat pe amândouă coatele, făcea el ştie ce, foarte grav şi adânc cufundat parcă în ceva de mare însemnătate.

Ne apropiarăm, fără să ne simtă; iar când furăm lângă el şi ne încredinţarăm cu ce se îndeletnicea, ne bufni pe amândoi, deodată, şi fără voie, un râs nebun…

Nici mai mult, nici mai puţin, doctorul păştea sau, cel puţin, dintr-o rarişte de iarbă sălbatică, ciupea pe alese o anumită buruiană în trei foi mici, rotunde şi de un verde-deschis, cu coada lungă, subţire şi roşiatică şi… o mânca.

Când ne auzi râzând la spatele sale, întoarse capul, ne privi foarte serios un moment; apoi, ca şi cum lucrul ar fi fost cu desăvârşire firesc, îşi urmă înainte şi cu băgare de seamă ştiinţifica sa cină, fără să zică nimic…

— Alexandre… bine, Alexandre, ce faci? pentru Dumnezeu! o să te otrăveşti… Ce te-ai apucat să mănânci buruieni pe inima goală? începu să strige ca speriată doamna naturalistă.

— Îmi era sete, Natalie, şi am dat aici peste Oxallis acetosella,le pain du bon Dieu, o plantă de un gust acrişor şi foarte plăcut, care taie setea; uite, gustă şi tu.

Şi zicând acestea, îi întinse un mic smoc de Oxallis acetosella,le pain du bon Dieu…

Gustă ea, îmi dădu şi mie… Şi, la un moment dat, ne trezirăm pe pântece, păscând foarte conştiincios iarba fragedă a pădurilor…

Iar Bijucă, neclintit şi ţapăn pe lăbuţele sale albe şi mici, sucindu-şi privirea când într-o parte, când în alta, se uita ţintă la noi şi căuta să-şi dea socoteală cam ce ni se întâmplase… Şi limba lui îi atârnă afară din bot ca o molatică şi tremurătoare foaie de trandafir bătută de vânt…

— Află, doctore, ziceam eu păscând, că de va fi să-mi scriu vreodată amintirile, apoi să ştii că am să te ridic cel puţin la treapta de proroc al evreilor; căci, mai la urmă, nu cred să fi fost întru nimic mai presus minunea marelui jidov, care a adăpat, în chip miraculos, cu apă de stâncă pe turma însetată a poporului lui Dumnezeu, decât minunea dumitale cu Oxallis acetosella. Şi mare lucru să nu se fi încheiat, mai la urmă, dumnezeiasca putere a divinului Moise în descoperirea prin pustiile Arabiei a vreunei buruieni de soiul acetosellei dumitale… Mă rog, n-ai putea să-mi spui dumneata dacă în ţara fericită a miresmelor se găseşte măcrişul iepurelui… id est, Oxallis acetosella? Căci, drept să-ţi spun, în Pentateuc, pe care l-am citit din scoarţă în scoarţă, n-am găsit amintindu-se nimic despre aşa ceva.

— Fiecare climă cu flora ei, răspunse el scurt şi sentenţios, urmărindu-şi netulburat păscutul său. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Era de mult de-atunci, dar în oglinda închipuirii se păstrează vii şi neşterse unele amintiri ale trecutului; iată pentru ce, în străşnicia deznădăjduită a stării mele de faţă, râdeam singur ca un nebun…

Totuşi de la o vreme se sfârşi cu râsul şi ochii mei rătăciţi căutau în jos spre iarbă… Parcă era un făcut: multe din buruienile ale căror nume sucite îmi rămăseseră în minte de la doctor se înfăţişau privirilor mele; numai Oxallis acetosella părea că-şi pusese pe cap chitia dracului…

Ce-mi folosea mie, de pildă, că Geum montanum îmi aţinea calea cu florile sale galbene şi mari? Ce mă încălzea pe mine că Potentilla aurea îşi răsfăţa sub ochii mei florile sale portocalii?… În zadar Campanula abietina se uita la mine cu ochi albaştri şi limpezi; în zadar Cortusa matthioli scânteia roş în calea mea… Şi dacă Impatiens noli tangere îmi păienjenea drumul cu trunchiul său zvelt şi răsfirat, apoi nu făcea aceasta decât ca să-şi bată joc de mine — pentru ca, adică, să-mi arunce în nas toate seminţele sale, de îndată ce m-aş fi atins de una măcar din păstările ei!… Hedysarum alpinum şi Dryasoctopetala aveau aerul să-mi dea de veste că mă aflu pe piscuri de munţi vecine cu cerul; iar Aconitum napellus şi Aconitum moldavicum, cu ochi albaştri închişi, întindeau posomorâţi parcă spre mine potirul lor cu venin; numai Papaver alpinum, cu faţa lui albă şi oftigoasă, mă îndemna să mă culc şi să dorm, având aerul de a căuta să mă încredinţeze că somnul ţine de foame…

Şi de-aş fi fost măcar cine ştie ce mare filozof grecesc! Aş fi mâncat, fără multă vorbă, cucută sau ceapa ciorii şi, scurt, aş fi păşit fie ad inferos, fie la nemurire; m-aş fi mulţumit chiar cu smerita glorie a lui Pythagoras, care mânca bob şi născocea table de socoteli… dar aşa! !… Eu, simplu muritor din timpul meu!… Cel mult dacă Atropa belladonna, aliter mătrăguna, îşi mai deschidea, cu dragoste, în calea mea, braţele sale albe de femeie vicleană…

Şi când mă gândeam eu că, tot împreună cu marele, dar micul şi vânjosul meu naturalist, şi tot cu plăpânda şi eterica sa jumătate, şi tot cu Bijucă cel mic, flocos şi alb, sub privirile iscoditoare ale lunii pline, ce-şi cumpănea, în miez de noapte, mersu-i înalt deasupra văcăriei Mânăstirii Neamţului, mâncasem, în lipsă de pâine, şi cu o foame pantagruelică, sardele de cutie cu mămăligă caldă! Şi când, mai ales, îmi aminteam că, mai pe urmă cu câţiva ani, doamna naturalistă, din fundul unui molatic fotoliu de Bucureşti, mă încredinţa că niciodată nu ospătase mai cu deliciu decât atunci!…

— Ş-apoi, ce odihnă sfântă! adăugam eu cuprins de melancolia părerilor de rău, ce dulce dormeam noi cu toţii, înmormântaţi într-o moale şi îmbălsămată căpiţă de fân răsfirată ca saltea, sub privirile mângâioase ale stelelor!! Cu ce farmec negrăit eram legănaţi de simfoniile tăcerii adânci, întrerupte în răstimpuri de ţârâitul depărtat al greierilor de noapte!!… Şi era aşa de frig… şi era aşa de cald!…

— Desigur… desigur… observa ea rar şi gânditor, cu privirile pierdute parcă în depărtările altor lumi, desigur că trecutul e un frumos apus de soare… şi când te gândeşti că, de nicăieri, o altă rază de lumină nu va mai veni să dea strălucire norilor posomorâţi ai vieţii!…

Şi, întrerupându-se, ridica spre podele ochii ei adânci şi umezi…
— De ce? o întrebam eu cu glas mişcat şi cu privirile pierdute în lumea privirilor ei, de ce am jeli numai soarele ce apune şi n-am nădăjdui şi în soarele ce va să răsară?… Oare, dacă o frunză se scutură, o altă frunză mai plină de viaţă nu răsare la loc? Şi dacă o floare se vestejeşte, oare altă floare nu reînvie mult mai strălucitoare în primăvară?…

Întorcea molatic capul spre mine şi mă privea cu zâmbet amar.
— Crezi încă în primăveri şi în răsărituri de soare, în frunze care renasc şi în flori care reînfloresc? Desigur… desigur… eşti un om fericit!

— Cred, cel puţin, că, în putrejunea din care suntem alcătuiţi, este şi ceva etern…

— Şi acel ceva? …Îi sărutam mâna şi plecam. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ei bine, când mă gândeam la toate acestea, mă apuca ameţeala; şi mă uitam, în toate părţile, pe jos, după Oxallis acetosella, le pain du bon Dieu; sau, cum s-ar zice, după măcrişul iepurelui; dar măcrişul iepurelui îşi pusese pe cap chitia dracului.

Mă hotărâi să-mi fur căciula ca ţiganul. Aşezai şaua la rădăcina unui brad, aşternui mantaua, mă lungii cu faţa-n sus şi mă hotărâi să-mi închipui că nu mi-e foame… Ţiai găsit! Avea Pisicuţa un aşa talent la ronţăit iarba şi la ucis între dinţi vârfurile tinere şi fragede ale crengilor, încât îţi lăsa gura apă.

