George Bacovia | Volumul “Scantei Galbene” | Poveste

Îţi aduci aminte ziua cînd ţi-am spus că eşti frumoasă,
Cînd cu buzele de sînge şi cu ochii sclipitori
Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,
Lăsînd gîndul spre amorul înţeles de-atîtea ori?…
Aşteptai să fiu poetul îndrăzneţ ca niciodată
Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări
Te duceai mereu nainte înspre-o umbră întunecată
Ca o pală rătăcire coborînd din alte zări.
Ah, mi-ai spus atît de simplu că ţi-i sete de iubire
Neascultînd decît şoptirea singuraticei păduri,
Îţi opreai cu mîna sînul şi zîmbea a ta privire,
Chinul depărtării noastre neputînd să-l mai înduri.
– Ha, ha, ha, rîdea ecoul, de rîdeam de-a ta plăcere,
Între om şi-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,
Te-am lăsat să-nşiri povestea cu dureri şi cu mistere
Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.
Îţi aduci aminte ziua cînd ţi-am spus că eşti frumoasă,
Cînd, în şoaptele pădurii, poate că te-am sărutat
Ascultînd ecoul rece, înspre toamna friguroasă
Ce-aducea-ntîlnirii noastre un adio-ndepărtat?