Ioan Slavici | Nuvele | Mara | Blestemul casei

Se deprinde omul cu toate, şi Mara se deprinsese şi ea a nu-şi vedea fata, care era numai aci peste Murăş. Vedea în toate zilele casa încare o ştia adăpostită şi afla în toate zilele, fie de la Talia, fie de laaltcineva, ce face şi cum îi merge. Aşa trebuia să fie şi altfel nu seputea. Se înfipsese în mintea Marei gândul că fata ei are în cele dinurmă să-l părăsească pe neamţ, şi cu cât mai singură o lăsa, cu atâtmai curând ajungea să-l părăsească. De aceea Trică n-avea nici el să meargă pe la dânsa: toţi trebuiau s-o părăsească, pentru ca, văzându-se singură, să-şi vie în fire.
Creştea inima Marei când afla că Persida e harnică, strângătoare şi totdeauna la locul ei, şi mai vârtos creştea când i se spunea căneamţul mănâncă şi bea, pierde zilele şi petrece nopţile în joc de cărţi;aşa trebuia să fie, dacă era vorba ca Persida să se sature de dânsul.
Nu s-ar fi împăcat însă Mara atât de uşor cu soarta dacă Persida ar fi fost singurul ei copil. Îl mai avea însă şi pe Trică. Ah, ce fecior!Se făcuse deodată ca bradul de munte, şi înalt, şi pieptos, şi lat înumeri, şi era sprinten, şi harnic, şi îndemânatic, şi cuminte ca o fatămare. Nu trecea în faţa lui Bocioacă nimeni înaintea lui, iar nevastalui Bocioacă se uita la el parcă i-ar fi fost frate, copil, nu alta. IarBocioacă şi nevasta lui aveau o fată, pe Sultana, care trecuse de doisprezece ani: li se vedea gândul cât de colo. Dară nici c-ar fi putut săfacă o mai bună alegere.
De un lucru nu ţinea Mara seama: că feciorul ei era o matahală nespălată şi nepieptănată, de care fetele se speriau. Puţin îi păsa luiBocioacă de aceasta: el vedea pe omul verde, voinic, cu bună rânduială şi totdeauna la locul lui. Iară nevasta lui Bocioacă vedea numai pe omul care era-n stare să sară şi-n foc, şi-n apă, să-şi dea chiarsufletul pentru ea. Ţii la un câine pe care ţi-l ştii credincios: cum sănu fi ţinut la omul pe care-l ştia gata de a face orişice pentru dânsa?!Îi era parcă ar trebui să i se întâmple o mare nenorocire dacă el ar fideparte de dânsa, şi de aceea îl ţinea mereu pe lângă sine, se uita-nochii lui când voia să facă ceva şi era destul ca el să stea la îndoialăpentru ca ea să-şi calce pe inimă. Mare lucru e să găseşti un om încare ai deplină încredere.
Tot mare lucru e însă şi să ştii că te bucuri de toată încrederea. Tremura Trică în toată clipa şi stătea mereu treaz ca nu cumva fiestăpânul, fie mai ales stăpână-sa să se căiască de a-i fi dat toată încrederea, şi nu o dată se petrecea o grea luptă în sufletul lui.
Intrase băietan, copil aproape, în casa lui Bocioacă; încetul cu încetul însă s-a făcut flăcău, om deplin. Asta o vedea şi Bocioacă; nevasta lui însă îl lua şi acum tot drept băietan, mai mult copil decât om făcut,şi-ar fi fost în stare să-l pună să-i toarne apă când se spăla pe cap. Baea se simţea oarecum răsfăţată când ochii lui cruzi se opreau capierduţi asupra braţelor ei rotunde, asupra umerilor ei înveliţi în carnemoale şi căutau cu un fel de frică părţile mai ascunse ale nurilor ei.De ce adică i-ar fi fost date aceste dacă ochii nevinovaţi n-ar fi pututsă se încânte de ele? Dacă-i place bogatului să-şi desfăşure comorile,e firească şi pornirea femeii de a-şi arăta nurii, mai ales când n-arede ce să se teamă.
N-avea, nu! n-avea de ce să se teamă: Trică era ca steanul de piatră şi nici ars în foc, nici tăiat cu ferăstrăul n-ar fi spus nimănui ce sepetrece în sufletul lui.
Prea se simţea bine pentru ca să nu rămâie el singur de sine.Nu se petrece însă în lumea aceasta nimic fără ca să iasă în cele din urmă la iveală.
Mara şedea singură-n casă, pe-ntuneric. De ce să mai strice lumânarea, când n-avea pe cine să vadă în zarea ei, iar gândurile i seînşirau mai limpede aşa pe nevăzute? Se zbătea femeia, căci om eraşi avea inimă de părinte.