Deodată, Pisicuţa se opri din păscut şi, cu un smoc de iarbă înflorită ce-i atârna afară din bot, se uită ţintă şi speriată, oarecum, la deal…

“Vreo dihanie!…” îmi fulgeră mie prin minte. Şi punând mâna pe revolver, mă sculai iute şi drept în picioare. Un călugăr scobora încet, pe potecă la vale, cu o mare şi umflată traistă la şold.

“Mântuirea ta prin tine, Israele” cugetai eu întorcând cam pe dos versetul biblic, ceea ce, potrivit împrejurării, însemna că mântuirea mea stătea în traista umflată de la şoldul călugărului.

— Blagosloveşte, părinţele, şi cale bună, zisei eu, când călugărul fu în dreptul meu.

— Mulţumim d-voastră, domnule, mulţumim d-voastră, Domnul!…

Şi îndreptându-şi spre mine faţa-i palidă şi slabă, mă privi smerit şi sfios, strângându-şi îngrijit, cu degete aspre, noduroase şi tremurătoare, rasa la piept.

— Îi fi ostenit, părinţele; vii de departe? Ia mai şezi colea oleacă, de te hodineşte.

Şi-i arătai spre locul unde şezusem eu lungit cu capul pe şa.
— Mulţumim d-voastră, domnule, mulţumim d-voastră, îngână el pe o notă oarecare din pisaltichie, răsfirându-şi pe piept degetele ruginite ale stângii sale, iar cu dreapta netezindu-şi sfios şi smerit de sus în jos barba-i sură şi încâlcită; dar ne-am grăbi, că suntem cam de departe, încheie el, înclinându-se cu oarecare evlavie înaintea mea.

— Da ia şezi; c-un ceas mai devreme ori c-un ceas mai târziu, n-o să fie mare treabă; şezi!

Mă pusei jos, se puse şi călugărul.
— Vii de departe?
— Tocmai din fundul Ciungului, domnule.
— Eşti de pe la vreun schit din apropiere, nu-i aşa?
— Tocmai de la Nichit, domnule.
— Da ce? Nichitul e aşa de departe de aici?
— Apoi tot a mai fi cale ca de-o jumătate de zi.
— Şi după ce-ai fost sf.-ta tocmai prin fundul Ciungului?
— Apoi după oleacă de bureţi; ia mai uscăm şi noi pentru iarnă, că, dă, cu de-aiste ne mai ţinem şi noi viaţa.

— Ş-apoi tocmai prin fundul Ciungului după bureţi?
— Apoi nu sunt mai pe-aproape, că-i culeg ţigancele, de-i duc la târg.

Şi umblam cu vorba împrejurul trăistii călugărului, cum umbla vulpea împrejurul gărăfii cu mâncare a cocostârcului.

— Da nu mi-i vinde şi mie vreo câţiva dintr-înşii, dragă părinţele?…

— Da, mă rog, poftiţi, iaca; se grăbi să zică călugărul, scoţând traista din gât şi punându-mi-o dinainte; iaca, luaţi cât vă trebuie, că eu mă pot duce să-mi mai culeg alţii şi în altă zi.

Şi faţa călugărului se însenină de bucurie la ideea că poate îşi răscumpărase pielea cu preţul a câţiva bureţi.

Ce bureţi!… erau nişte hribi arămii, fragezi şi mici, de-ţi venea să-i mănânci de cruzi.

— Apoi, dacă-i aşa vorba, părinţele, ia să facem noi colea un foc ca acela şi să-i tragem o faţă de mâncare, să se ducă vestea. Trebuie să ştii, dragă părinţele, că-s rupt de foame; vin şi eu cam de departe ş-am rătăcit pe meleagurile aistea ale sf.-tale; de-aseară n-am pus nimic în gură.

Şi în toată această păcătoasă şi nevoiaşă stare de lucruri, nota epică nu lipsea…

Astfel, când iscusitul meu călugăr, cu un amânar de oţel în formă de scoabă veche, prinse a scoate din vinele mute şi negre ale unei cremene reci un izvor de scântei luminoase şi când, mai ales, din frunzele uscate şi îngrămădite peste iasca aprinsă, începu să se ridice în sus fumul negru şi înăduşit, mi se păru că stă în faţa mea Achates, cel mai mare meşter al vechimii în scăpărat cu amânarul şi cel mai iute şi îndemânatic alcătuitor de focuri din vreascuri şi din frunze uscate al vremurilor de demult… Şi cât pe ce să zbor pe aripile nărăvitei mele închipuiri, spre clasice pustiuri arzătoare şi gălbii şi cât pe ce să înfiripez, din stâncile împrejmuitoare mie, o lume de monştri aeroceraunici, care, din fundul negru al umbrei pădurilor, m-ar fi privit cu ochi încruntaţi şi ar fi rânjit fioros la mine cu gingini vinete şi goale!…

Şi vreascurile n-apucaseră încă să se prefacă în jăratic şi hribii nu fuseseră puşi încă pe rug, şi eu mai că suflasem în gând aproape toate ciupercile din traista călugărului…

Şi de cumva, pe lângă şoaptele tainice şi înalte ale vântului cu frunzele, pe lângă murmurul etern al apelor străvezii cu pietrele peste care curg şi trec în calea lor fatală, pe lângă orchestraţia aeriană şi plină de farmec, pe care o alcătuiesc, în miezul înflăcărat al zilei, muzicanţii înaripaţi şi fără de număr ai lui D-zeu, pe lângă atâtea melodii ale văzduhului, izvorâte de pretutindeni din nevăzute harfe eoliene, mai adaugi şi “hangul” unison, pe care-l ţine, cu glas înalt de trişcă crăpată, sfârâitul hribilor pe cărbuni, apoi vă pot încredinţa că muzică mai serafimică n-aţi auzit!… Şi eu cred că, dacă simfoniştii clasici ai vremurilor noastre n-au atins încă nici unul culmea meşteşugului lor, apoi aceasta nu se datoreşte decât împrejurării că nici unul din ei n-a mâncat ciuperci fripte la umbra pădurilor!

Şi hribii, aşezaţi pe spate şi cu pântecele-n sus, sfârâiau pe cărbuni, iar măruntul meu călugăr îi presura pe piept cu sare şi piper şi punea în această îndeletnicire atâta măsură şi chibzuială şi, fără să-şi dea seama, aşa îşi ţuguia buzele pe linia întinsă a celor două degete, cu care-i presura, încât ai fi zis că vrea să-i sărute pe toţi, de rând. Din când în când, câte un hrib mai puţin răbdător la usturimea focului ridica dintr-un şold, pocnea şi, aşezându-se iarăşi pe cărbuni, sfârâia înainte.

— Gata friptura, părinţele? întrebam eu de departe, cum stăteam lungit cu faţa-n sus, cu capul pe şa în loc de căpătâi şi cu degetele amânduror mâinilor încleştate la ceafă.

— Gata, acu, numai să se mai frigă oleacă, c-apoi cade greu la inimă.

Şi în privegherea diriguitoare şi cu multă băgare de seamă a acestei fripturi anahoretice, nu rareori se întâmpla ca măruntul meu călugăr să-şi tragă iute mâna de pe câte un hrib ce nu stătea tocmai cuminte pe jăratic, să scuipe pripit pe cele două degete diriguitoare şi să-şi scuture în aer mâna de ele, ca şi cum ar fi voit să le arunce cât colo, spre a ostoi, cu chipul acesta, usturimea muşcăturii arzătoare a vreunui cărbune mai îndrăzneţ. Ba, de multe ori, îşi aplica singur un fel de autoflagelaţiune, pe partea corpului care-i cădea mai la îndemână.

— Ia seama, părinţele, ia seama, strigam eu de departe, ori de câte ori se frigea călugărul; ia seamă să nu mâncăm degete fripte în loc de hribi; azi e sfânta vineri şi ar fi păcat, măcar că degetele de călugăr trebuie să fie de post…

— Nu te teme, domnule, nu te teme; suntem noi deprinşi cu de-aistea… Şi scuipa călugărul, de parcă descânta de deochi tuturor stihiilor de la cele patru vânturi…

Dar în sfârşit friptura fu gata. Şi dacă soarele, ce sta să cumpănească dincolo de amiază, ar fi putut, din înălţime, să străbată cu privirea prin desişul întunecos al bolţii de umbră ce ne ocrotea de pretutindeni, apoi ar fi văzut întinsă pe rariştea de iarbă înflorită a pământului năframa albăneagră-vânătă a călugărului, soră mai mică în lungime, dar mai mare în curăţenie, cu imensul meu prosop; iar pe ea tăbărâţi la întâmplare hribii fripţi, întocmai cum ar tăbărî o turmă de oi obosite, în popas de odihnă, pe drumul gălbiu şi plin de colb; şi, după cum de lâna oilor se acaţă, în treacăt, curnuţii şi scaii pârloagelor, tot aşa se acăţaseră cărbunii stinşi ai focului de spatele hribilor mei; şi dacă ceea ce albea pe la subţiorile scorojite ale fiecărui hrib nu era tocmai sare nemistuită, apoi era, cel puţin, cenuşă nescuturată, lucru care totuşi nu împiedica pe măruntul meu călugăr de a-şi da ifose profesionale de Moschion sau de Labdacus.

