Vineri dupã Sfântul Dumitru se þinu judecata. Rãuþ ºi Acriºor fuseserã prinºi chiar în ziua când îl aduseserã pe Ghiþã la Ineu, Acriºor acasã la el, iarã Rãuþ în pãdurea de la ªicula, unde se aflau turmele. Tot în acea zi jandarmii au mai prins încã vreo ºase alþi oameni bãnuiþi ºi au gãsit cei trei cai lãsaþi de pripas în hotarul Fundurenilor; însã urma celor douã slugi, feciorul ºi vizitiul, era pierdutã, încât nu se ºtia dacã au fugit ori au fost uciºi ºi îngropaþi la loc bine ascuns, ceea ce, dupã sângele aflat pe capra trãsurii ºi dupã bãlþile de sânge de lângã trãsurã, pãrea mai de crezut. Pe Buzã-Ruptã ºi pe Sãilã Boarul nu-i puturã prinde decât treizeci ºi ºase de ceasuri în urmã, la Salonta, cale de vreo douã poºte înspre Oradea-Mare, ºi nici nu se mai întoarserã cu ei la Ineu, ci-i duserã drept la Oradea- Mare, unde aveau sã fie judecaþi ºi unde se aflau ºi ceilalþi, afarã de Licã, pe care judecãtorul îl ascultase mai nainte decât pe toþi ceilalþi ºi-l lãsase iar sã-ºi caute de trebile stãpânilor.
Încã pe când se urmau cercetãrile, Ana veni la Oradea-Mare, cu popa, vãrul lui Ghiþã, aducând, dupã sfaturile bãtrânei, ºi bani cu dânsa, cãci banul, zicea bãtrâna, drege toate lurcrurile; dar nu i se dãdu voie sã-ºi vadã soþul. Plecând acu de a doua oarã, pentru ziua de judecatã, la Oradea-Mare, ea era cu atât mai pieritã cu cât o mai mustra ºi gândul cã n-a fãcut nimic spre a uºura soarta soþului sãu, pe care, dupã cele aflate în urmã, începuse a-l crede nevinovat.
— Nu te tulbura fãrã de vreme, fata mea, îi zise bãtrâna, liniºtitã ca totdeauna. Aºteaptã sã vezi, pentru cã nu ºtii dacã în ziua când se va întâmpla — Doamne fereºte! — lucrul de care te temi, el îþi va pãrea atât de grozav cum îl vezi acum în închipuirea ta: aºteaptã sã vezi, ºi dacã durerea-þi va fi adevãratã, plângi trei zile de-a rândul, apoi zi: “Tu, Doamne, ai voit aºa!”, te ºterge la ochi, cautã-þi un alt izvor de mângâiere ºi mergi cu el mai departe, cãci viaþa e scurtã ºi n-ai timp sã te opreºti mai mult în cale.
Aºa vorbea bãtrâna, fiindcã era bãtrânã; Ana însã era tânãrã ºi nu îndrãznea sã priveascã în viitorul îndoios ºi parcã nesfârºit de lung, iarã când ochii o furau, ei i se umpleau de lacrimi.
Dar Ana nu era dintre oamenii în mintea cãrora gândurile grele se pot încuiba. Încetul cu încetul, ea se mângâia cu gândul cã Ghiþã nu se poate sã fie vinovat, ºi numai când se vãzu în mijlocul lumii ce se adunase la judecatã simþi iar greutatea pe inima ei.
Cel dintâi adus înaintea judecãtorilor fu ºi astã datã tot Licã, omul înalt ºi uscãþiv, care totdeauna ºtia sã tragã asupra-ºi privirile altora.
Ana se fãcu albã ca varul când îl vãzu intrând, ºi ochii ei mari rãmaserã, ca odinioarã, aþintiþi la faþa lui asprã ºi nemiºcatã. De la acest om atârna soarta lui Ghiþã, cãci dacã el scãpa, nici Ghiþã nu putea sã fie osândit: ea urma deci cu încordatã luare-aminte, ºi inima i se încãlzea la fiecare cuvânt rostit de dânsul.
Licã se ºtia sprijint de stãpânii sãi, dintre care unii erau pãtrunºi de nevinovãþia lui, iarã alþii, ca oameni cu multã trecere, puteau sã-l apere pe sub mânã, deºi poate cã-l bãnuiau; cu toate aceste, el ºtia de ce e vorba, aflase cã mai mulþi dintre judecãtori îl bãnuiesc ºi aºa îºi dete rãspunsurile scurt ºi desluºit, neabãtându-se întru nimic de la mãrturisirile ce fãcuse pe când fusese luat pentru întâia oarã la cercetare. Se bizuia Licã pe cât se bizuia pe ajutorul stãpânilor sãi, dar mai mult se bizuia pe chiar a sa cuminþenie.
