Doi oameni, cunoscuţi unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. Unul avea în traista sa trei pîni, şi celalalt două pîni. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiţi pletoase, lîngă o fîntînă cu ciutură, scoate fiecare pînile ce avea şi se pun să mănînce împreună, ca să aibă mai mare poftă de mîncare.
Tocmai cînd scoaseră pînile din traiste, iaca un al treile drumeţ necunoscut îi ajunge din urmă şi se opreşte lîngă dînşii, dîndu-le ziua bună. Apoi se roagă să-i deie şi lui ceva de mîncare, căci e tare flămînd şi n-are nimica merinde la dînsul, nici de unde cumpăra.
– Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră cei doi drumeţi călătorului străin; căci, mila Domnului! unde mănîncă doi mai poate mînca şi al treilea.
Călătorul străin, flămînd cum era, nemaiaşteptînd multă poftire, se aşază jos lîngă cei doi, şi încep a mînca cu toţii la pîne goală şi a bč apă rece din fîntînă, căci altă udătură nu aveau. Şi mănîncă ei la un loc tustrei, şi mănîncă, pănă ce gătesc de mîncat toate cele cinci pîni, de parcă n-au mai fost.
După ce-au mîntuit de mîncat, călătorul străin scoate cinci lei din pungă şi-i dă, din întîmplare, celui ce avusese trei pîni, zicînd:
– Primiţi, vă rog, oameni buni, această mică mulţămită de la mine, pentru că mi-aţi dat de mîncare la nevoie; veţi cinsti mai încolo cîte un pahar de vin, sau veţi face cu banii ce veţi pofti. Nu sunt vrednic să vă mulţămesc de binele ce mi-aţi făcut, căci nu vedeam lumea înaintea ochilor de flămînd ce eram.
Cei doi nu prea voiau să primească, dar, după multă stăruinţă din partea celui al treilea, au primit. De la o vreme, călătorul străin şi-a luat ziua bună de la cei doi şi apoi şi-a căutat de drum. Ceilalţi mai rămîn oleacă sub răchită, la umbră, să odihnească bucatele. Şi, din vorbă în vorbă, cel ce avuse trei pîni dă doi lei celui cu două pîni, zicînd:
– Ţine, frate, partea dumitale, şi fă ce vrei cu dînsa. Ai avut două pîni întregi, doi lei ţi se cuvin. Şi mie îmi opresc trei lei, fiindcă-am avut trei pîni întregi, şi tot ca ale tale de mari, după cum ştii.
– Cum aşa? zise celalalt cu despreţ! pentru ce numai doi lei, şi nu doi şi jumătate, partea dreaptă ce ni se cuvine fiecăruia? Omul putea să nu ne deie nimic, şi atunci cum rămînea?
– Cum să fie? zise cel cu trei pîni; atunci aş fi avut eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de la trei pîni, iar tu, de la două, şi pace bună! Acum, însă, noi am mîncat degeaba, şi banii pentru pîne îi avem în pungă cu prisos: eu trei lei şi tu doi lei, fiecare după numărul pînilor ce am avut. Mai dreaptă împărţeala decît aceasta nu cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfîntul…
– Ba nu, prietene, zise cel cu două pîni. Eu nu mă ţin că mi-ai făcut parte dreaptă. Haide să ne judecăm, şi cum a zice judecata, aşa să rămîie.
– Haide şi la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulţumeşti. Cred că şi judecata are să-mi găsească dreptate, deşi nu m-am tîrît prin judecăţi de cînd sunt.
Şi aşa, pornesc ei la drum, cu hotărîrea să se judece. Şi cum ajung într-un loc unde era judecătorie, se înfăţoşează înaintea judecătorului şi încep a spune împrejurarea din capăt, pe rînd fiecare; cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună, cîte pîni a avut fiecare, cum a mîncat drumeţul cel străin la masa lor, deopotrivă cu dînşii, cum le-a dat cinci lei drept mulţămită şi cum cel cu trei pîni a găsit cu cale să-i împartă.
Judecătorul, după ce-i ascultă pe amîndoi cu luare aminte, zise celui cu două pîni:
– Şi nu eşti mulţumit cu împărţeala ce s-a făcut, omule?
– Nu, domnule judecător, zise nemulţămitul; noi n-am avut de gînd să luăm plată de la drumeţul străin pentru mîncarea ce i-am dat; dar, dac-a venit întîmplarea de-aşa, apoi trebuie să împărţim drept în două ceea ce ne-a dăruit oaspetele nostru. Aşa cred eu că ar fi cu cale, cînd e vorba de dreptate.