Oricum, eu mă dădusem pe lângă năframa cu hribi, îmi însemnasem cele patru puncte cardinale ale persoanei mele cu o largă şi smerită cruce potrivită împrejurării, îmi luasem pălăria de pe cap şi, scuturând, pe cât era cu putinţă, de cărbuni şi de cenuşă câte un hrib, îi făceam vânt în pustiul întunecos şi flămând al gurii mele.

Şi poate că, în scurt, aş fi ajuns cu înghiţitul la capătul celălalt al năfrămii, dacă nu mă oprea la timp măruntul meu călugăr.

— Da-ţi mai avea oleacă de răbdare, domnule, zise el, mânând înspre dânsul, cu un băţ pârlit la capăt, cel de pe urmă hrib ce mai rămăsese răzleţ printre cărbuni, poate-om găsi şi vreo fărâmătură de pâine.

Şi cu vârful pârlit al băţului, făcu hribului vânt pe năframă. De la sine se înţelege că pusei strună flămândei şi prăpăditoarei mele porniri.

Iute şi harnic, după cum era şi de mărunt, scotoci uscăţivul meu călugăr, printre hribii rămaşi în traistă şi scoase la iveală o pâine oacheşă, destul de mare, cu gingini zdrenţuroase de amândouă părţile şi începută la un capăt; iar când dădui să rup din ea, înţelesei că şi o pâine poate avea odiseea şi nefericirile sale; fire de lână sure şi lungi, luate în hiolă din ţesătura moale a trăistii, stăteau acăţate de colţurile uscate, ţepoase şi ascuţite ale ginginilor pâinii, ca de dinţii unui darac; fărâmături mărunte şi albe de hribi mijeau neclintite de printre adâncurile rupturii aspre a capătului început; iar când prinsei a o bate la spate spre a scutura dintr-însa pulberea măruntă şi albă de hribi, o sumedenie de furnici începură a curge de prin toate ascunzătorile pâinii, ca o ploaie neagră şi fină şi a fugi speriate şi nedumerite care încotro… “Si licet exemplis in parvo grandibus uti, Haes facies Trojae, cum caperetur, erat!…” 1

Aşa de speriaţi şi de nedumeriţi mi-nchipui că trebuie s-o fi împuns de fugă troienii lui Priamus, când îi luă Achille cu jărdia de la spate!…

Sărmanele furnici!… erau şi ele menite să-şi ducă, de acum înainte, pe ţărmuri străine şi depărtate, nemângâiatul dor de patrie; le era şi lor, se vede, scris să mănânce pâinea amară a pribegiei, şi cine ştie dacă nostalgia după fundurile Ciungului nu era să pună, sub alte apusuri şi sub alte răsărituri de soare, capăt zbuciumatei lor vieţi! !…

— Da bine, părinţele, zisei eu, bătând în pâine ca-ntr-o pernă şi sculându-mă, de jos, ca să nu mă umple furnicile; bine, te-ai apucat de dus furnici de prăsilă din fundurile Ciungului tocmai în gura Nichitului? Ce? Pe la Nichit n-aveţi furnici?…

— Da, bată-le pustia, domnule, să le bată, parcă te poţi feri de ele? Se vâră pes’tot locul după mâncare… ia, şi ele, ca toate lighioanele lui D-zeu, unde văd masă-ntinsă, hop şi ele!… Dacă ne este îngăduit a ne folosi în cele mici de exemple măreţe,

Aceasta este înfăţişarea Troiei, când a fost cucerită (Ovidiu).

— Ai dreptate, părinţele, ai dreptate! ia să lăsăm noi viii cu viii şi morţii cu morţii şi să ne căutăm mai bine de suflet, zisei eu, aşezându-mă într-un cot de-a lungul năfrămii.

Rupsei pâinea, dădui călugărului, îmi oprii şi mie şi începui a mânca.
— Da o gură de rachiu nu-ţi pofti? mă întrebă călugărul, vârând mâna în sân şi scoţând o sticluţă potrivit de mare şi plină pân’ la jumătate cu ceva galben-roş.

— Şi două, părinţele.
— Poftim. Şi aşezându-se şi el lângă năframă, mi-ntinse sticla. Era un rachiu dumnezeiesc.
— Da straşnic rachiu, părinţele, straşnic rachiu! De unde-l cumperi?

— D-apoi că-l facem noi, domnule, nu-l cumpărăm.
— Mă rog, zisei eu, mai luând o-nghiţitură, nu mă poţi învăţa şi pe mine cum se face?

— Da cum nu, domnule? faci ceai rusesc tare, cum se face ceaiul, şi după ce se răceşte, pui jumătate ceai şi jumătate spirt de cel bun, de vin; pui zahăr, cât vrei să fie de dulce, pui inipere, izmă creaţă, anghelică şi coji de portocală, dacă ai, şi laşi aşa de dospeşte câteva zile, ş-apoi începi a bea din el.

Şi, trăgându-i şi călugărul un gât, astupă cu îngrijire sticla cu dopul, o vârî în sân, îşi luă comănacul din cap şi, punându-l alăturea, începu a mânca cu smerenie şi cumpătat, fără grabă, fără pripire, potrivit darului său.

În câteva minute, ospăţul nostru de anahoret fu gata.
— Da de apă ce-om face, părinţele? Hribii au fost cam săraţi şi sărătura face sete.

— Apoi este pârâu devale, domnule; mă duc eu acu s-aduc apă numaidecât.

Şi fără să mai aştepte vreun răspuns din parte-mi, îşi şi puse comănacul pe cap ş-o porni devale, de-a dreptul prin pădure, cu mâinile goale.

— Ei, părinţele, părinţele! !… dădui eu să strig; aşi! !… călugărul îşi şi mistuise, în desişul depărtat al pădurii, mărunta sa închipuire; iar când, de la capătul privirilor mele, se rupse şi se desprinse petecul îngust şi cafeniu al spatelor sale, rămăsei nedumerit.

“Da-n ce dracu are s-aducă el apă?… în gură?… în pumni?… mă gândeam eu, rămas în picioare neclintit şi uitându-mă ţintă spre desişul încâlcit în care se mistuise năluca măruntă şi mohorâtă a călugărului meu. Nu cumva să-mi fi făcut şotia călugărul naibii? Mai ştii?… Te-i trezi numai că i-a trăsnit prin cap să se tot ducă la Nichit şi pe mine să mă lase aici în cât m-a găsit…

Ce să faci? Să te iei după dânsul? Să te-apuci de scotocit prin hălăciuga pădurii o pişcătură de călugăr în floarea umbrelor, care şi-ar fi putut tupila, ca o veveriţă, întreaga sa făptură după o cioată sau la încheietura unei crengi?”

Pisicuţa ridică capul şi se opri din mestecat un smoc de iarbă înflorită, ce-i atârna pe jumătate afară din bot…

Când îmi îndreptai ochii pe linia de privire a Pisicuţei, zării desprinzându-se treptat, de pe fundul de umbră al pădurii, înfăţişarea gheboasă, plecată înainte şi cu capul gol a călugărului meu; iar între mâinile-i întinse ducea parcă ceva, cu mare cumpăneală.

Îmi ascuţii privirea, dar nu putui deosebi ce ducea călugărul cu atâta sfinţenie şi băgare de seamă.

Iar când fu destul de aproape ca să-l pot vedea, mă încredinţai, spre marea mea nedumerire, că ţinea de o parte şi de alta, între degetele-i noduroase şi răsfirate ale amânduror mâinilor sale, un soi de tingire de tinichea, mai mult lungă decât largă şi plină ochi cu apă…

— Da tingirea asta, îl întrebai eu când fu lângă mine, de unde o găsişi, părinţele? Că de-aici ai plecat cu mâinile goale?…

— Da nu-i nici o tingire, domnule.
— Da cum nu-i tingire? Eu o văd că-i tingire ca toate tingirile; atâta numai că-i de tinichea.

— Da nu-i nici o tingire, domnule; ia-i comănacul meu; dă, îl mai facem şi noi de tablă câteodată; că dă! vine vremea fel de fel; poate că ai câteodată nevoie, prin pădure, ba de-o apă, ba de-o mămăligă, şi, dacă n-ai în ce, rabzi mult şi bine şi de sete, şi de foame…

— Mare ţi-i minunea ta, Doamne! D-apoi eu nu te-am văzut cu tingirea-n cap, părinţele, eu te-am văzut cu comănac ca toate comănacele.

