La Ciulniţei, bătrâna mergea din ce în ce mai rău. Istoveala puterilor devenea pe fiecare zi mai mare.
Matei nu se dezlipea de la capul ei. El însuşi era într-o stare de plâns; pe de o parte osteneala, pe de alta durerea de-a pierde pe mamă-sa îl doborau. Coana Diamandula numai când şi când deschidea ochii spre a se uita lung la ei, şi iar îi închidea. Câteodată întindea mâna cu anevoinţă până la marginea patului, parcă l-ar fi căutat, şi dacă el nu era acolo, s-o întrebe ce doreşte, ea îl chema încet: “Matei, Matei!”
Câteva zile după sosirea lui, pe când el sta cu toţi ai casei, cu Saşa, Mihai şi ceilalţi, fumând — mătuşe-sa, coana Sofiţa, care rămăsese să-l înlocuiască lângă bătrână, veni repede şi cam speriată la el, spunându-i că-l cheamă mamă-sa. Toţi se sculară în picoare, tăcuţi.
Bătrâna sta cu anevoinţă pe un cot, aşteptându-l. După ce Matei se aşeză lângă pat, ea spuse coanei Sofiţa că doreşte să rămână singură cu el.
Când ceilalţi se retraseră, ea îşi rezemă capul din nou pe perne şi luă binişor mâna tânărului într-ale ei. Pe când el credea că doarme, dânsa deschise ochii, se uită lung la el, apoi în podele, şi oftă adânc.
— Doreşti ceva, mamă? Ea făcu semn că da. Apoi, cu faţa udată de lacrămi, se întoarse spre el şi zise:
— Aş dori să nu mor aşa repede. Nici nu te-am văzut bine…
— Doamne, mamă, ce vorbeşti! Ai să te îndreptezi şi-o să trăim amândoi…
Ea făcu o uşoară mişcare din cap, iar pe gura ei pungită reveni pentru o clipă un zâmbet fin de neîncredere, din care Matei recunoscu pe mamă-sa de demult, mai bine decât din tot restul persoanei ei de astăzi.
— Mă duc, dragu mamei… Deseară, mâine, când mi-o suna ceasul… Voiam să te rog să nu mă uiţi detot, să-ţi aduci aminte de mamă-ta, că tare mi-ai fost drag… Aş fi vrut să mai trăiesc două-trei zile… Nu se poate să mai chemi vreun doctor?
El era înecat de plâns. Îi zise cum putu, că se duce să telegrafieze la Bucureşti pentru doctori. Ea însă îl opri.
— Îmi vine dor de viaţă, aşa, copilăreşte… Aş vrea să te mai văd, dar nu se poate. De-acuma numai pe ceea lume… în voia Domnului…
Păru iar că adoarme. După câtva timp, deschise ochii din nou şi se uită iar lung la el.
— Matei!…
— Ce doreşti, mamă?
— Aş vrea să te însori după moartea mea. M-am gândit în toate felurile pentru tine, şi socot că tot mai bine e să fii însurat. Am câteva dorinţe, pe care te rog să le împlineşti. Iacătă cheia asta de la lada de fier, de acasă, care-i dată în seama lui Neculai: într-însa sunt toate hârtiile şi banii rămaşi de la tată-tău. Eu n-am putut să-ţi agonesesc nimic, ba cu boala mea, ba cu nevoile, ba cu… multe de toate.
După ce se odihni puţin, urmă:
— Ai bonurile de la împroprietărire neatinse, ba şi cupoanele lor de vreo doi ani… Tu eşti bărbat… îţi rămâne moşia de la mine, pe care să dea Dumnezeu s-o stăpâneşti ani mulţi cu bine. Dinu e cam încurcat, cu moşia de la Eforie. A avut ani răi… Trebuie să-ţi spun că adesea Dinu ţi-a trimis bani, fiindcă eu de când sunt bolnavă nu mai pot ţine socoteli. Neculai ştie rostul trebii… Te-aş ruga să ajuţi pe Dinu…
— Da, mamă, tot ce-i dori.
— Tincuţa se face mare. Am auzit c-o cere Scatiu… Ajută pe Dinu s-o mărite. Tincuţa e pentru tine ca o soră… Nu-i aşa?