Aflase că neamţul a bătut pe Persida, apoi s-a dus, a părăsit-o, în sfârşit, a părăsit-o! O aflase aceasta şi nu putea să se bucure.
Ah! cum ar fi vrut să-l scuipe în faţă, să-i scoată ochii, să-i smulgă părul din cap, să-i rupă hainele de pe trup! Nu! asta nu putea sărămâie aşa!
Nu-i vorbă, lucrurile veniseră cam după cum şi le închipuise ea; n-ar fi crezut însă c-o să-i cadă atât de greu. Nu mai avea odihnă: dince în ce tot mai tare se simţea împinsă a se duce să-şi vadă fiica.
Afară, în tindă, se ivi un zgomot: intrase cineva şi căuta pipăind uşa casei.
Mara sări furtunoasă în picioare, făcu un pas mare şi deschise uşa.Nu putea să vadă nimic.
— Cine e? ce vrei? întrebă ea.
— Să vii, răspunse Talia gâfâind, că e foarte rău. Am lăsat-o cu moaşa şi alerg după doctor!
— Cu moaşa! strigă Mara ca ieşită din fire şi se porni ca alungată de iele şi fără ca să mai închidă uşile în urma ei. Cu moaşa?! zise iarpeste puţin. Dar eu nu ştiam nimic; mie nimeni nu mi-a spus!
— Nu ştiam nici noi, grăi Talia alergând după dânsa. O ştii cum e: nu stă cu nimeni de vorbă; le închide toate în sufletul ei.
— Aşa mă pedepseşte Dumnezeu pentru că am fost câinoasă, urmă Mara şi alergă mai departe, făcându-şi mereu cruce şi rugând mereupe Maica Preacurată să fie milostivă şi să n-o certe cu prea multăasprime.
După ce trecu podul, ea se opri: îi era parcă ar vrea să se despice în două. Singură nu putea să meargă; trebuia să-l ia şi pe Trică cudânsa. Trebuia, şi-i era atât de greu să se abată din drum, iar Talia îşiurma drumul ca să-l caute pe doctor.
Mara scrâşni puţin din dinţi şi ridică pumnul, apoi o luă cu paşi încă mai grăbiţi spre casa lui Bocioacă.
Trică, doi ucenici, Marta, Sultana şi o slujnică erau adunaţi în curte, la cazanul în care fierbea cu clocote lictarul de prune, când Mara intrăcu o falcă în cer, cu alta în pământ.
— Ce e? întrebă Trică speriat.
— Să vii cu mine, grăi Mara grăbită. Neamţul a stâlcit pe Persida în bătăi. E rău, foarte rău. Moaşa e la dânsa, şi Talia s-a dus dupădoctor. Asta nu poate să rămâie aşa!
Trică rămase ca înfipt în pământ.Ştia şi el că Persida nu are trai bun cu soţul ei şi nu o dată îşi făcuse amarnice mustrări pentru c-a alergat pe la Sân-Miclăuş şi pela Buteni ca să-i lege pe toată viaţa. Încetul cu încetul însă se deprinsese cu gândul că aşa le era soarta şi că mai rău ar fi fost dacă ei n-arfi cununaţi. Văzând acum pe mumă-sa tulburată şi aflând că soră-sae rău, se tulbură şi el şi-şi desumecă mânecile de la cămaşă, ceea ceera obişnuit să facă totdeauna când pleca undeva.
Marta se uită lung la el.
Aşa, în starea în care-l vedea, nu-l putea lăsa să se ducă. Îl ştia om de fire năvalnică, şi în starea în care se afla ar fi putut să se avânte învreo primejdie.
— Dacă e moaşa la dânsa şi mai vine şi doctorul, zise ea, eu nu ştiu ce ajutor ar mai putea să-i dea Trică.
— Să-i arate că e frate, grăi Mara.
— Asta o ştie dânsa, întâmpină Marta.Iară Trică tăcea şi sta nemişcat.
— Carevasăzică, nu vii?! îl întrebă Mara cu stăruinţă.
— Ce să fac eu acolo? răspunse el.Mara se uită lung şi aspru la dânsul, apoi la Marta: le înţelegea toate şi era cuprinsă de simţământul că nu mai are nici băiat.
— Ei bine! Sunt eu şi singură destul om! grăi dânsa, apoi le întoarse spatele şi se duse ca vârtejul peste câmpul întins.
Persida ştia că mama ei ar veni la dânsa dacă ar şti, dar n-o aştepta. Se gândise în mai multe rânduri să trimită pe Talia la dânsa, îndatăînsă ce se simţea mai bine, ea îşi schimba gândul. “Nu e nimic, îşizicea; are să treacă şi asta; de ce s-o mai tulbur degeaba? Eu singurămi-am făcut-o, eu singură s-o şi port!” Când însă îi era din nou greu,când o cuprindea simţământul că nu mai poate să trăiască, îi scăpauvorbele: “Ah, săracă mama mea!” Aşa i-a venit moaşei gândul să trimităpe Talia şi la Mara.