— Aşa-i, domnule, da vezi d-ta, i-am scos îmbrăcămintea, că doar nu era s-aduc eu apă cu-mbrăcămintea pe dânsul.

— Bine, părinţele, da pozna asta n-am mai văzut-o niciodată!!…

— Nu-i fi văzut-o, domnule, că nu-i fi umblat prin nevoi.
— Bine, da de ce nu iei sf.-ta în traistă, când pleci la pădure, vreun pahar, vreo tingire ca toate tingirile?

— Da ce să ne mai încărcăm noi cu atâta tarhat, domnule, când ne putem sluji cu comănacul şi în loc de tingire, şi în loc de pahar? Suntem bătrâni, domnule, şi nu putem duce în spate atâta jăchilă.

Logica călugărului îmi închise gura.
— Binecuvântează, părinţele, zisei eu, suflând în cruce peste apă şi ducând comănacul la gură.

— Binecuvântată fie împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sf. Duh, amin!…

Băui jumătate de comănac.
— Ei, părinţele, ia să plecăm, că-i târziu şi zici că schitul e cam departe.

— Cam departe, domnule; da mergeţi la schit?
— Merg, părinţele, încotro văd cu ochii; şi, fiindcă mi te-ai întâmplat sf.-ta în cale, apoi merg şi eu la schit; aş putea să stau acolo câteva zile?

— Da cum nu, domnule? Puteţi sta şi mai mult; puteţi sta chiar la mine, dacă vi-i cu voia şi vi-ţi împăca.

— Da eu mă-mpac cu toată lumea, părinţele, şi cu sf.-ta simt eu c-o să mă-mpac de minune.

— Apoi bine, domnule; atuncea să plecăm. Călugărul îşi puse năframa-n traistă şi traista la şold, iar eu aruncai şaua pe spatele Pisicuţei şi-o închingai. Nu băgasem de seamă, dar când luai pe mână frâul Pisicuţei şi fu să plec, călugărul stătea gata şi mă aştepta, cu comănac pe cap ca toate comănacele.

Şi nu mai fu cu putinţă să mi-l închipui, în urmă, pe părintele Ghermănuţă decât cu tingirea-n cap; iată pentru ce, cum scoboram noi la vale, călugărul cu sloboda şi eu cu Pisicuţa de dârlogi, fără voie, mă bufnea râsul din când în când.

— Râzi de comănacul meu, domnule, văd eu bine!
— Cam aşa, părinţele, drept ţi-oi spune. Cum naiba să-ţi vie în minte sf.-tale să faci comănac din tingire şi tingire din comănac! Doar asta nu-i lucru uşor; şi, mă rog, egumenul are la ştiinţă treaba aceasta?

— D-apoi că egumenul parcă n-are şi el tot aşa; şi parcă ceilalţi vreo nouă, câţi mai suntem, n-au şi ei, toţi, tot aşa!

— Bine, dar să faci sf.-ta mămăligă în comănac?!!
— Ei, domnule, doar mămăliga nu-i lucru spurcat; şi, chiar dac-ar fi, cele sfinte nu se spurcă; ş-apoi, ce ţi-i c-a fi comănacul de tinichea, ce ţi-i c-a fi de hârtie sclivisită? Îmbrăcămintea-i totul, domnule. Iacă, îmbracă-te d-ta cu rasă şi-ţi pune un comănac în cap, şi să vedem: are să ştie cineva că nu eşti călugăr? Tot aşa şi cu comănacul meu; cine ştie că-i tingire?…

— Dacă are pe deasupra îmbrăcămintea darului!… Nu-i aşa? zisei eu, întrerupându-i cugetarea.

— D-apoi? Se-nţelege, domnule; îmbrăcămintea-i totul…
— Şi darul, nimic?
— Ba a fi el şi darul ceva; da parcă darul se vede? Doar darul îi pentru noi, călugării, nu pentru ochii lumii; pentru ochii lumii, iaca: rasa, comănacul, barba; doar d-ta eşti om învăţat; n-ai auzit de hoţi de codru, care s-au îmbrăcat în straie călugăreşti, şi până nu i-o prins, parc-o ştiut cineva că-s hoţi, ori că nu-s călugări?…

— Doamne, părinte, Doamne! Să te-audă mitropolitul vorbind aşa, ce mai gherlă ţi-ar trânti şi ce mai ascultare ţi-ar rândui!…

— D-apoi că D-zeu să mă ierte, domnule… zise călugărul, însoţind această reticenţă de o mare şi parcă izbăvitoare cruce.

Şi în acest “D-zeu să mă ierte”, şi în această reticenţă însoţită de o mare şi parcă izbăvitoare cruce, cineva ar fi putut citi o întreagă pagină din istoria inedită a sfântului nostru monahism.

Era, pe vremea aceea, mitropolit fericitul întru pomenire Calinic Niclescu, acel asupra căruia oftigosul călugăr Clement Neculau, profesor de greceşte la Academie, trăsese focuri de revolver; dar fie că nu-l nimerise, fie că gloanţele se turtiseră pe paftalele de aur ale colanului, cu care rangul încingea coapsele măruntului şi slăbănogului cap al bisericii, că nu se alese, din toată această dramă călugărească, decât mitropolitul cu spaima, iar Clement cu închisoarea.

— Eu aş socoti, domnule, zise călugărul oprindu-se în drum, să tăiem de-a dreptul devale, că schitu-i cam departe şi mă tem c-om înnopta în pădure.

— Să tăiem, părinţele, pe unde socoţi sfinţia-ta; vorba e să ajungem cu lumină la schit.

Călugărul coti la stânga prin desişul fără urmă. Şi nu-ţi venea să crezi ochilor, când te uitai la părintele Ghermănuţă, cu câtă îndemânare şerpuia prin desişul încâlcit al pădurii, cu câtă nesilită uşurinţă urca şi scobora… lăsat pe spate la vale, plecat înainte la deal, părintele Ghermănuţă îşi păstra netulburat centru-i de greutate înlăuntrul bazei sale; şi ai fi zis că, în calea lui, suişurile se scoborau şi scoborâşurile se suiau, spre a-i face drumul pânză… Şi de n-ai fi stat cu privirile înfipte în spatele lui înguste şi cafenii, mărunt, subţire şi în floarea umbrelor cum era, s-ar fi topit părintele Ghermănuţă şi s-ar fi mistuit în zarea încâlcită a crengilor, după cum, în văzduhurile amurgului, se mistuie şi se topesc unele vedenii de o clipă, întrupate de închipuirea cuprinsă de fiorii pustii ai singurătăţii… Avea părintele Ghermănuţă ceva din firea şopârlei, pe care acum o vezi, acum n-o vezi, şi ia-i urma, dacă poţi, când vrei să-i pui băţul pe coadă… Şi eu cred că pădurile au suflet şi, în sufletul lor, dragoste de mamă pentru toate vietăţile ce se adăpostesc la umbra ocrotitoare a sânului lor; şi fiindcă părintele Ghermănuţă păşise demult spre starea de vietate a pădurilor, apoi şi pădurea cu brazii săi uriaşi, cu vânăta încremenire a stâncilor sale, cu aşternutu-i moale şi ruginiu de foi uscate şi seci, cu neagra şi frageda putrejune a vreascurilor sale, părea cuprinsă de clipa vie a unui fior de ocrotitoare dragoste în calea grăbită şi sub paşii mărunţi ai părintelui Ghermănuţă… Sub mersul său uşor nici vreascurile nu trosneau, şi nici aşternutul moale şi ruginiu de foi uscate şi seci nu foşnea sub lunecarea-i cotigită de şopârlă mlădioasă; ţesătura deasă a crengilor împânzite păstra totdeauna o spărtură îngustă, prin care părintele Ghermănuţă se strecura ca suveica printre iţe; iar când firul subţire şi cafeniu al persoanei sale se alătura pe lângă grosimea seculară sau luneca prin dreptul înălţimii ameţitoare a vreunui brad încremenit pe temeliile sale, părintele Ghermănuţă se mistuia, pentru o clipă, ca sorbit, ca înghiţit parcă de trunchiul mohorât al uriaşului codrilor… De câte ori nu-l prăpădeam din ochi şi de câte ori nu-l vedeam, iarăşi, pe părintele Ghermănuţă înfiripându-se în zare, ca izvorât, ca răsărit, ca ieşit parcă la lumină, cu comănac şi cu rasă cu tot, acum de sub scoarţa sură a vreunui fag, acum din trupul ciuntit al vreunei frânturi sau al vreunui crâmpei rămas în picioare, pe urma unui brad răsturnat alăturea de vreme sau de vijelii!…

— Bine, părinte, da stai mai încet, că-i valea mare şi eu nu pot scoborî aşa de iute cu iapa de dârlogi…

Şi biata Pisicuţă, zgârcindu-şi picioarele de dinapoi, lungindu-şi gâtul după frâu şi înţepenindu-se pe picioarele întinse de dinainte, luneca de multe ori de-a săniuşul pe luciul foilor, ca pe un gheţuş, când valea scobora prea repede.