— Da, mamă. Ea se întoarse cu capul spre partea cealaltă, strânse din ochi cu o vădită durere şi, tot ţinându-i mâna, fără a-l vedea, urmă:
— S-o înzestrezi… cu cât vei vrea şi vei putea. Apoi tăcu. El aştepta, cu capul plecat spre dânsa. După câteva minute o văzu întinzând degetele de la mâna rămasă liberă, către perna de la perete şi culegând un mic fulg, pe care îl suflă în aer. În mintea amândorora treceau lucruri ciudate, străine de solemnitatea tristă a momentului. Gândul bătrânei, liberat deocamdată de durerea fizică ce o stăpânea, rămânea plutitor în aer şi se anina de fulgul de pe pernă; gândul lui, încremenit de apropierea morţii, se destindea prin curiozitate şi urmărea pe acela al mame-sei, ocupat de un fulg.
— Aşa este: nici atât nu facem. El o asculta, nedumirit.
— Ce zici, mamă?
— Nimic. Îmi făgăduieşti?
— Tot, mamă dragă. Te simţi mai bine? Ea îşi întoarse chipul din nou către el, cu o nespusă expresie de blândeţe şi de milă.
— Tare îmi pare rău că mor. Un val de durere se urca din piept în gâtul lui, şi-i veni să plângă cu hohot. Ea îl privea lung şi limpede, parcă ar fi redobândit într-o clipă vederea tinereţei.
— Doresc să rămâi aici, pe pământul ăsta… să nu te duci departe de mine. Ce-ai învăţat să-ţi fie de sprijin sufletesc, iar viaţa să ţi-o petreci pe locurile astea. Apucă-te de moşie. Îngroapă-mă lângă tată-tău… şi apoi însoară-te.
El, neputând vorbi, făcu un semn cu mâna, ca şi cum ar fi zis că nu se gândeşte la asta. Dânsa stărui.
— Nu, băiete. Trebuie să te însori. Aşa e şartul vieţii… Caută înprejurul tău fericirea. Aş dori să mă asculţi.
— Da, mamă.
— Însoară-te cu cine vrei, numai însoară-te. Apoi, parcă ar fi vrut să spuie ceva mai de-aproape, se lăsă cu capul jos pe pernă.
— Aş vrea să te rog să faci o încercare; caută de cunoaşte bine pe Saşa. Ce drag mi-ar fi fost s-o am noră!… Nu-ţi zic numaidecât s-o iei. Tu ai poate simpatiile tale… Eşti bărbat şi trebuie să fii liber s-alegi. Dar gândeşte-te la vorba mea, îmi făgăduieşti?
— Da.
— Acuma Dumnezeu să te binecuvinteze… Şi încet, prelung, ochii se închiseră. Până seara nu mai dete semne de viaţă. Noaptea trecu, lungă cât un veac pentru toţi. Matei nu se putea dezlipi de lângă pat, fiindcă bătrâna, care nu mai înţelegea nimic, părea că avea o vedere sufletească pentru fiul său şi îl simţea când era lângă dânsa sau când se depărta.
Despre zori, o mişcare neobişnuită se produse. Păru a se întinde sub aşternut, îşi răsturnă capul pe spate şi oftă adânc. Matei se sculă de lângă pat şi deşteptă pe unchiu-său, care dormea într-un colţ de canapea.
— Ce-i?
— Nene Dinule, ia vino… Bătrânul se apropie cu grabă de patul surore-sei, şi văzândo ţeapănă, cu gura pe jumătate deschisă, înşelese. El se întoarse către Matei, domol, şi îi zise:
— A luat-o Dumnezeu. Apoi îi destinse braţele şi i le aşeză de-a lungul trupului. După aceea se plecă cu greutate pe una din mâinile moartei şi o sărută, gâlgâind de înecăciunea plânsului.
— Surioară, surioară, te-ai dus şi d-ta! Şi cu mâna la gură, încovoiat de durere, rămase în picioare lângă pat, clătinând din cap.
Matei căzuse în genunchi lângă căpătâiul moartei, şi nu se mişcă de acolo până ce unchiu-său nu-l ridică de jos, ducându-l într-o odaie de alături. Bătrânul, în vremea asta, desprinsese o iconiţă din perete şi o pusese pe pieptul sorăsei. Lumina candelei se îngâna cu lumina zorilor. Pe fereastră se vedea cum se ridică din pământ aburul vioriu al dimineţii. Din dunga orizontului năvăleau raze roşiatice, ca nişte suliţe de foc, umplând cerul de căldură. Revenea viaţa, se redeştepta firea indiferentă, pentru a împlini menirea legilor sale.