– Dacă e vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă bine de înapoieşte un leu istuilalt, care spui c-a avut trei pîni.
– De asta chiar mă cuprinde mirare, domnule judecător, zise nemulţămitul cu îndrăzneală. Eu am venit înaintea judecăţei să capăt dreptate, şi să văd că dumneta, care ştii legile, mai rău mă acufunzi. De-a fi să fie tot aşa şi judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!
– Aşa ţi se pare dumitale, zise judecătorul liniştit, dar ia să vezi că nu-i aşa. Ai avut dumneata două pîni?
– Da, domnule judecător, două am avut.
– Tovarăşul dumitale, avut-a trei pîni?
– Da, domnule judecător, trei a avut.
– Udătură ceva avut-aţi vreunul?
– Nimic, domnule judecător, numai pîne goală şi apă rece din fîntînă, fie de sufletul lui a făcut-o acolo, în calea trecătorilor.
– Dinioarea, parcă singur mi-ai spus, zise judecătorul, că aţi mîncat toţi tot ca unul de mult; aşa este?
– Aşa este, domnule judecător.
– Acum, ia să statornicim rînduiala următoare, ca să se poată şti hotărît care cîtă pîne a mîncat. Să zicem că s-a tăiat fiecare pîne în cîte trei bucăţi deopotrivă de mari; cîte bucăţi ar fi avut dumneata, care spui că avuşi două pîni?
– Şese bucăţi aş fi avut, domnule judecător.
– Dar tovarăşul dumitale, care spui că avu trei pîni?
– Nouă bucăţi ar fi avut, domnule judecător.
– Acum, cîte fac la un loc şese bucăţi şi cu nouă bucăţi?
– Cincisprezece bucăţi, domnule judecător.
– Cîţi oameni aţi mîncat aceste cincisprezece bucăţi de pîne?
– Trei oameni, domnule judecător.
– Bun! Cîte cîte bucăţi vin de fiecare om?
– Cîte cinci bucăţi, domnule judecător.
– Acum, ţii minte cîte bucăţi ai fi avut dumneata?
– Şese bucăţi, domnule judecător.
– Şi cîte ţi-au mai rămas de întrecut?
– Numai o bucată, domnule judecător.
– Acum, să stăm aici, în ceea ce te priveşte de dumneta, şi să luăm pe istalalt la rînd. Ţii minte cîte bucăţi de pîne ar fi avut tovarăşul d-tale?
– Nouă bucăţi, domnule judecător.
– Şi cîte a mîncat el de toate?
– Cinci bucăţi, ca şi mine, domnule judecător.
– Dar de întrecut, cîte i-au mai rămas?
– Patru bucăţi, domnule judecător.
– Bun! Ia, acuş avem să ne înţelegem cîte se poate de bine! Vra să zică, dumneata ai avut numai o bucată de întrecut, iar tovarăşul dumitale, patru bucăţi. Acum, o bucată de pîne rămasă de la dumneata şi cu patru bucăţi de la istalalt fac la un loc cinci bucăţi?
– Taman cinci, domnule judecător.
– Este adevărat că aceste bucăţi de pîne le-a mîncat oaspetele dumneavoastră, care spui că v-a dat cinci lei drept mulţămită?
– Adevărat este, domnule judecător.
– Aşadar, dumitale ţi se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pîne ai avut de întrecut, şi aceasta, ca şi cum ai fi avut-o de vînzare, deoarece aţi primit bani de la oaspetele dumneavoastră. Iar tovarăşul dumitale i se cuvine patru lei, fiindcă patru bucăţi de pîne a avut de întrecut. Acum, dară, fă bine de înapoieşte un leu tovarăşului dumitale. Şi dacă te crezi nedreptăţit, du-te şi la Dumnezeu, şi las’ dacă ţi-a face şi el judecată mai dreaptă decît aceasta!
Cel cu două pîni, văzînd că numai are încotro şovăi, înapoieşte un leu tovarăşului său, cam cu părere de rău, şi pleacă ruşinat.
Cel cu trei pîni însă, uimit de aşa judecată, mulţămeşte judecătorului şi apoi iese, zicînd cu mirare:
– Dac-ar fi pretutindeni tot asemenea judecători, ce nu iubesc a li cînta cucul din faţă, cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci şi-n pururea la judecată.
Corciogarii, porecliţi şi apărători, nemaiavînd chip de traiu numai din minciuni, sau s-ar apuca de muncă, sau ar trebui, în toată viaţa lor, să tragă pe dracul de coadă…
Iar societatea bună ar rămînč nebîntuită.
SFÎRŞIT
Puteti copia si distribui liber lucrarile prezentate in aceasta sectiune.