Părintele Ghermănuţă se oprea un minut, mă aştepta şi iarăşi o pleca la vale… Ai fi zis că se prăpăstuieşte în neştire, ca sorbit de adâncimi, şi te aşteaptă să-l vezi, la fiecare pas, mistuindu-se în umbră ca o vedenie născocită de frigurile închipuirii…

Cu vai-nevoie mă ţineam de dânsul cât colea. Puţin mai avea soarele până ce să scapete dincolo de piscurile depărtate şi neguroase ale munţilor din urma noastră, când ieşirăm la limpeziş în valea largă a Nichitului.

Încălecai, spre a mă putea ţinea mai aproape de părintele Ghermănuţă.

Cât prindeai cu ochii spre răsărit, între munţi de o parte şi între munţi de alta, pârâul Nichitului curgea grăbit şi limpede, acum printre fâneţe înflorite, acum printre lunci tinere de mesteacăni, de sălcii sau de arini, acum printre prundişuri întinse şi sterpe de mozaic cu multe feţe; iar razele soarelui ce cădeau pieziş pe crestele fugătoare ale undelor lui îi dădeau înfăţişarea cotigită a unei nesfârşite cordele late de mătase moale, cu schimbătoare sclipiri de aur…

Amurgul începuse a se ridica din adâncuri… iar între piscurile înalte ale munţilor, ce se răsfăţau încă în pulberea de lumină roşiatică a celor din urmă raze ale apusului, văile tupilate întunecau priveliştea, ca atâtea pete imense de umbră viorie… Din adâncimi, din înălţimi, din taina pădurilor, din întunericul codrilor, din văzduhuri, de pretutindeni, glasurile prelungi ale serilor de munte se ridicau treptat a linişte şi a odihnă… Şi, încet, încet, se strângeau toate şi toate adormeau pe rând; şi tot mai rar se desprindea din depărtări un lătrat de câine, un sunet de talangă, un glas de bucium… Numai pârâul, mânat cu grăbire în calea lui fatală de o putere nevăzută, mai însemna, în amorţirea universală, eterna mişcare a vieţii în vinele adormite ale lucrurilor… Departe, foarte departe, la răsăritul din faţa noastră, spre gura largă a văii, sclipea încă ceva în umbra amurgului, ca o stea căzută din ceruri pe pământ… era cea de pe urmă rază de lumină, ce cădea rătăcită şi pieziş din depărtările apusului pe luciul metalic şi înalt al turnului de la biserica schitului; iar când această stea se mistui şi se stinse în umbra pământului, o altă stea se aprinse în tăriile cele mai de sus ale cerului… Era luceafărul de seară…

Un sunet prelung şi jalnic de aramă sunătoare, lovită în răstimpuri deopotrivă de depărtate, înfioră şi făcu să tremure umbrele singuratice ale văzduhului; şi valea largă se umplu, până la marginile de deasupra ale munţilor săi, de glasul sfânt al rugăciunii şi al păcii… Era clopotul schitului, care vestea închinătorilor pustiului ceasul slujbei de seară…

Părintele Ghermănuţă se opri din mers în faţa răsăritului, îşi luă smerit, cu toate cele cinci degete răsfirate ale stângii sale, comănacul din cap; iar cu cele trei degete iniţiale şi împreunate ale dreptei de trei ori însemnă larg, cu trei cruci evlavioase şi mari, cele patru puncte sacramentale ale trupului său; şi atingând, după fiecare cruce, pământul cu dosul mâinii de închinare, de trei ori se plecă, în chip de mătanie, în faţa atotputernicului şi nevăzutului său D-zeu…

Şi faţa lui slabă şi veştedă, şi cele două bucle sure şi mari de păr împrăştiat ce-i ţâşneau pe tâmple de sub comănacu-i parcă prea strâmt, şi barba lui căruntă ce se prelingea spre pământ în lungi şi plângătoare şuviţe de lână încâlcită, şi traista cu ciuperci de la şold, şi tingirea-i de tinichea de pe cap învelită cu pâslă, şi întreaga lui făptură măruntă şi cafenie, ca într-o haină, se îmbrăcă, pentru o clipă, într-un fel de tainică lumină… În extazul scurt al unei rugăciuni ce izvora, în şoapte neauzite şi domoale, din buze umilite şi păcătoase, întreg sufletul părintelui Ghermănuţă, ca o flacără uşoară, se înălţa spre treptele tronului Celui Preaînalt… Şi aureola sfinţilor mucenici înfăşură, ca într-un fel de strălucire, făptura lui întreagă…

Ce mare şi sublim era părintele Ghermănuţă!…

Ce mic şi netrebnic mă găseam eu faţă de dânsul… Fără voie, îmi descoperii capul şi, în imensitatea deşartă, tăcută şi plină de umbră, ca spre rugăciune plecai fruntea mea în faţa răsăritului…

Odată cu noaptea sosirăm şi noi la schit. Şi de n-aş fi fost biruit de oboseală, aş fi avut poate destulă vreme să-mi las şi inima, şi sufletul să guste farmecul tainic, cu care liniştea sfântă învăluie în noapte acest adăpost al rugăciunii şi al păcii, pe care lepădarea de cele lumeşti l-a îngrădit cu prăpăstii fără de fund şi cu codri făr’ de lumină… Şi totuşi, de la hotarele dinspre răsărit ale pământului adormit, peste adâncurile oarbe ale nopţii, geana lunii înflăcărate trimitea lungi raze de lumină mută şi rece, care se topeau pe luciul aerian al turnului neclintit… Ai fi zis că, în văzduhuri, mâna Celui atotputernic aprinsese o candelă de străjuire pe un mormânt pustiu şi părăsit… De primprejur şi din depărtări nehotărâte, umbre negre se desprindeau din noapte în răstimpuri şi, lunecând grăbite, se mistuiau pe rând în uşa luminată şi larg deschisă a bisericii, după cum, în flacăra unei lumini aprinse în întuneric, năvălesc şi se mistuie, orbi, fluturii hipnotizaţi… Din lăuntrul gol, înalt şi sec al bisericii, glasuri, acum prelungi şi tremurătoare, acum trunchiate şi repezi, porneau spre afară şi trezeau văzduhurile târzii şi adormite… era ceasul al nouălea, ceasul de seară al sfintei vecernii, care aduna spre rugăciune, în casa Domnului, pe smeriţii şi credincioşii închinători ai pustiului…

Când părintele Ghermănuţă păşi din întuneric în fâşia de lumină ce izvora pe uşa larg deschisă a bisericii, se opri pe loc, îşi întoarse faţa spre catapeteasmă, îşi luă comănacul din cap şi, după toate regulile darului său, de trei ori îşi făcu cruce şi de trei ori se înclină, ca spre mătanie, în faţa icoanelor sfinte, ce păreau că-l văd şi că se uită la el din fundul depărtat al bisericii…