Înainte de toate el spusese cã nu þine minte sã fi vorbit la Moara cu noroc despre arândaº ºi despre slujnicã, ori cã Sãilã sã fi plecat cu Buzã-Ruptã drept la Ineu, iarã când i se citirã mãrturisirile celorlalþi, el rãspunse scurt:
“Se poate, dar eu nu-mi aduc aminte”. În urmã el tãgãdui cã Rãuþ ar fi venit în noaptea aceea cu o muiere la el, zicând cã n-a venit decât sã-i spunã c-a pierit o parte din turma ce se afla în pãdurea de la Fundureni ºi cã birtaºul ºi sluga lui trebuie sã se fi înºelat când au vãzut ºi o femeie.
Ana începu sã rãsufle mai uºor. Adicã, atunci noaptea, s-a dus Licã sã-ºi caute de turmã.
Judecãtorii erau însã de altã pãrere. Era dovedit cu destule mãrturii ceea ce Licã tãgãduia; ei socoteau dar cã el dinadins nu-ºi aducea aminte de nimic din cele ce pot sã întãreascã bãnuiala cãzutã asupra lui Buzã-Ruptã ºi a lui Sãilã, pentru cã era înþeles cu dânºii. Iarã cât pentru muiere, el tãgãduia, pentru ca sã nu fie silit a o numi, lucru pentru care mulþi dintre cei de faþã îl lãudau, aºa, în tainã.
Judecãtorii furã întãriþi în aceastã pãrere a lor. Întrebat dacã nu bãnuieºte cã birtaºul de la Moara cu noroc era înþeles cu Sãilã ºi cu Buzã-Ruptã, Licã rãspunse cã nu crede ca aceºtia sã fi fost oamenii cu feþele acoperite ce l-au cãlcat pe arândaº ºi au sãvârºit în ziua urmãtoare faptele din drumul de þarã, ci cã argintãria arândaºului a fost ascunsã de cineva la casa lui Buzã-Ruptã, poate de vreun om al lui Pintea, care le este vrãjmaº.
Când îi arãtarã, în sfârºit, cuþitul ºi biciul, Licã dete din umãr, ca ºi când nu s-ar simþi deloc atins, ºi zise cã la aceste nu poate sã rãspundã nimic, ci aºteaptã ca lucrul sã se desluºeascã din mãrturisirile celorlalþi bãnuiþi.
Rãuþ, Acriºor ºi alþi martori ºi bãnuiþi, care fuseserã luaþi la cercetare în urma lui Licã, întãrirã prin mãrturisirile lor parte cele spuse de Licã, parte cele mãrturisite de Marþi înaintea comisarului, astfel cã, pe când Pintea veni la rând, atât în mintea judecãtorilor, cât ºi a oamenilor ce se aflau de faþã, Buzã-Ruptã ºi Sãilã pãreau ca dovediþi de a fi sãvârºit faptele rele, iarã Licã ºi Ghiþã tare bãnuiþi de a fi stãtut în înþelegere cu dânºii.
Când Pintea intrã, apãrãtorul lui Licã se ridicã ºi spuse cã nu poate primi aceastã mãrturie, arãtând în puþine cuvinte cele petrecute pe când Pintea îl ducea pe Licã la cazarmã ºi cerând sã fie ascultaþi martorii pe care îi adusese în aceastã privinþã.
— Eu îl primesc! grãi Licã dezgheþat. Pintea-ºi potrivise de mult ºi de multe ori vorbele, dar cele spuse de apãrãtorii lui Licã, sângele rece al lui Licã ºi feþele neîncrezãtoare ale câtorva dintre judecãtori îl scoseserã din sãrite ºi acum nu mai ºtia ce sã zicã. Spre marea mirare a celor de faþã, el spunea din cuvânt în cuvânt ceea ce spusese ºi Licã, anume, cã nu-i crede pe BuzãRuptã ºi pe Sãilã vinovaþi, cã argintãria arândaºului a fost ascunsã de alþii la casa lui Buzã-Ruptã, cã cuþitul lui Sãilã a fost lãsat dinadins în trupul lui Hanþl, cã Rãuþ nu a venit atunci noaptea cu o muiere la Moara cu noroc, ci singur ori cu vreun tovar㺠al sãu, iarã Licã îi râdea în faþã, ºi cum îl vedea pe Licã râzând, îºi pierdea tot mai mult cumpãtul ºi vorbea tot mai aprins, încât se fãcu în cele din urmã de râsul lumii adunate la judecatã. Atunci tãcu ºi începu sã-ºi ºteargã sudorile reci de pe frunte.
