Nu-i nimic mai iute decât gândul, iar vorba poartă gândul dintr-un om în altul.
Peste jumătate de ceas toată Radna şi toată Lipova ştia cum s-au petrecut lucrurile pe ţărmul Murăşului, ba ştia chiar mai mult. Eralucru nemaipomenit! O adevărată răzmeriţă!
Călugăriţa aceea a zis că românii sunt nişte nemernici! Ba nemernic e Blăguţă, care trebuie să fie alungat cu ruşine de la Radna. Banemernice sunt călugăriţele, care nu ştiu să păzească fetele pe carepărinţii le lasă în grija lor. Ba o nemernică e Mara, care şi-a vândutfata. Ştia călugăriţa cu ce drept nu i-o lasă, ci o duce înapoi!
Aşa se vorbea la Lipova şi la Radna, şi nu se vorbea domol şi cu bună chibzuială, ci cu patimă, ca om pe om să se-ntărâte.
Dintr-un lucru de nimic se-nvrăjbiseră fără de veste câteva mii de oameni, care trăiau mai nainte în bună înţelegere, iar ziua următoarevrajba s-a lăţit, fiindcă era târg la Radna, şi s-a-nrăit, fiindcă pornireapătimaşă trece crescând din om în om.
Cel mai amărât dintre toţi amărâţii era însă Blăguţă, nenorocitul pescuitor. Avea şi el duşmani, pizmuitori, avea, ca toţi oamenii,răuvoitori, care se bucurau de-ncurcătura în care-l vedeau. Avea însăşi prieteni şi binevoitori, care-l mustrau că le-a mai făcut-o şi asta. Secerta satul asupra lui, şi el nu mai ştia ce să facă.
Şi toate acestea pentru copiii Marei, de care toţi în atâte şi atâte rânduri se-mpiedicaseră.
Om era şi el; trebuia să-şi verse focul asupra cuiva: l-a dat afară din şcoală pe Trică, fiindcă era leneş, neascultător, hărţăgos şi stricaşi pe ceilalţi copii.
Trică nu plângea, ci stătea drept, cu capul ridicat şi cu mâinile lăsate-n jos, apoi, plecat de la şcoală, trecea cu pas domol uitându-sedrept înainte spre pod.
— Săracul mamei! zise Mara plângând la capul podului.Ce putea dânsa să-i facă? cum putea să-l ajute? Cerul li se surpa amândurora, parcă, în cap; dar cine asculta plângerea ei?
— Lasă, dragul mamei, grăi dânsa în cele din urmă, îndârjită, căci am eu să te dau la o altă şcoală mai bună! Am să te scot om, om decarte, om de frunte, ca să nu mai fii ca tatăl tău şi ca mama ta, ci săstea ei şi copiii lor în faţa ta cum noi stăm în faţa lor! Eu pot, eu am,urmă ea avântată; mi-a dat Dumnezeu şi are să-mi mai deie, fiindcăel nu face deosebire între oameni!
Faţa lui Trică se însenină. Nu prea înţelegea, ce-i drept, vorbele mumei sale, dar ştia că are să meargă la altă şcoală, că nu el, ci CostiBalcovici are să rămâie în cele din urmă de ruşine.
Chiar acum însă Mara nu putea să-l ducă la şcoală. Era hotărâtă să-l ducă la Arad, fie mâine, fie poimâine, cât mai curând, îndată ce-şi va fi făcut vreun rost pentru creiţarii de pod. Deocamdată treceau oameni şi care fiindcă era târg la Lipova: n-avea Mara timp nicimăcar să se gândească.
Peste noapte trecea de tot puţină lume de la Radna la Lipova ori înapoi. Serile dar Mara lăsa podul în grija lui Gheorghe, un văr al ei,căruia îi dădea bilete pentru câte doi şi pentru câte zece creiţari, casă aibă un fel de socoteală cu el. Tot putea însă Gheorghe s-o înşele,şi de aceea niciodată ea nu l-a lăsat şi peste zi să adune creiţarii. Atâtera acum de hotărâtă să plece mâine la Arad, încât îşi călcă pe inimăşi vorbi cu Gheorghe ca să rămâie în lipsa ei la pod.
Seara apoi, după ce rămase singură şi-şi făcu socoteala, ea stete foarte mult pe gânduri.
Era mare lucrul pe care voia să-l facă, mare şi greu. Nu-i vorbă, câştigul podului ar fi fost destul de mare ca să plătească pentru Persida şi să-i mai rămână şi pentru cheltuielile ce voia să-şi facă cu Trică.Ba mai şi rămânea ceva pe deasupra.
Ea a luat însă arânda podului din banii Persidei: cum putea să-i facă parte şi lui Trică? Îşi nedreptăţea fata!
Nu-i vorbă, ar fi putut să ia arânda în socoteala amândurora… dar era atât de greu. Cum să dea dânsa atât amar de bani pentru un lucru care nu se vede?
Doamne, câţi oameni sunt cu multă ştiinţă de carte care trăiesc ca vai de capul lor, luptându-se cu nevoile vieţii şi nebăgaţi în seamă, bapoate chiar dispreţuiţi de alţii care nu ştiu carte, dar au bani?! Înzadar! mai presus de bani nu e nimic decât sănătatea şi voia bună.Cum să dai banul pe care-l ai în mâna ta, când nu capeţi pentru el cevahotărât, pipăit, neîndoios, ci numai o părere, o nădejde, un gând, carepoate să te înveselească acum, dar nu ştii dacă se va împlini ori nu?