Descălecai dinaintea chiliei părintelui Ghermănuţă şi, până ce să leg, deocamdată, pe Pisicuţa de un stâlp al cerdacului, părintele Ghermănuţă scotoci nu ştiu pe unde, găsi şi scoase cheia de la uşă, descuie şi, când fu să intru şi eu înlăuntru, părintele Ghermănuţă, după ce-şi anină într-un cui din tindă traista cu ciuperci, aprinse o lumânare subţire de ceară galbenă, pe care o lipi de marginea ştirbă de deasupra a unui sfeşnic de alamă, tot galben… N-aş putea hotărî cu un singur cuvânt mirosul ce domneşte în orice chilie de călugăr; curat a tămâie nu miroase şi nici curat a piper negru, ba nici chiar curat a dohot; dar, desigur că miroase curat a toate acestea la un loc!… Şi fiindcă părintele Ghermănuţă, cu înseşi slăbănoagele şi muritoarele sale mâini, îşi clădise chilia din dărâmăturile uscate ale pădurilor lui D-zeu, apoi chilia ieşise cam după măsura măruntă a harnicului ei întemeietor; şi dacă intrând trebuia să pleci capul, apoi aceasta nu însemna altceva decât că părintele Ghermănuţă îi dăduse ca înălţime întinderea făpturii sale înseşi, numai cât cu comănac cu tot; şi dacă erai silit să te aşezi cam lăturiş spre a-ţi strecura grosimea trupului prin îngustimea uşii, apoi aceasta, iarăşi, nu însemna altceva decât că tot părintele Ghermănuţă luase drept măsură lăţimea tot a făpturii sale, numai cât cu mâinile-n şolduri… Drept în faţă, într-un cui, un şirag de mătănii de os cafeniu; deasupra, o icoană în stil rusesc închipuind Maica Domnului în culori, cu copilul Isus în braţe, şi închisă între privazuri late de lemn negru şi lustruit, la care păreau a se fi închinat nenumărate neamuri de muşte băştinaşe, ce văzuseră, pe rând, lumina vieţii şi întunericul morţii sub acoperământul binecuvântat al părintelui Ghermănuţă. Între cele două fereşti de la stânga, o masă de brad, alb odată, dar mohorât acum de vremuri; şi pe masa pe cât de scurtă, pe atâta şi de îngustă, un mare ceaslov legat în piele neagră, împodobit la mijloc cu o cruce, iar pe margini cu chenaruri de poleială galbenă; în colţul stâng de lângă uşă, un dulap în canaturi şi frate mai mic cu masa păstra poate, sub încuietoare, lucrurile mai ferite ale părintelui Ghermănuţă; în colţul din fund şi dinspre dreapta, patul cu macat de lăvicer, cuprins deasupra şi întocmai pe măsură de o saltea subţire îmbrăcată cu pistră vărgată cu roş; la căpătâi, un cultuc înfăţat cu cit, ale cărui flori albastre sau roşii de-abia mai mijeau de sub lustrul problematic, pe care vremea sau poate chiar barba şi părul părintelui Ghermănuţă îl aşternuse peste ele; drept perne de perete, însuşi peretele gălbiu şi coşcovit; iar între capătul de la picioarele patului şi între soba ce se tupila, înghemuită, în colţul din dreapta al chiliei, o ladă de Braşov, cu zugrăveli albastre, roşii sau verzi, care îşi avea în regulă actul său de vârstă scris cu boia albă, din josul lăcăţii pântecoase şi ruginite, în mari cifre arăbeşti; cel puţin, veleatul 1793 nu putea să însemne altceva decât mitrica de naştere şi de botez a lăzii cu multe zugrăveli a părintelui Ghermănuţă. Pe lada acoperită cu o velinţă, stăteau aşezate şi frumos păturite straiele mai de zile mari ale părintelui Ghermănuţă; iar deasupra, peste straie, străjuia în picioare şi neadormit un comănac nou, îmbrăcat cu şiac cafeniu.

— Ştii că-mi place grozav chilia sf.-tale, părinţele? zisei eu călugărului, care se plecase pe un genunchi şi umbla să descuie lăcata de la ladă; mare lucru să nu mă fac şi eu călugăr, când oi mai îmbătrâni.

— Să-ţi ajute Dumnezeu, domnule; da… dă, vezi dumneata, are şi călugăria necazurile şi greutăţile ei, şi n-o poate duce oricine cu toate ale ei.

— Ce necazuri? ce greutăţi, părinte? Să te duci la biserică, să te închini, să te rogi lui Dumnezeu… Alte, ce greutăţi şi necazuri mai poate avea călugăria?

— Aşa-i, domnule, aşa-i; da… dă, are şi ea necazurile şi greutăţile ei, mai afirmă încă o dată părintele Ghermănuţă, scoţând din ladă un ogheal aproape nou de buhur roş şi punându-l pe capătul despre ladă al patului; că, dă, urmă el, mai scoţând şi o pernă îmbrăcată tot cu cit înflorit şi punând-o peste ogheal, şi călugării sunt oameni… Când se despart de lume, parcă-şi lasă ei în lume toate păcatele lor, după cuvântul evanghelistului? Nu, domnule! Mai aduc dintr-însele şi la călugărie. Dă… suntem şi noi oameni, încheie călugărul încuind lăcata şi punând cheia sub velinţă.

Puse perna la căpătâi, cultucul mai deoparte, desfăcu şi întinse oghealul pe pat şi aşternutul fu gata.

— Da cu iapa ce-om face, părinţele?
— N-aveţi grijă, domnule, regulăm noi toate, acu. Şi ieşind afară, se întoarse peste câteva minute cu toată jăchila Pisicuţei în braţe şi-o puse jos în tindă, mai deoparte.

Peste alte câteva minute, Pisicuţa se găsea frumos şi liniştit încvartirată pentru noapte sub un mic şopron de scânduri, legată de un ţăruş bătut în pământ şi cu o sarcină zdravănă de iarbă proaspătă dinainte, adusă de părintele Ghermănuţă, el ştie de unde.

— Da poate va fi şi dumneavoastră foame, zise el, după ce ne întoarserăm din şopron în chilie, dacă-ţi vrea, s-a găsi şi pentru dumneavoastră ceva.

— Fiindcă sunt în gazdă la sfinţia-ta, părinţele, apoi vreau tot ce vrei şi sfinţia-ta; chiar mâncare dac-ar fi.

Luă iute ceaslovul de pe masă şi-l rezemă în picioare pe fereastră, descuie tot iute dulapul cel mic în canaturi, şi într-o clipă masa fu gata; câteva foi late şi rotunde de podbal cu zglăvoace şi boişteni uscaţi pe vatră, câteva măsline străvechi pe fundul unei farfurii cu margini albastre şi creţe; în fundul unei străchini smălţuite, câţiva hribi cu untdelemn, oţet şi usturoi; mai deoparte, felii de pere şi de mere uscate la soare, cu câteva nuci printre ele; nelipsita pâine cu gingini pe amândouă părţile, dar fără furnicile şi fărmăturile albe de hribi reglementare; iar în mijlocul tuturor şi mai răsărit decât toate, se înălţa, cu oarecare conştiinţă despre însemnătatea sa, şipul cu rachiu.

— Apoi bine-am găsit, părinţele, noroc şi bucurie să dea Dumnezeu! Binecuvântează! zisei eu, făcându-mi cruce şi punând la gură sticla cu rachiu.

Şi până ce părintele Ghermănuţă să-şi facă şi el cruce şi să rostească binecuvântarea cerută de împrejurare, aproape un sfert din sticla cu rachiu se şi mistui sfârâind în adâncurile bântuite de secetă ale gâtului meu… Era un rachiu dumnezeiesc!…

— Să ştii, părinte Ghermănuţă, că hotărât, mă fac călugăr când oi mai îmbătrâni, zisei eu cu încredinţare, întinzându-i sticla cu rachiu.

— Dă, domnule, să-ţi ajute Cel-de-Sus, răspunse el, ducând sticla la gură; da… încheie părintele Ghermănuţă, luând sticla de la gură şi ştergându-şi în două părţi musteţile-i încâlcite cu mâneca cenuşie a antereului său de lăstrică, vezi d-ta, are şi călugăria necazurile şi neajunsurile ei…

— Eeee!… Apoi asta-i chiar făţărie, părinte Ghermănuţă… Cu asemenea rachiu, cu asemenea zglăvoace şi, mai ales, cu asemenea salată de hribi, ce mai vorbeşti sfinţia-ta de necazuri şi de neajunsuri? Da se vede c-aşa-i făcut omul, să cârtească totdeauna şi să nu mai fie mulţumit niciodată…

— Aşa-i, domnule, da vezi d-ta, zglăvoacele trebuie să le prinzi de prin baltă, hribii să-i aduci de la pădure, usturoiul să-l sameni şi celelalte să le cumperi… şi când n-ai cu ce?… Ia, vai de capul nostru, cum mai trăim şi noi; chipurile, avem şi noi câte trei lei, o litră de brânză, o sângeacă de rachiu şi 25 dramuri de untdelemn la luna şi câte-o pâine la săptămâna; d-apoi cu atâta ce poate să facă un om?… să moară ori să trăiască?…

— Au doară nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu cuvântul lui Dumnezeu, zice evanghelistul, părinte Ghermănuţă; de ce, prin urmare, n-ar posti un călugăr măcar patruzeci de zile pe lună, după pilda Mântuitorului şi Dumnezeului nostru Isus Hristos în deşert, fără ca, cu toate acestea, să poată fi ispitit de Satana?

Şi fiindcă boiştenii şi zglăvoacele, cu podbal cu tot, erau prea sărate şi-mi făcuseră sete, îmi mai astâmpărai gâtul cu o duşcă de rachiu… Era un rachiu dumnezeiesc!…

Şi, iarăşi, fiindcă nucile uscate, pe care părintele Ghermănuţă le strica şi le mânca miezul cu o îndemânare de veveriţă, se vede că iarăşi făceau sete, apoi şi părintele Ghermănuţă îi mai trase şi el un gât zdravăn tot de rachiu.

