O cafea neagră… şi-o ploaie de gheaţă,
Cînd spirtul mai arde culori în odaie –
O privire pe-o carte, pe straie,
Şi pasul mă-ndrumă în dimineaţă.
Cum frigul, tremurînd ca o veste,
Tot plînge de-al meu şi de-al tău…
Tot mai mult am rămas cu ce este,
Şi plouă cu-o părere de rău.
Am uitat dacă merg… încă tot mă iubesc…
Am ajuns la timp, ocup şi un loc.
Dar gîndul apasă cu greul său bloc…
E numai vedere… nu mai pot să vorbesc…