Era bun gândul acesta, nu însă acum, când Persida avea trebuinţă de cea mai deplină linişte, iar în linişte şi cu bună cumpănire nu puteau să se petreacă lucrurile după ce trecuse atâta timp de când Maranu şi-a văzut fata şi erau atât de triste împrejurările în care o revedea.A dat însă Dumnezeu ca Trică tocmai acum să-şi dea pe faţă slăbiciunea, şi Mara, mergând spre cârciuma de la Sărărie, era atât desupărată pe Trică, încât îşi uitase supărarea de mai înainte. Depărtându-se cu inima de la Trică, toată dragostea pe care o avuse mainainte pentru dânsul se revărsă deodată asupra Persidei. Va fi stat orinu mai nainte vreodată pe gânduri, acum era pătrunsă cu desăvârşirede simţământul că Persida nu e vinovată de nimic.
“Eu am fost mamă rea, femeie cu inimă câinoasă!” îşi zicea ea bătându-se cu pumnii în cap.
Atât era de căită şi muiată, încât, ajunsă la cârciumă, unde alergase cu atâta grăbire, se opri în loc şi nu îndrăznea să intre la fata ei.
Ea trimise pe o fetişcană, care spăla vase în bucătărie, să cheme pe moaşă, iar după ce moaşa ieşi, o întrebă dacă Persida ştie ori nucă ea vine.
— S-o iei de departe şi să-i spui că sunt aici, îi zise apoi. Iar dacă vezi că n-ar fi bine să intru, eu stau şi afară.
Şi era gata Mara să stea toată noaptea la uşă.Vorba e numai că n-avea nevoie.
— Uite, îi zise moaşa Persidei, care zăcea într-un fel de amorţeală, ar fi, poate, bine să trimit pe cineva la mama d-tale, ca să vină şi ea.
Persida îşi deschise ochii şi-i ridică spre ea.
— De ce s-o mai mâhnim?… răspunse ea. I-ar fi foarte greu. Mai bine să nu afle nimic decât după ce vor fi trecut toate.
— Ea ştie, răspunse moaşa, a aflat de la nu ştiu cine; crede însă că te-ai supăra dacă ar veni.
— Nu-i adevărat! grăi Persida, ridicându-se puţin. Mama nu poate să creadă una ca asta. Ea ştie că nu sunt eu vrednică să vie dânsa lamine.
— Uite, e aici, zise moaşa; să intre?
— Săraca mama mea! mama mea cea bună! grăi Persida şi-şi ascunse capul în perine.
Aşa a găsit-o Mara când a intrat.
— Lasă, draga mamei! Să nu te sperii, că au să treacă toate cu bine. Asta e soarta femeilor! zise ea încet şi se plecă asupra ei, ca să-ipotrivească perinele la căpătâi şi să-i mângâie fruntea, atingând-o cuvârfurile degetelor. Nu e nimic, adăugă ea; fii liniştită, draga mamii.
Persida, fără ca să ridice ochii la dânsa, îi apucă mâna, o duse la buze, o sărută în mai multe rânduri, şi astfel steteră câtva timp tăcândamândouă.
— Dumnezeu e bun, şopti în cele din urmă Persida, şi a voit să mă scape de cea mai aspră pedeapsă. E bine că s-a întâmplat aşa. Te rog,mamă, urmă apoi peste puţin, să cauţi pe Bandi. E nenorocit, sărmanul, n-are pe nimeni în lume şi mi-a fost credincios; să-i dai, dac-ar fisă nu mă mai scol, tot ceea ce rămâne de mine.
— Ei, răspunse Mara, nu moare omul atât de uşor; abia de aici înainte ai să trăieşti şi tu. Mulţumeşte lui Dumnezeu că te-a scăpatde omul acela, care ţi-a făcut atâta rău.
Persida se întoarse puţin în culcuşul ei şi ridică ochii spre dânsa.
— Nu-l osândi, mamă, grăi dânsa, că e nenorocit şi el, mai nenorocit decât mine.
Mara se dete puţin înapoi. Îi venea să plece.
— Carevasăzică, şi acum tot vorba cea de odinioară, zise ea cu amărăciune. Tot tu cea vinovată!
Persida se întoarse mai mult spre muma ei şi se ridică puţin.
— Eu, mamă, şi sângele tău, grăi dânsa. Niciodată el n-ar fi ridicat mâna asupra mea dacă nu l-aş fi lovit eu mai nainte. Nu poate unbărbat să treacă peste una ca asta, şi mi-ar fi mie ruşine dacă el…
Uşa se deschise încet, şi, sfiicios, Naţl lăsă pe doctorul Blaubach, un bătrân mărunţel, cu favorite cărunte, să intre în casă.