— Apoi, vezi d-ta, domnule, răspunse el într-un târziu, ştergându-şi în două părţi musteţile-i încâlcite cu mâneca cenuşie a antereului său de lăstrică, vezi d-ta, pe vremea aceea se făceau minuni, şi sfinţii apostoli şi mucenici le arătau oamenilor calea cea dreaptă, şi oamenii erau buni şi drepţi, nu ca astăzi, zavistnici, pizmătariţi, clevetitori, hrăpăreţi, răi şi cârtitori…

— Şi, îl întrerupsei eu, urmărindu-i mai departe reflexiunea sa biblică, se săturau noroadele cu cinci pâini şi doi peşti pe malurile Ghenesaretului, şi tot mai rămâneau douăsprezece coşuri de fărâmături; şi leproşii se lecuiau în scăldătoarea oilor, şi schivnicii se mulţumeau cu lăcustele fripte, pe care le vânau de prin nisipurile arzătoare ale Iordanului, şi păzitoarele de capre de prin văile Chedronului năzuiau la treapta de sfinte muceniţe…

Şi cine ştie unde s-ar fi oprit avântul meu biblic, spre lauda sfintelor vremuri, dacă părintele Ghermănuţă, căruia începuse a-i sticli ochii şi a i se înroşi vârful nasului, nu m-ar fi întrerupt…

— Că bine mai ştii, domnule, cele bisericeşti; parcă le zici de pe carte.

— Apoi, de-a puterea-hi, părinţele, sunt şi eu oleacă de dascăl în oraş, zisei eu, mândru oarecum de treapta la care eu însumi mă înălţam.

— La care biserică, domnule?
— La Sfântul Ioan Domnesc; ştii… la biserica din deal…
— Ei, ei! ştiu; unde-i şi părintele Ghiţă şi popa David…
— Da, da! sunt chiar oleacă de cimotie şi cu popa David şi cu părintele Ghiţă.

— Ce mai preoţi de ispravă, domnule! Parcă-s nişte vlădici, aşa giubele de mătasă blănite cu samur au pe dânşii! !…

— Ba încă şi ce antereie de cutnie, ca acelea.
— Ş-apoi se poartă încinşi cu colane de catifea cu paftale de argint suflate cu aur; mă rog, curat nişte vlădici; doar i-am văzut eu.

Şi-i mai traserăm câte un gât de rachiu…
— Da potcapice! Ai văzut ce potcapice au, părinte Ghermănuţă?

— De castor de cel bun şi cu lustru pe dânsele de strălucesc la soare de parc-ar fi unse… Şi cu cruce amândoi…

— Apoi se-nţelege, dacă-s amândoi stavrofori!…
— Da barba popii David? Ce mai barbă, domnule! leit sfântul Neculai…

Şi părintele Ghermănuţă îi mai trase un gât de rachiu, fără să mă mai poftească şi pe mine şi fără ca, de astă dată, să-şi mai şteargă musteţile în două părţi cu mâneca cenuşie a antereului său de lăstrică.

— Barba părintelui Ghiţă, urmă el, nu-mi place; îi prea scurtă şi spârlichetă, ş-apoi rară, de i se vede pielea prin ea; nu-i vorbă că nici nasul popii David nu-mi place, fiindcă-i cârn; nasul părintelui Ghiţă-i mai frumos… Da nu mai guşti oleacă? zise el, întinzându-mi sticla cu rachiu; gustă, dascăle, că doar aista-i rachiu călugăresc, nu bulearcă de care beţi voi pe la târg; bea cât vrei, că doar mai am; nu s-o-ncheiet lumea-n sticla asta.

Pusei sticla la gură şi gustai.
— Straşnic rachiu, părinţele, straşnic rachiu, zisei eu, dregându-mi glasul şi punând sticla pe masă.

Şi pentru ca să se încredinţeze de adevărul ziselor mele, mai trase şi el o duşcă; apoi, punând sticla în zarea lumânării, se uită prin ea lung şi tăcut; apoi, dându-i o tiflă:

— Na!… că nu mai eşti bună de nimic!…
— Deşertăciunea deşertăciunilor; toate sunt deşertăciune pe lumea asta, părinte Ghermănuţă; da ce ţi-a făcut biata sticlă de-i dai cu tifla?

— Na! zise el mai dându-i o tiflă; păcătoaso şi mangosito! Da aşa te-am învăţat eu să fii? îîî!… pârlita dracului! din roşie şi frumoasă ce erai, te-ai făcut galbenă şi oftigoasă… ptiu!…

— D-apoi că doar sfinţia-ta ai oftigit-o; de ce ocărăşti degeaba biata sticlă?

Şi ieşind iute cu dânsa afară din chilie, îl auzii descuind ceva, încuind ceva, şi iute se întoarse cu ea plină…

— C-apoi eu i-s doftoru, măi dascăle; ce credea ea, mangosita, c-are să-mi zacă de oftigă pe masă?… Trage-i, dascăle, c-aista-i proaspăt.

Pusei sticla la gură şi mă prefăcui că-i trag; dar părintele Ghermănuţă îi trase cu toată inima.

— Da tu, mă dascăle, ce hram ai la biserica lui Sfântu Ioan Domnesc, din deal, unde-i — îl întrerupse un sughiţ — unde-i… cum îi cheamă? spune, dascăle… cel cu… — alt sughiţ — crucea şi paftalele?…

— Popa David…
— Cel — scuipă spre stânga — cu barba spârlichetă?
— Da, cel cu barba spârlichetă…
— Da — alt sughiţ — cel cu potcap şi cu na… has?…
— Părintele Ghiţă…
— Nu, mă da… hascale… cel cu nasul cî… hârn.
— Apoi popa Ghiţă, cel cu barba ca sf. Neculai. Sticla cu rachiu începuse a da iar în oftigă…
— Da tu la ce strană cî… hânţi la Sf. Ioan din deal? Şi cu dreapta-i molatică, greoaie şi fără cumpăneală, arătă, vag şi cam cruciş cu înălţimea nasului său, spre un deal închipuit.

— D-apoi că doar eu nu-s la strană; eu îs cu lumânările, cu clopotele, cu măturatul bisericii…

— Da ison ştii tu să ţii, mă… hă?
— Ei! Aşa, oleacă de ison!… Şi, de unde nici nu mă aşteptam, numai unde nu mi se răstoarnă părintele Ghermănuţă pe speteaza scaunului, unde nu-şi drege glasul şi-şi netezeşte barba, unde nu-şi înfige ochii săi albaştri, mici şi scânteietori, în podele şi unde nu începe:

— “Dooooaaa-goagoagoa-hoahoa-mneeee-ghee-gheeee-heee…” Da ţine, mă da… hascale, isonu…

— Năăăăăă…
— “Strriiii-gaaa-haaa-gaaa-taaaam căăăgăăă-trăăă tiii-ghii-ghii- hii-hiii-neee-gheeee…” Mai sus, da… has-căle…

— Năăăăăă… şi ţineam isonul mai jos.
— “Aaaaa-gaaagaaa-haaahaa-uuuu-huuuziiii-măăă-găăă-găgă doaoaoa-goaoa-hoahoa-mneeee-ghee-ghe-he-hehee…” Mai jos isonu, da… hascăle.

— Năăăăă… Şi ţineam isonul mai sus.
— “Şiiii-ghiiii măă-hăăhhă miiiiluuu-eeee-ghe-ghe-heheee şteeee-gheee-heeee…”

— Da straşnic ghers, părinte Ghermănuţă! Halal de organ!… Aşa mai înţeleg şi eu!…

Un glas ascuţit de oţel atârnat în sec ţipă scurt, de afară, sub lovitura repede şi fără de veste a unui ciocan metalic…

— Toacă, părinte Ghermănuţă…
— Toa… toa-hoaoa-hoacă de polo… po… po looo looo… ploo… hoşniţă! las’ să toa… hoace!…

Voia, adică, părintele Ghermănuţă să spună că toacă de polunoşniţă.