— Ferit-a Dumnezeu! grăi dânsa hotărâtă. Ce-i în mână nu-i minciună.
Nu! ea nu putea să se lepede de visul ei.Ziua următoare n-a plecat dar la Arad, ci l-a îmbrăcat pe Trică mai curăţel şi l-a dus, peste Murăş, la Bocioacă.
Ştia băiatul destulă carte ca să fie ucenic de cojocărie, şi mai învăţa şi de aici înainte duminicile şi zilele de sărbători.
Nu era însă bine aleasă nici ziua, nici casa.Ce-i drept, Bocioacă, el însuşi om aşezat şi scurt la vorbă, l-ar fi primit bucuros pe Trică, ai cărui ochi îi plăceau, precum zicea el. Îipărea băiatul sănătos, deştept, aşezat şi sprinten. Nevasta lui Bocioacă era însă fată de popă; cum ar fi putut ea să sufere în casa ei,chiar acum, după cele petrecute, pe băiatul Marei, care, nespălat,nepieptănat, nu putea să fie decât un obraznic?
— O, Doamne! grăi Mara când Bocioacă îi spuse cu mare înconjur că nu poate să-i primească băiatul ucenic. O, Doamne! zise iar şi numai putea să zică nimic.
Iar li se surpa cerul, parcă, amândurora în cap, şi Trică iar stătea drept, cu capul ridicat şi cu mâinile lăsate în jos.
Carevasăzică, nici măcar ucenic de cojocărie nu mai putea să fie băiatul acesta sărac!
Şi toate aceste din vina Persidei! Nu! Persida nu putea să fie vinovată. Vinovată era numai maica Aegidia, călugăriţa cea papistăşească! Nu! nu! Dumnezeu a voit aşa, pentru ca s-o întoarcă iar lagândul cel bun.
— Haide, dragul mamii, îi zise ea băiatului; am să te dau, tot am să te dau, tocmai de aceea am să te dau să înveţi carte!
Era în gândul ei hotărâtă să n-o mai lase nici pe Persida la călugăriţe. Nu se mai putea împăca cu gândul că lumea zicea că şi-avândut copila, c-a înstrăinat-o, c-a lepădat-o.
Da! urât, nesuferit era gândul acesta! Dar ce făcea apoi cu fata? unde o ducea? cum o ţinea? ce rost îi făcea?
Mergând cu Trică spre mănăstire, Mara era din ce în ce mai muiată.Ce ar fi fost adică dacă, după atâte nenorociri, maica Aegidia s-ar fi învoit să ţie pe Persida şi fără de plată, ca să rămână cei 6 florinipentru Trică? Avea atâta slăbiciune pentru copilă, şi unde mănâncă osută, mai poate să mănânce şi încă unul, unde se adăpostesc o sută,mai e loc şi pentru o biată de fată săracă.
Era tare muiată Mara când a intrat în mănăstire, însă mai muiată încă era maica Aegidia când a văzut ochii cei plânşi ai văduvei, decare se despărţise în împrejurări atât de grele şi de care se temeaoarecum.
— Am să-i vorbesc maichii prioriţei, zise ea strâmtorată. Persida e o copilă cu porniri sălbatice, dar bune, foarte bune. O iubeşte şi maica prioriţa.
“Am să-i vorbesc” avea pentru Mara înţelesul “lucrul e făcut”.
— Apoi, urmă călugăriţa, am să-ţi dau o scrisoare către părintele guardian de la mănăstirea din Arad a minoriţilor. Ţin şi părinţii copiisăraci, care umblă din mănăstire la şcoală. Au, dacă îi scriu eupărintelui guardian, să-l primească şi pe el.
Mara era foarte fericită şi foarte grăbită, ca nu cumva să-şi schimbe din nou gândul.
Plecând de la maica Aegidia cu scrisoarea, ea a alergat să-şi caute căruţă, ca să nu mai piardă şi ziua de mâine, căci îi era foarte greusă-l ştie pe Gheorghe adunând creiţari la pod.
Pe la amiazăzi era la Arad.Îşi pusese-n gând să meargă fără întârziere la părintele guardian; acum însă parcă-i venea greu s-o facă şi ţinea să se mai gândească.
Îl vedea pe Trică şcolar harnic; îl vedea ieşit din şcoli; îl vedea domn mare, om cu casa lui, cu masa lui, cu rostul lui. Iară ea era totMara cea veche.
— Nu! nu! zise ea — nu-mi înstrăinez eu copilul meu, căci acesta e singurul pe care-l am.
Erau şi-n Arad cojocari, mai şi mai decât Bocioacă de la Lipova. Ea se duse cu Trică la Steva Claici, sârbul cel bogat, care lucra iarnacu douăsprezece, iar vara cu opt calfe şi era vestit în piaţa Araduluipentru cojoacele lui frumos împodobite.
În zadar! îi fusese ursit lui Trică să fie cojocar ca Bocioacă, starostele cojocarilor din Lipova, dar mai bogat încă, fiindcă avea Mara şiaduna mereu.