Persida se lăsă iar în culcuşul ei, iară Mara se ridică şi rămase-n faţa patului, stând dreaptă, ţeapănă şi cu ochii ţintă la ginerele ei,care, zărind-o, se dete, cu capul plecat şi cu faţa galbenă, un pas înapoi.
Aşa rămaseră ei tot timpul în care doctorul vorbi încet cu moaşa, ca să se dumerească asupra stării în care se afla Persida. Când doctorul se apropie apoi de pat, ca să cerceteze mai de aproape, Mara sedete la o parte, cam spre uşă, iară Naţl înaintă umilit spre dânsa, îiluă mâna şi i-o sărută de două ori, una după alta.
Lucrul acesta se petrecuse atât de iute, şi-n faţa lui Naţl, în mişcările lui, în toată înfăţişarea lui era atâta căinţă şi atâta umilire, încât Marase simţea cu desăvârşire muiată şi abia după câtva timp se dezmeticişi se dete un pas înapoi.
— De!… grăi doctorul, eu puţin ajutor pot să dau aici. Trebuie să mai aşteptăm, ca natura să-şi facă lucrarea. Dacă s-ar întâmpla ca săse piardă prea mult sânge şi să leşine, să mă chemi, urmă el întorcându-se spre moaşă. Pe cât pot să judec, îi zise apoi lui Naţl, copilul epierdut, dar mai departe toate au să se sfârşească bine, numai liniştesă-i lăsaţi, înainte de toate linişte! Am să mai trec pe aici înainte demiezul nopţii.
Grăind acestea, el se depărtă, iar Naţl îl însoţi până afară.Mara nu mai ştia ce să facă. Era-n ea ceva ce o împingea să meargă după el, să-l apuce, să-i zică trei vorbe acolo unde Persida nu puteasă le audă; firea ei cea slabă n-o ierta însă să se depărteze de la patulPersidei, iar în faţa Persidei nu putea să-i zică nimic, trebuia să leprimească toate, să le sufere toate, ca să n-o tulbure pe dânsa.
“Ah! Doamne! îşi zicea ea cătrănită. Ţine şi acum la el, ţine mai mult decât la orişicine! Ăsta e blestemul casei mele: ţin amândoi copiiimai mult la străini decât la mine şi la ai lor. Prea li-e slabă inima!”
Când îl văzu pe Naţl întorcându-se, ea nu-şi mai putu stăpâni firea: înaintă spre el şi-i zise încet şi aspru:
— N-ai auzit ce-a zis doctorul? Lasă-ne singure, ca să fie linişte!Naţl se opri.
— Eu rămân aici afară, la uşă, răspunse el, dar nu pot să plec.
— Nu e linişte-n casa aceasta câtă vreme te afli tu în preajma ei! grăi Mara mai tare, ridicând amândouă mâinile. Te-ai dus odată: dus să fii!
Persida se ridică cuprinsă de spaimă din culcuşul ei, iar moaşa alergă la Mara s-o liniştească.
— Nu pot să mă duc, grăi Naţl aşezat şi hotărât. Când m-am dus, o ştiam sănătoasă şi vrednică, şi m-am dus ca s-o scap de un nemernic ca mine, care numai rău i-a făcut şi nici un bine nu poate să-ifacă; în starea în care ea se află acum, nici cel mai nemernic bărbatnu poate să-şi părăsească soţia.
— Îi mulţumesc lui Dumnezeu c-o scap şi aşa din ghearele tale! strigă Mara. Tu, bărbatul ei?! Ea, ţie soţie?! Călău i-ai fost! Iată ce-aifăcut din ea!
— Rabdă, Naţl dragă, strigă Persida, rabdă-le toate de la mama, că mi-e mamă şi e bună mama. Da, mamă, mi-e bărbat şi-i sunt soţie,după lege, în faţa lui Dumnezeu, ca să ne ajutăm la nevoie unul pealtul, eu pe el, el pe mine.
Mara-şi puse mâinile în cap: îi venea să-şi smulgă perii din cap, să-şi rupă hainele de pe trup, să se dea cu capul de perete.
— N-ai tu la nici o nevoie trebuinţă de ajutorul lui, zise ea mai potolită. Dacă e vorba…
Deodată ea se opri şi rămase cu ochii sticloşi, ca ieşită din fire.
— Vai de mine! vai de mine! Uşile casei au rămas deschise şi tainiţa din perete nu-i acoperită! strigă ea şi ieşi ca dusă de frica morţii.
Şi cum, Doamne, să nu fugă, când atât îi mai rămăsese şi ei?!