La răstimpuri, şi deopotrivă de depărtate, acelaşi glas de oţel atârnat în sec de trei ori ţipă de afară sub lovitura de trei ori repetată a aceluiaşi ciocan…

O puternică şi nevăzută suflare, venită parcă din depărtări misterioase, trecu pe faţa descompusă a părintelui Ghermănuţă, şi roşaţa vânătă ce-o acoperea se mistui sub vălul palid al unei smerenii ce cuprinse chipul lui întreg; şi, în întreaga lui făptură, o luptă uriaşă ai fi zis că s-a încins între înger şi demon. Dădu să-şi facă cruce şi de-abia izbuti să îngăimeze şi să ţese, cu dreapta-i neputincioasă, pe faţa trupului său, chipul stâlcit al unei cruci…

Gemu ca un taur… Apoi, pe o gamă fantastică şi cu iuţeala unei grindini metalice, un fel de melodie, alcătuită din notele cele mai de sus ale scării muzicale, începu a izvorî în grupe meşteşugite de ţipete ascuţite, sub loviturile aceluiaşi ciocan pe oţelul atârnat în sec…

Părintele Ghermănuţă dădu să se scoale şi rămase pe loc… Capul îi căzu pe piept… ai fi zis că se roagă în gând…

Încă trei lovituri obosite, şi glasul de oţel al toacei se stinse în noapte…

Părintele Ghermănuţă ridică încet capul şi cu ochi stinşi se uită rătăcit în toate părţile… se apucă cu o mână de speteaza scaunului, cu alta de colţul mesei şi stătu un moment… plănuia ceva… Apoi, fără veste, cu opintire deznădăjduită, se sculă în picioare, răsturnând scaunul; se cumpăni un minut, sprijinindu-se cu stânga de colţul mesei… apoi îşi făcu vânt şi, cu un pas uriaş, ca pentru dânsul, se repezi spre ladă… s-ar fi sfărâmat de nu-l prindeam în zbor… Făcui ce putui: îl luai în braţe ca pe un copil şi îl culcai pe lada prea lungă pentru el; luai straiele frumos păturite şi le pusei pe dulap, iar sub cap îi vârâi cultucul cel mic de cit lustruit, şi, în mai puţin decât s-ar spune, lada începu să se cutremure sub horăitul cu multe gorgoane, izvorât din organul puternic al părintelui Ghermănuţă…

Adâncurile tăcute şi largi ale miezului de noapte se umplură deodată de glasul jalnic şi prelung al clopotului…

“Vivos voco”…1

Şi călugării, ca umbre negre rupte din întuneric, se mistuiau în uşa luminată şi larg deschisă a bisericii…

“Mortuos plango”2

Şi părintele Ghermănuţă dormea dus pe lada de Braşov…

“Fulgura frango”3 “Pe vii îi chem”… “Pe morţi îi plâng”. “Fulgere frâng”.

Şi horăitul de tunet al părintelui Ghermănuţă era parcă sfărâmat, în răstimpuri, de urletul de aramă al clopotului…

Ce mic şi netrebnic era părintele Ghermănuţă! !… Nu-i vorbă, că lucru tocmai mare nici eu nu eram! Când şi cum, n-aş putea spune, destul că mă trezii culcat în pat, şi vârât sub oghealul de buhur roş al părintelui Ghermănuţă, cu capul pe perna îmbrăcată cu cit înflorit… Suflasem în lumânare… Adormii.

Nu ştiu hotărât dacă şi în timpul somnului ţinusem sau nu ison părintelui Ghermănuţă, căci totul trecu in ictu oculi , după cum toate trec, când se nimiceşte conştiinţa vieţii reale.

Mă trezii cu soarele sus şi cu părintele Ghermănuţă nicăieri; iar în locul unde dormise el, pe lada de Braşov, straiele lui mai de zile mari stăteau aşezate şi frumos păturite, având deasupra lor, spre străjuire, nelipsitul comănac nou îmbrăcat cu şiac cafeniu.

Cea întâi vizită pe care o făcui, ieşind din chilie, fu la Pisicuţa sub şopron. Când îmi simţi pasul, întoarse capul şi se uită la mine cu toată bunătatea inteligentă a ochilor săi negri şi mari.

Părintele Ghermănuţă avuse grijă, de mânecate, să-i pună dinainte un alt maldac de iarbă proaspătă şi înflorită.

Pe o portiţă de dindos, ieşii în grădinile largi ale schitului. Din vale şi până-n zare, cât puteai prinde cu ochii, pe înclinarea lină a costişei, copaci roditori de toate soiurile răsăreau de la brâu în sus, din fânaţul înalt şi înflorit; iar frunzişul lor puternic, cu sclipiri de poleială verde-nchisă, se clătina domol în aerul limpede şi larg, sub adierile uşoare şi nevăzute ale unui vânt de răsărit; sub mângâierile aceloraşi adieri, fânaţul adânc se mlădia în valuri molatice, cu scânteieri de rouă aprinsă în lumină de soare… Glasul sec al ierburilor trezite de vânturi umplea depărtările, şi fluturi rari, albaştri sau galbeni, ca atâţia fulgi de cer sau de lumină, însufleţeau văzduhurile cu zborul lor nestatornic… Într-o clipă.

Cu greu, dar totuşi urcai, ca înot, prin această mare adâncă de flori, până pe sprânceana înaltă şi arcuită a colinei. În fund, departe spre apus, munţii peste care călcasem se desfăşurau până dincolo de hotarele ochiului, ca un nemărginit amfiteatru frământat parcă de valuri uriaşe, peste a căror întindere viorie răsăritul aruncase un văl străveziu şi fin, ţesut din raze subţiri de soare… Jos, în vale, schitul se tupilă după dese şi înalte pâlcuri de verdeaţă şi, numai prin rariştea frunzişului mişcător, albeaţa curată a chiliilor mai străbătea, sclipind pe furiş, până la mine; iar în deşertul cerului, crucea singuratică a turnului bisericii se înălţa neclintită, ca o stea scânteietoare tăiată pe un fund de azur… Spre dreapta, din văile umbroase ale munţilor Tazlăului, cu piscuri pierdute în pulbere de lumină, negurile albe se înălţau spre văzduhuri şi-şi topeau în aer creştetele lor, ca fumul ce s-ar ridica din o jertfă colosală, aprinsă de natură pe altarele sale pentru Atotputernicul său Ziditor!… O fâşie cotigită şi lungă fără sfârşit de aburi străvezii şi albi însemna, din apus spre răsărit, cursul fără odihnă al Nichitului, şi numai sclipiri scurte şi fugătoare de lumină vie mai vădeau până la mine lunecarea lui grăbită şi fatală… Şi peste toată această încremenire strălucită şi imensă, ca peste întâile ape ale Creaţiunii, un singur spirit mai plutea… era spiritul meu… Şi în sânul acestei firi răsărite ca sub puternicul “Fiat” al lui Dumnezeu, o singură inimă mai bătea… era inima mea!… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Venisem la schit cu hotărârea să stau câteva zile, fără să pun la socoteală firea mea nestatornică şi iubitoare de pribegie… Şi când îmi aruncam ochii spre negurile munţilor din miazăzi şi când închipuirea mea străbătea în taina lor adâncă şi liniştită, mi se părea că ceva mă soarbe, că întreaga mea fiinţă se subţie, ca suptă de o gură nevăzută, şi că nu rămânea din ea decât ceva sec şi neînsufleţit. Niciodată n-am simţit mai aievea îndoita alcătuire a făpturii mele, decât atunci când am privit din depărtare taina ademenitoare a pustiului şi a singurătăţii…

A doua zi dimineaţă, odată cu zorile, legănat de eterna gebea a Pisicuţei, mă îndreptam spre tăriile neguroase ale munţilor din miazăzi.

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...

Federico García Lorca (1898-1936): Romancero Gitano (1924-1927)

1Romance de la luna, lunaA Conchita García LorcaLa luna vino a la fraguacon su polisón de nardos.El niño la mira, mira.El niño la está mirando.En el aire conmovidomueve la luna sus brazosy enseña, lúbrica y pura,sus senos de duro estaño.-Huye luna, luna, luna.Si...

Ramón María del Valle-Inclán (1866-1936) |Luces de Bohemia (1920)

ESCENA PRIMERAHora crepuscular. Un guardillón con ventano angosto, lleno de sol. Retratos, grabados, autógrafos repartidos por las paredes, sujetos con chinches de dibujante. Conversación lánguida de un hombre ciego y una mujer pelirrubia, triste y fatigada. El hombre...

Antonio Machado: Poesías

HE ANDADO MUCHOS CAMINOS He andado muchos caminos,he abierto muchas veredas;he navegado en cien maresy atracado en cien riberas.En todas partes he vistocaravanas de tristeza,soberbios y melancólicosborrachos de sombra negra,y pedantones al pañoque miran, callan, y...

S-ar putea sa iti placa…

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

E-BOOKS | CARTI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

 MATEMATICA: Olivian Simionescu-Panait - Matematica  FIZICA: Conf. dr. Sabina ªtefan - FIZICA MOLECULARà - Lucrãri practice -Prof. dr. Ion Munteanu - FIZICA SOLIDULUI (PDF)I. Munteanu, L. Ion, N. Tomozeiu - FIZICA...

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

Miguel de Unamuno | DEL SENTIMIENTO TRÁGICO DE LA VIDA

IEL HOMBRE DE CARNE Y HUESO Homo sum: nihil humani a me alienum puto, dijo el cómico latino. Y yo diría más bien, nullum hominem a me alienum puto; soy hombre, a ningún otro hombre estimo extraño. Porque el adjetivo humanus me es tan sospechoso como su sustantivo...