Cu toate aceste, lumea rãmase cam nedumeritã ºi cei mai chibzuiþi dintre judecãtori puseserã oarecare temei pe cuvintele lui.
Acu intrã însã Buzã-Ruptã ºi, puþin în urma lui, Sãilã Boarul, ºi aceºtia deterã cercetãrilor cu totul altã faþã.
Amândoi erau oameni ºtiuþi ca fãcãtori de rele, bãnuiþi ºi chiar pedepsiþi în mai multe rânduri, iarã astã datã le venea cu atât mai greu sã se apere cu cât nu îºi puteau sprijini spusele prin nici o mãrturisire ºi erau prigoniþi de cãtre aceia care-ºi dãdeau silinþa sã-l scape pe Licã.
Buzã-Ruptã, un om înalt, grãsuliu ºi slut, de-þi era silã sã te uiþi la el, tãgãdui cã a plecat atunci seara la Ineu ºi spuse cã pânã marþi la amiazãzi a petrecut cu Rãuþ ºi cu Sãilã pe la turme, iarã mai departe cu Sãilã, cu care dimpreunã s-a dus la Salonta.
— V-a mai vãzut cineva în tot timpul acesta? întrebã unul dintre judecãtori.
— Nimeni, rãspunse bãnuitul.
— Cum aþi umblat aºa de nimeni nu v-a vãzut? De ce vã ascundeaþi?
— Nu ne-am ascuns, dar, din întâmplare, nu ne-am întâlnit cu nimeni.
— Bine! urmã judecãtorul. Eu însã nu prea înþeleg un lucru. Rãuþ a plecat spre Fundureni, iar nu spre Ineu.
— Luasem înþelegere sã ne întâlnim dincolo de deal ºi sã mergem mai departe împreunã.
— De ce asta? Buzã-Ruptã stete un timp nehotãrât.
— Ca sã nu ºtie Licã Sãmãdãul cã ne ducem împreunã, fiindcã Licã ne este vrãjmaº ºi s-ar fi mâniat pe Rãuþ dac-ar fi aflat cã umblã cu noi.
Rãuþ dovedea însã cu patru mãrturii cã a fost luni noaptea la Moara cu noroc, iarã marþi pe la prânz la ªicula, dovedea cã Buzã-Ruptã spuse un neadevãr ºi cã vrea sã-l nãpãstuiascã.
Sãilã, intrând, vãzu pe Buzã-Ruptã frânt, simþi cã treaba le stã rãu ºi-ºi schimbã în buiguiala sa mãrturisirea ce fãcuse mai nainte.
El spuse, în deosebire de tovarãºul sãu, cã s-au înþeles cu Rãuþ ca sã fure o parte din turma ce se afla în pãdurea de la Fundureni ºi cã în urmã s-au dus prin ascuns la Salonta, ca sã afle un cumpãrãtor. Aceastã mãrturisire însã, care mai nainte ar fi putut sã schimbe pãrerea judecãtorilor, acum îi fãcea pe cei mai mulþi sã râdã.
Astfel, din mãrturisirile lui Buzã-Ruptã ºi din ale lui Sãilã nu ieºea decât un lucru: cã ei sunt vrãjmaºi ai lui Licã, întocmai ca Pintea, ºi cã nu puteau sã fi sãvârºit fapta în înþelegere cu dânsul, lucru pe care apãrãtorul lui Licã îl puse cu vorbe bine potrivite în vederea judecãtorilor, arãtând cum Licã li s-a fãcut apãrãtor numai pentru ca sã nu parã a-ºi rãzbuna de dânºii, acum când se aflau în strâmtoare, deºi putea sã ºtie cã numai ei au putut sã-i lase biciul la trupul iubitei sale stãpâne.
ªi în adevãr, din douã una: ori biciul lui Licã, ori cuþitul lui Sãilã trebuia sã fie urma lãsatã dinadins la faþa locului, pentru ca sã-i ducã pe urmãritori pe o cale greºitã, fiindcã despre o înþelegere între BuzãRuptã, Sãilã ºi Licã acum nu mai putea sã fie vorba. Licã însã, deºi ar fi putut sãvârºi faptele petrecute în drumul de þarã ºi în pãdure, nu putea sã fie unul dintre oamenii cu feþe acoperite care îl cãlcaserã pe arândaºul, fiindcã în timpul când s-a petrecut aceastã faptã, el, dupã mãrturisirea mai multora, se afla la Moara cu noroc. Ce-i drept, Pintea bãnuia cã el n-a stat toatã noaptea la Moara cu noroc ºi mãrturiile erau cam îndoioase, tot oameni care puteau sã fie bãnuiþi de tovãrãºie cu Licã; singurul reazem de bãnuialã asupra lui Licã erau mãrturisirile, cu totul îndoioase, pe care le fãcuse cârciumarul asupra timpului la care sosise ºi plecase acel om ce venise cu muierea la Licã: de aceea îl puserã pe Ghiþã la urmã ºi acum aºteptau cu toþii hotãrârea de la mãrturisirile lui.
Înalt, lat în umeri, cu ochiul limpede ºi cu faþa nemiºcatã, Ghiþã se opri în mijlocul lumii.
Înaintea lui erau doi oameni nevinovaþi, care aveau sã sufere osânda grea; era pãtruns de nevinovãþia lor, dar acum nu mai putea sã o dovedeascã, deºi era gata s-o apere chiar cu primejdia de a trece drept pãrtaº la vina lor: ochii lui se oprirã asupra lor ca ºi când ar voi sã le zicã: “Nu vã temeþi, cãci ºtiu eu un lucru prin care pot sã vã scap cel puþin deocamdatã”.
Ana suspinã o datã din greu, apoi rãmase încremenitã. Nu mai era el, omul puternic ºi plin de viaþã: în câteva zile se fãcuse numai umbra din ceea ce fusese odinioarã; în câteva zile pieliþa obrajilor i se încreþise ºi perii capului îi dãduserã în cãrunþealã.
Cuprins de o durere sfâºietoare, el se întoarse oarecum fãrã de veste spre partea la care auzise suspinul ºi, aflând cu ochii pe Ana, îºi ridicã mâna, o trase încet peste fruntea sa uscatã ºi se întoarse drept spre Licã, omul care nu-ºi pierdea niciodatã liniºtea.
Într-o clipã el îºi simþi toatã firea prefãcutã. Nu o vãzuse de mult, ºi acum când o vedea aºa de pieritã, cum era, se adunã deodatã în sufletul lui toatã dragostea pe care o simþise din clipa când o vãzuse pentru întâiaºi datã, toatã dorinþa de a o vedea mereu feritã de rele, toatã alipirea cãtre viaþã a omului pãtruns de iubire, ºi tot ce plãnuise în cugetarea lungilor zile petrecute în închisoare se zãdãrnici în clipa când faþa Anei se ivi în ochii lui.
El nu putea sã se punã în primejdie de dragul altora, cãci avea nevastã ºi copii, iarã pe Licã îl poþi speria cu o vorbã, dar nu-l poþi stârpi, fiindcã el nu e om singur, ci un întreg rând de oameni, din care unii se rãzbunã pe alþii.
Din cuvânt în cuvânt, Ghiþã mãrturisi dar tot ceea ce mãrturisise înaintea comisarului, cu deosebirea numai cã el stãrui sã rãmânã scris cã nu-i crede vinovaþi pe Buzã-Ruptã ºi pe Sãilã. Iarã când i se puse întrebarea hotãrâtoare, dacã poate jura cã Licã a stat atunci toatã noaptea la Moara cu noroc, el rãspunse:
“Nu pot sã jur cã n-a plecat în noaptea aceea, fiindcã n-am stat mereu lângã dânsul; jur însã cã l-am ºtiut toatã noaptea la cârciumã”.
Cercetarea era încheiatã ºi peste câtva timp judecãtorii rostirã judecata: Licã se aflã nevinovat; Ghiþã, ale cãrui purtãri dãduserã loc la bãnuieli, scãpã în lipsã de destule dovezi, iar Buzã-Ruptã ºi Sãilã Boarul furã osândiþi pe viaþã.
Unul câte unul — judecãtori, osândiþi, bãnuiþi, martorii ºi oamenii adunaþi — toþi se depãrtarã; numai Ghiþã stãtea mereu cu ochii þintiþi la pãmânt, în luptã cu el însuºi, cu dorinþa de a-i grãi Anei un cuvânt ºi cu durerea de a o vedea aºa de pierdutã cum era. Apoi, când lumea se rãri, el se întoarse spre dânsa, ochii i se împãienjenirã ºi faþa i se umplu de lacrimi.
— Iartã-mã, Ano! îi zise el. Iartã-mã cel puþin tu, cãci eu n-am sã mã iert cât voi trãi pe faþa pãmântului. Ai avut tatã om de frunte; ai neamuri oameni de treabã ºi ai ajuns sã-þi vezi bãrbatul înaintea judecãtorilor. ªi n-am pãcãtuit nimic, Ano, dar cerul m-a lovit cu orbie ºi n-am voit sã cred ºi sã înþeleg când mi-ai arãtat calea cea bunã.
— Lasã, Ghiþã, cã trece ºi asta… grãi nevasta, împãcatã cu ea însãºi.
